Trei veacuri şi jumătate au trecut de la muma lui Ştefan, care încuie porţile cetăţii fiiului său şi îl trimite la biruinţă, şi pănă la doamna I..., care cu arma în mână îmbărbătează norodul, se pune în fruntea lui, şi scapă pre aleşii poporului de complotul unor ticăloşi parveniţi, ce voiau să stângă în noaptea despotismului steaua României abia răsărindă. Câte şi câte trăsuri eroice se vor fi petrecut în vremea aceasta, care însă s-au trecut cu viderea, şi s-au uitat! Un popor deprins în slugărie, care miserrimam servitutem pacem appellant , nu e vrednic nici să le vadă, nici să le preţuiască.

Scrisoarea XXIV

(Un vis) Iulie 1848

Luna lui iunie se arătase cu fioroase prevestiri. Holera începuse a săcera mai întăi slab, apoi mai tare, pe urmă cu o iuţeală grozavă. Toţi acei ce aveau unde şi cu ce fugi, părăsiseră Iaşii; numai sărăcimea şi acei puţini împiegaţi ce nu se îndurau a se deslipi de canţeleria lor — de frică că-şi vor găsi locul ocupat de alţii — mai rămăseseră. Locuitorii satelor, spăriaţi de boală, încetară de a mai aduce merinde în oraş; şi acum pre lângă mortalitate, se adăogi şi lipsa hranii. Toate curţile se pustiiră, toate magazinele se închiseră, toate porţele se încuiară. Dimineaţa te deşteptai întro atmosferă groasă şi grea pre care cu anevoie o răsuflai. Piste zi, o căldură năduşitoare fără aer, fără vânt. Seara, dacă aveai curagiu să ieşi din camară-ţi şi să pleci pe uliţă, nu videai decât bolnavi şi murinzi pe prispele caselor, pe pietrele trotuarilor, pe paveaua uliţilor; nu întâlneai decât care cu morţi, pre carii îi duceau ca să-i arunce pe malul unui şanţ, unde aşteptau zile întregi pănă le venea rândul să-i îngroape puţinii ciocli ce n-apucaseră încă a muri. Putoarea leşurilor putrezinde te ameţea. Într-un cuvânt, oraşul tot era numai un mare mormânt. Te grăbeai a te întoarce curând acasă, cuprins de spaimă, tremurând de groază, galben şi ştergându-ţi fruntea şiroindă de sudori reci; numărându-ţi viaţa nu pe luni sau pe zile, ci pe oare şi minute. Apoi dacă te culcai recomăndându-ţi sufletul lui Dumnezeu, şi voiai să dormi (fără să ştii de te vei mai deştepta), era piste putinţă, căci urletul câinilor şi cântul cucovaielor te ţineau treaz şi în fiori nesfârşiţi.

În vremea aceasta izbucni revoluţia românilor, şi armia rusească trecu Prutul pe la Leova şi Sculeni. Opt tunuri, câteva sute de cazaci şi un regiment de pedestrime tăbărâră pe câmpul Copoului în dreptul lagărului miliţiei noastre, din care murise a treia parte. În toate serile, două muzice — rusească şi românească — jucau feluri de arii, pre care nu le asculta mai nime. Cât pentru mine, mă oţeream auzind cântece dinaintea osândei patriei, şi-mi părea că asta nu e altă decât o hulă, un desfid cătră provedinţa care ne pedepsea cu atâta urgie, căci în loc să punem sacul de cenuşă pe cap, şi să ne adăpăm cu lacrimi, în loc să ne rugăm ca să treacă de la noi mânia cerului, noi ascultam muzice şi cântări! şi nu ştiu, era se vede un joc a imaginaţiei mele, de mi se părea chiar sunetul instrumentelor jalnic şi trist. Cea mai alegră arie semăna a prohod.

Luna fatală se apropia de sfârşit. Acum epidemia începuse a scădea în capitalie şi a se întinde ca o pecingene pe celelalte oraşe şi sate. În faţa unei nouă nenorociri ce ameninţa cotropirea ţării şi tot viitorul ei, oamenii uitaseră boala, şi se întrebau cu îngrijire ce caută aceşti străini în ţara noastră, şi cu ce o să-i hrănim când seceta şi lăcustele potopiseră toate semănăturile? şi apoi îşi răspundeau suspinând că osânda asta e mai mare decât a holerii, că Dumnezeu şi-a înturnat faţa de asupra noastră, că foametea stă pe pragul uşii noastre, şi ceasul pieirei a bătut...!

Într-o zi, neştiind ce să fac ca să împrăştii tristeţa de care eram cuprins, m-am dus să văd pre doctorul P..., franţez care e la noi de cincizeci ani, om pre atâta de bun cât şi de învăţat, prietenul tuturor acelor ce-l cunosc.

Bunul bătrân, slab şi abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruţase, şidea pe un jilţ în balcon, încălzindu-şi slăbitele mădulări la razele soarelui. Se bucură mult când mă văzu, şi după cele obicinuite întrebări şi răspunsuri, conversaţia căzu fireşte asupra întâmplărilor zilei.

— Vezi, îmi zise doctorul, privirea nenorocirilor astei frumoase ţări, pre care o privesc ca o a doua patrie, nu lasă să mă-nsănătoşez.

— După furtună vine şi vremea bună, răspunsei întrebuinţând un proverb a la Sancho Pança, şi voind prin asta a opri ţipetul sângerândei mele inimi; uite, boala încetează, patimile se tâmpesc şi liniştea se restatorniceşte...

