a. CЪntare, mЪnЪ în loc de cantare, mana (cantare, mano) etc.
e. VЪnd, nЪnt, vЪrs — de vend, vent, vers (vendo, vento, verso) etc.
i. RЪspuns, rЪde — de respuns, ride (risposo, ride) etc.
o. LЪcuitor, mЪnЪstire, rЪtund, în loc de locuitor, monastire, rotund etc.
u. Sânt — de s?nt (sunt) etc.

Vezi scrierile acestor domni.

Videţi din esemplul acesta cum se bagă în totul, încât e rară zicerea în care Ъ să nu fie. Iaca ce rezultat aduce nebagarea de seamă la invazia străină! O slovă — ce treabă mare e o slovă? — o slovă nu o putem scoate, căci a prins rădăcină; cum vom putea dar scapa de prejudeţe şi de lucruri străine, care pe toată ziua se înţelenesc între noi!

Văd că mă depărtez de ţelul meu. Prefer dar a sfârşi scrisoarea asta, a căriia scop este de a chema ajutorul literaţilor români spre izgonirea slovei parazite, deşi sunt desnădăjduit, de vreme ce — precum am spus mai sus — pănă şi capete academice nu i-au putut face nimic.— Vale!

Scrisoarea XVI

(Critică) Octombrie 1844

Un proverb al nostru zice: bate herul pân-e herbinte...

E! ce gerg e asta? a să strige d. Eliad. De unde ai luat tu, moldoveane, pe crăcănatul H ca să-l substitui astfel de obrăzniceşte în locul lui F? Nu e de ajuns că vorbiţi aşa, aveţi încă cutezare a-l scrie şi a-l tipări!

Aveam de gând să-ţi spun nu ştiu ce, şi pentru ca să dau oarecare autoritate ziselor mele, începusem cu un dicton cunoscut, dar iată că Eliad nu mă lasă în pace; mă sileşte a-mi da cuvântul pentru ce zic her herbinte, în loc de fier fierbinte.

S-ar cuveni să mărturisesc în toată naivitatea că m-a luat gura pe dinainte, însă fiindcă în natura omului e înţelenită nătângia aşi apăra greşalele, voi să arăt că a întrebuinţa pre h în loc de f nu e un provinţialism moldav — precum ni se împută de alţi români — ci o deprindere împrumutată nu de la muma latină, nici de la mai marea soră italiana, dar o suvenire mângăioasă, dulce şi scumpă de la o sorioară depărtată, gingaşă şi molatecă, crescută sub umbra naranzilor (naranjas) şi boltele moresci a Alhambrei.

Din toate calităţile, ale inimei sunt acele mai plăcute şi mai preţuoase; şi de n-aş fi român, încă aş iubi limba română pentru dragostea frăţească ce o caracterizează. În vălmăşagul războaielor, în picioarele barbarilor, aruncată prin poziţia geografică între naţii străine începutului şi firei ei, româna nu-şi uită muma şi sororile; se ţinu lipită de latina prin gramatică, de italiana şi spaniola prin ziceri, de portugheza prin pronunţie.

Portughezul scrie o şi s, şi pronunţă u şi ş ca românul.

Aceste sunt aşa; eu însă nu zic că trebui să zicem ca spaniolul hiiu (hijo), her (hierro), herbinte (hirviente) ş.c.l., ci fiiu, fier, fier- binte , căci astfel o cere gramatica; voi numai să arăt: 1) că acesta nu e un provinţialism, şi 2) că am descoperit — eu cel întăi — că supa cu fidea (fideos) şi pepinii (pepinos) sunt de origină spaniolă.

Adios!

Scrisoarea XVII

(Critică) Decembrie 1844

"Dintr-o palmă a s. sale este la sfânta episcopie la Roman o bucăţea, şi la Buciuleşti un deget adus din Ţarigrad de Dumitraşcu logofătul, precum mi-au spus Iordache spatarul la masa Dabijeivodă — Dumnezeu să-i pomenească! Şi eram eu un smerit Dosiftei, episcop la acel sfânt scaun la Roman ş.c.l."

