— Aşa, boierule, aşa, în viaţa s. Grigorie. În zadar râdeţi, d-voastră aceşti carii nu ştiţi nimic, macar că hojma cetiţi. În locul flecăriilor franţuzeşti, de ai fi cetit Vieţile sfinţilor, nu teai uita la mine aşa holbat. Dar vă petreceţi numai vremea a făta nişte stihuri schilăvoase, pre care nu le înţelege nime, şi care nu plătesc o slovă din Arghir... A! afară de Aprodul Purice a d-tale, care m-a făcut să râd de mă durea inima.

Barbarul! gândea că-mi face un compliment, şi nu ştia cât mă umilea! Auzi colo! făcusem comic, fără să-mi treacă prin gând.

— Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos, zisei ca să curm vorba literaturii.

— Bucuros, răspunse; şi strănutând şi tuşind, începu:

"Odinioară la Agrigenta, unde s.Grigorie era episcop, se afla o parte de norod smreduită de eresuri, şi înverşunată asupra cuviosului barbat care voia să-i scoată din rătăcire. Dar în zadar bunul păstor se silea a-i îndrepta. Ei îşi băteau joc de sfaturile lui, şi de multe ori în biserică li se întâmplau să adoarmă şi să horăiască când era mai frumos. Cu toate aceste, sfântul (care nu e un sfânt de rând, precum te poţi încredinţa din ceaslov) nu se da, ci hojma le spunea de focul Gheenii şi de muncile ce-i aşteaptă pentru fărădelegile lor. Iată dar că într-o duminică, oile aste pierdute — precum el le numea — se pun de pândă, şi când el ieşi din biserică, începură a-l împroşca cu pietre, urmându-l cu sudălmi şi cu ocări păn-acasă.

Oricare altul, afară de s.Grigorie, i-ar fi lasat să-şi peardă sufletele, el însă nu încetă de a-i mustra şi de a-i învăţa, pănă ce în sfârşit mulţi dintr-înşii, cunoscându-şi greşala, s-au întors la credinţă. Atunci ceilalţi s-au vorbit între dânşii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pârându-l că ar fi un faţarnic dat la poftele trupeşti ş.a. În urmare, făcând o jalobă mare, iscălită de o mulţime, o trimise la obşteasca adunare"...

— Vecine, curmăi pre povestaş, îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obşteasca adunare la Agrigenta?

— Dacă nu mă vei lasa să spun cum mi-e spusul, tac.

— Spune dar înainte, am zis râzând.

"După ce deci au dat jaloba lor la obşteasca ad... sau dacă vrei la boierii veliţi a ţării, carii nu erau mai de treabă decât ei, Divanul..."

— Dar, frate dragă, mă treci cu deochiul cu boierii şi Divanul d-tale. Ce dracu!

— Foarte bine, tac.

— Ba spune, spune mă rog, şi-ţi făgăduiesc că nu zic nici cârc.

"Au adunat pre vlădicii şi arhimandriţii de pe la eparhiile şi monastirile lor, atât pre cei de loc cât şi din alte crăii şi împărăţii, şi le s-au zis să facă cercetare la faţa locului, să se încredinţeze de toate împregiurările acestei pricini şi să încheie hotărâre.

În vreme de o lună, soborul s-au adunat. Erau vlădicii de la s. sinod din Petersburg, de la Hina şi... iar vrei să mă curmi?

Într-un cuvânt, din toate părţile lumii; toţi oameni cuvioşi, foarte procopsiţi şi bogoslovi. Prezidentul lor era un mitropolit de la noi, a căruia nume l-am uitat. Oraşul era plin. Nu se auzea de dimineaţă păn-în seară decât tocând şi trăgând clopotele, şi toţi erau datori să slujească pe rând.

Când veni rândul să slujească şi s.Grigorie, căci el ca o gazdă rămăsese cel din urmă, de cum miji de ziuă, norodul se grămădi în biserică nu atâta de evlavie, cât ca să vadă cum a s-o scoată la capăt bietul vlădică. El însă nu-şi pierdu cumpătul la un ceas aşa greu, ci începu slujba ca omul care-şi ştie treaba.

În vremea aceasta, duşmanii săi carii pândeau prilejul să-i poată face rău, folosindu-se de nefiinţa sa, au mers acasă la el, şi acolo au silit pe o tânără fată, pre care o adimeniseră şi o aduseseră cu dânşii, să se culce în crevatul sfântului, puind-o la cale să zică că-i ţiitoare vlădicăi.

Era o copilă jună şi frumoasă, cu ochii mari şi negri, a căriia păr ca matasa cădea în bucle undoioase pe umerii săi de alabastru, gingaşă şi mlădioasă ca o răchită tânără. Într-un cuvânt, una din acele fiinţi încântătoare care te fac să-ţi pierzi sufletul..." Râzi?

— Bre, bre, bre, mă sparii, nene Bogonos; de unde dracu ai scos frazele aste de romanţ? Cred că nu le-ai cetit în viaţa s.Grigorie!

— Nu. Mi-au rămas de când am cetit cartea cea frumoasă Pustnicul

*

"Dar să venim la prochimen. Îţi spuneam că copila era acum în patul sfântului, când acesta, după ce detună pre toţi vrăjmaşii săi într-un cuvânt potrivit cu împregiurările, se înturnă biruitor acasă, întovărăşit de toţi călugării pre care îi poftise să ieie dulceţi şi cafea la dânsul.