Aşa scria pe la 1570, în viaţa cuvioasei Parascheva, mitropolitul Dosiftei, unul din bărbaţii învăţaţi, cu care se făleşte pe drept Moldavia. El a fost nu numai un bun păstor duhovnicesc turmei încredinţate lui, dar şi unul din scriitorii cei mai aleşi a timpului aceluia.

Iată o rugăciune cătră sfânta fecioară a lui Ioan Damaschin, tradusă de Dosiftei, pe care o găsesc în viaţa acestui st. filosof, cărui saracinul Hisiam, califul Damascului, porunci să-i taie mâna dreaptă, după clevetitoarele îndemnări a iconoclastului împărat Leon Isaurul: Domnitoare preacurată ce-ai născut fără prihană Pre Dumnezeu cumsecade şi cu fecioria-ntreagă, Pentru sfintele icoane mi s-au tăiatu-mi direapta! S-ta ştii şi pizma pentru care-mi face Leon; Sirguieşte de-mi agiută, şi-mi isţeleşte direapta A celui de sus direaptă ce-i dintru tine-ntrupată Multe minuni ştie face; deci pentru a ta rugăciune Şi direapta mea aceasta roagă-l să o isţelească; Să-ţi fac cântări cumsecade, şi-ntrupatului din tine Cu-nchieturi socotite, să le scriu precum se cade, De sprijineală să fie creştinătăţii direpte; Că toate-ţi sunt cu putinţă, lui Dumnezeu fiind maică.

Maica Domnului se îndură de lacrimile sfântului poet şi îi lipi mâna la loc. Dar aice nu voiesc a spune minuni, ci a vorbi de poezia noastră din veacul al XVI-le. Poate greşesc, domnule, eu însă o prefer celei de astăzi, oricât se pare ea de simplă. Îmi place pentru că e naivă şi fără pretenţie, pentru că e moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă ca următoarea elegie a unui mare poet din timpul nostru: LA MOARTEA ELISEI Osana! slavă! sfânt eşti! sfânt! sfânt! Ce vrei se face-n cer, pre pământ. Glasul Elisei! — Îl auziţi?... Seraf azi cântă! — N-o mai jăliţi, Auzi pe îngeri se întrebând: Sfânta iubire ce are de gând? ş.c.l. Mai vrei încă? Jalea cuprinde orice simţire, De dorul pierderii piste fire ş.c.l. Poate tot nu ţi-e destul? dar De m-ai pune pe-un cărbune, Mai departe nu ţi-oi spune.

Apostroful ce taie semistihul, seraful ce cântă, îngerii se întrebând ce are de gând s-ta iubire, dorul pierderii piste fire etc., toate aceste formează o poezie hodorogită, încât în adevăr jalea cuprinde orice simţire , când vede cineva frumoasa noastră limbă căznită şi schingiuită astfel!

Spune-mi, nu-ţi place mai bine traducţia lui Dosiftei cu-nchieturi socotite , care nu te osteneşte când o ceteşti, nici are frase mari întortocheate şi scâlciate?

Scrisoarea XVIII

(Slavonisme) Iulie 1844

Mulţi literaţi români au făcut feluri de disertaţii asupra începutului şi a construcţiei limbei noastre; laudă numelui lor şi pace ţărânei celor ce nu mai sunt! Lor le era uşor, nu aveau trebuinţă a iscodi sofisme ca să detune pre năpăstuitorii românilor, arătând lumei că ziua este lumină şi noaptea întuneric. Adevărul era văzut şi pipăit, şi împotrivitorii învinşi şi ruşinaţi, învălindu-se cu tăcerea, se ascundeau ca paserile cobitoare ce nu pot suferi strălucirea soarelui; însă asemene şerpelui care, murind strivit sub călcăiul viteazului, se întoarce şi muşcă pre puternicul său vrăjmaş, slobozea din bortele lor un strigăt blestemat, pismătareţ, răguşeat, dar din nenorocire foarte adevărat: — "Limba voastră e ţesută cu ziceri slavoane!"

Oh! păcatul este netăgăduit şi rana nevindecabilă! Cînd neamurile barbare au inundat România ca un răpide şiroi, găsind pânza limbei urzită, luau suveica şi, prin dreptul celui mai tare, aruncau unde şi unde câte un fir de bătătură de a lor, groasă şi nodoroasă. Astfel se ţesu limba noastră. Pentru a scoate acum acele lătunoioase fire, trebui a destrama toată pânza, şi prin urmare a crea o limbă mai frumoasă, poate, mai nobilă şi mai învăţată, căreia nimic nu i-ar lipsi alta decât de a fi — românească.

Aici încep necurmatele dispute între învăţaţii pandemoniului nostru literar carii se silesc: Spirar nobil' sensi a' rozzi petti, şi pre care noi îi împărţim în trei clase. Liberalii zic (dupre Iorgovici şi dupre Maiori) că trebui a goni toate zicerile slavoane şi ungroturco-grece — deşi aceste din urmă sunt foarte puţine şi nouă, primite numai de nişte capete bolnave şi stricate. — Moderaţii că trebui a le subţia, a le înnobila şi a le români, şi eu mărturisesc că m-aş învoi cu păperea dr. sale. Vin în sfârşit conservatorii, astă veche rugină, care strigă cu glas de stentor că se strică limba, plângându-o şi bocindu-o în gura mare.

După părerea mea, a învoi toate aceste capete învăţate e mai greu decât a găsi mişcarea perpetuală. E de jălit însă, că toţi aceştii trăgând fiecare la sine, sfâşie haina bietei limbi.

Fie-mi iertat a adunce un esemplu. Zavistia şi clevetirea — ziceri slavoane — care s-au încuibat între români, le poate scoate cineva? De obidă şi de silă ne poate mântui? Aici îmi vine în gând acel vestit dicton scris pe poarta iadului a lui Dante: Lasciate ogni speranza!

Dar văd că m-am depărtat de scopul ce mi-am propus, care este a-ţi arăta o descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris, în care am cetit următoarele:

"Năvălind noroadele străine, au năpădit ca lăcustele piste români. Au semănat prin clevetiri zavistia pintre ei. Greşalele românilor i-au slăbit. Atunci vrăjmaşii, răpindu-le prin silă drepturile, le iscodeau vinovăţii şi îi munceau cu feluri de cazne.

Aceste obide au adus robia ş.c.l., ş.c.l.".

Iată în câteva rânduri mulţime de ziceri slavoane!

Eu din aceasta am înţăles — pentru care cred că-mi vor fi îndatoriţi acei ce se vor ocupa vrodinioară cu scrierea unei istorii a arheologiei românilor — că românii aduşi de Traian, pănă a nu veni barbarii preste ei, 1) nu ştiau vinovăţia; 2) nu erau silnici, 3) nu sufereau obidele şi 4) nu cunoşteau robia ş.c.l.

Pe urmă au venit toate de s-au amestecat pintre noi. Cum să le lepădăm acum? Şi de am şi voi, oare pute-vom?

Vale!

Scrisoarea XIX

(Ochire retrospectivă) Iunie 1845

Dacă te-ai întâmplat a fi vreodată la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii, într-o seară a lunii lui iunie, după ce ai privit steaua zilei coborându-se după muntele Pionul, şi după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopţii; în acel chiar-oscur priincios ochiului, spune-mi, înturnatu-ţ-ai viderea de pe culmile învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădulările cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vârful turnurilor şi a clopotniţilor, ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mâna soartei; care uneori ca un smeu se încolătăceşte împregiurul oraşului, sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile, însemnând feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop? Nu ţi-ai închipuit oare atunci că acest nor gros este un menitor prevestitor soartei oraşului şi a ţării, şi pătruns de ideea aceasta, n-ai fi dorit să vezi pre Asmodeu, dracul şchiop, şi de se poate, să-l întovărăşeşti de la palatul bogatului ce se vârcoleşte în patul său, pănă la coliba săracului ce doarme pe aşternutul său de paie? O! negreşit, ai fi descoperit multe crime, multe fărădelegi, şi poate ca şi Iona ţ-ai fi sfâşiat haina, strigând vai! Pe urmă ai fi alergat să te ascunzi în vreun unghi, unde să nu te ajungă intriga şi calomnia, şi ai fi plâns precum un filosof pe ruinele Palmirei, gândind la trecuta mărire a strămoşilor, la ale lor fapte mari de care nu suntem vrednici, noi, pigmei degeneraţi, ce n-am fost creaţi după măsura lor!...