Te las să judeci care fu uimirea cuviosului şi a musafirilor , când văzură copila ieşind din ietac în capot de noapte, şi ducându-se să sărute mîna prezidentului. Popii se uitau unii la alţii ca nişte buimăciţi. Bătrânii, părându-le că văd chiar pe satana, îşi făceau cruce boscorodind molitfe; tinerii o sorbeau cu ochii.

În astă ameţeală obştească, mitropolitul lăsase să-i apuce mâna mahinaliceşte, dar abia rumenile buzişoare a fetiţei se atinseră de mâna astă veştedă şi zbârcită, el o trase ca şi când s-ar fi atins de un fier roşu.

— Ticăloaso! strigă, ce obrăznicie e asta să intri aici în această scandaloasă dezbracare?

— Pardon, răspunse şireata c-un zâmbet nevinovat; nu ştiam că s.sa — şi arăta pre s.Grigorie — avea musafiri. Îi aduceam metaniile care, în graba de a se duce la biserică, le-a uitat în crevatul meu; şi apoi vream să-l mustru puţintel că m-a lăsat aşa când se umizea de ziuă, după ce petrecu toată noaptea în braţele mele. Să iasă păn-în ziuă, pe răceală, să capete vrun gutunar! Să nu-ţi păzeşti sănătatea care mi-e atât de scumpă! fi! nu-i frumos, domnule, şi ca să te pedepsesc, n-o să te sărut trei zile. Auzitu-m-ai?

Zicând aceste, se uita la cuviosul episcop, încreţind din sprincenuţe şi strângând guriţa.

Acum închipuieşte-ţi, de poţi, mina călugărilor. Cât pentru s.Grigorie, oborât sub astă nouă lovire, rădica numai ochii la cer şi suspina. În sfârşit, după o tăcere de spaimă şi de mirare ce ţinu câteva minute..." Fost-ai la Brăila când o băteau ruşii?

— Ba.

"Precum când fitilul artilerului a dat foc minei care era să oboare o bucată din zidul cetăţii ca să facă loc oştilor să intre, şi care — între noi să rămâie — nu se nimeri cum s-aştepta, mai întăi nu s-au auzi decât un şuierat surd şi prelungit, şi pe urmă nimică, şi pe urmă un pocnet grozav; asemene şi soborul, după ce se mai desmeţi, izbucni cu străşnicie. U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Ce nelegiuire! Doamne Dumnezeule! Sodomă! Ninivă! Filistean! Amalecit! ş.a. Era un vuiet de nu se mai auzea. Abia după multă nevoie, prezidentul izbutind a-i face să tacă, se adresă cătră s. Grigorie:

— Iată dar morala ta cea evangelică, zise; asta ţi-e evlavia cea atât de lăudată! Vasăzică, aste nu erau decât o mască scârboasă cu care voiei să amăgeşti lumea! Asta e pilda care dai oilor tale, păstorule? avea dreptate norodul să strige asupra ta! În lături, păcătosule! S-ar cădea să mori de ruşine! — Şi tu, fiica păcatului, tu hananeeancă, tu Magdalină, care ai cutezat să aduci păn-aici scandalul şi ispita prin veninul drăceştelor tale frumuseţi, spune, poamă a iadului! cum ai putut înşela pe acest nevrednic călugăr?

— Să nu bănuieşti, pre-sfinţite, răspunse ticăloasa fată dând un hohot de râs, dar mi se pare că vorbeşti cam în dodii făcândumi o asemine întrebare. Eu să-l înşel! o copilă de şaisprezece ani! Zi mai bine că dumnealui m-a înşelat, făgăduindu-mi multe de toate.

Zicând aceste, salută cu graţie adunarea şi ieşi cântând încetinel: Dulce odor îmi luminează...

— O, culmea hulii şi a batjocurii, strigă prezidentul soborului, făcându-şi cruce! Doamne! fie-ţi milă de noi! Apoi adresându-se cătră ceilalţi vlădici: Fraţilor, întrebă, ce socotiţi? Ce pedeapsă vredniceşte omul acesta?

— Moarte! răspunse într-un glas adunarea.

— Moarte! strigă s.Grigorie, pre care această zicere îl trezise din buimăceala în care-l adâncise scena ce urmase, moarte! A, domnişorilor! Vreţi să mă osândiţi la moarte? Se vede că aţi uitat cuvintele mântuitorului? E, bine! cel ce nu se ştie greşit iaie pietre şi mă ucidă. Auzindu-vă, cineva ar gândi că sunteţi nişte sfinţişori abia ieşiţi din rai. Dar puţină răbdare, şi vă voi arăta că toată comedia asta e o neruşinată napaste a clevetitorilor mei. Să se deschidă uşile! Să intre toată lumea! Drept este Domnul!

El nu-mi va tăgădui agiutorul său ca să pot oborî pre duşmanii mei.

Îndată s-au deschis uşile, şi gloata, care aştepta afară rezultatul deliberaţiei soborului, năbuşi înuntru ca un şiroi, aducând şi pre juna fată (care între aceste îşi făcuse toaleta) ca o martură vie.