— Sub baionetele străine! Eu sunt bătrân; nu voi ajunge să văd aceea ce nu doresc; dar d-ta o vei videa, şi-ţi vei aduce aminte de vorbele mele. Gândeşti oare că se vor mai înturna anii aceşti trecuţi de pace şi de linişte?

— Şi pentru ce nu? Ocupaţia va înceta, îndată ce...

— Ascultă, mă curmă doctorul. Ieri după ce am privit din balcon soarele apuind, seara fiind rece, m-am sculat din jilţul meu şi am intrat în odaie, unde aprinzând lampa, m-am culcat. După ce am cetit un capitul din istoria lui Napoleon, a acestui uriaş ce a răsturnat faţa lumii, şi pre care l-am urmat în arinişurile Egiptului şi în troienele zăpezilor Rusiei, am lăsat cartea şi am închis ochii, dar feluri de gânduri m-au întovărăşit pe căpătăiul meu. Gândeam la Franţa, pre care n-am revăzut-o de jumătate de veac, gândeam la Moldavia în care îmi petrecusem în linişte partea cea mai mare din viaţă; gândeam la zguduirea ce se făcu în Europa. Socoteam că vremea emancipaţiei popoarelor şi a naţiilor a sosit; şi apoi urmărind mahinaţiile politicii, videam cu îngrijire că absolutismul începe iar a-şi ridica capul, de vreme ce dreptul celui mai tare tot încă esistă.

Pe nesimţite mă cuprinsese somnul, când un vis fantastic mi se arătă. Mi se păru că un glas străin îmi striga: Scoală-te! Apoi mă făcui în trăsura mea care mergea atât de răpide, încât roatele sfârâiau, iar caii spumegau de sudoare. În fuga astă silnică am trecut prin mai multe uliţi, unde n-am întâlnit nici o suflare, deşi era ziua mare, când deodată caii s-au oprit de mulţimea oamenilor ce împluse curtea unei case mari. Mă trezii atunci într-o sală unde erau numai boieri cu decoraţii şi ofiţeri cu spalete. În mijloc văzui o femeie naltă şi frumoasă cu ochi şi sprincene negre, cu părul despletit pe spate, goală pănă la cingătoare, îngenuncheată şi cu mâinile legate dinapoi. Lângă ea sta un om cu mască. El ţinea un paloş lat cu care lovea creştetul acei nenorocite fiinţi. Privitorii se uitau la acest martir făr-a clipi din ochi, făr-a zice ceva, făr-a face vreo mişcare, încât semănau a nişte statuie de ceară. Tăcerea era adâncă. Nu se auzeau decât lovirile de paloş a omului mascat şi suflarea de agonie ce ieşea din pieptul frumoasei osândite! La fiecare lovire un părâu de sânge purpuriu se revărsa pe umerii şi sânul ei, pănă ce în sfârşit ucisa căzu cu faţa în jos, scaldată în sângele său.

E bine! în cruntele războaie a lui Napoleon, mi s-a întâmplat să văd feluri de grozăvii; în profesia mea de hirurg, am făcut şi am văzut grele şi dureroase operaţii, niciodată însă nu m-am simţit atât de înfiorat ca la priveliştea ce mi s-arăta în vis. Mă simţeam murind, şi nu ştiu cât s-ar fi prelungit coşmarul acesta, dacă o agitaţie nervoasă nu mă deştepta. Lampa mea se stinsese, şi dinţii îmi clănţăneau în gură de frig. Abia am putut tinde mâna ca să sun. O slugă veni, aprinse iarăşi lampa şi ieşi; eu însă nu mai putui adormi, grozava videnie îmi sta dinaintea ochilor.

— Ce zici de visul meu? mă întrebă doctorul sfârşind. Nu este el oare o profeţie?

— Nu ştiu ce este, i-am răspuns; ştiu atâta că ies de la d-ta mai trist decât cum am intrat.

Viind acasă, m-am apucat să-ţi scriu visul doctorului P... pre care te rog să mi-l tălmăceşti, sau mai bine nu-mi zice nimic , căci mă tem s-aud tălmăcirea lui!

Scrisoarea XXV

(Omul de ţară) Octombrie 1849

Am petrecut multă vreme la ţară, am trăit şi mai mult în mijlocul oraşelor. Aici precum şi acolo, am văzut de aproape oamenii şi lucrurile. Cu cât însă înaintez în vrâstă, cu atâta mă pătrund de încredinţarea că viaţa omului de ţară este cea mai fericită şi mai binecuvântată de Dumnezeu; cu toate aceste mulţi se leapădă de ea, ca cum ar fi blăstămată.

Dăunăzi trecând prin satul N., poposii la casa unui răzeş, bătrân ce avea încă vro câţiva stânjăni de moşie. Românul mă primi cu bucurie, iar femeia lui mai adăogi un pui cu smântână la bucatele obicinuite. Ne-am pus la masă.

— Văd că petreci bine, moşule, am zis gazdei.

— Bine şi nu prea, îmi răspunse; viaţa noastră, a oamenilor de la ţară este foarte grea. De aceea am socotit pre băieţii mei să nu-i mai las la ţară. Am trei băieţi, şi am strâns şi câteva părăluţe. Pre unul am să-l dau în şcoală la Iaşi ca să înveţe nemţeşte, franţuzeşte şi latineşte.

— Dar româneşte nu?

— Ba şi româneşte; dar, vezi d-ta că dacă n-a învăţa franţuzeşte şi latineşte, nu înţălege româneasca de astăzi. Acum trebui să ştim multe limbi ca să înţălegem pre a noastră. Apoi după ce-a sfârşi cartea, s-a face un logofăt ş-a câştiga şi el boierie, ori s-a tocmi vechil la niscai răzăşi şi s-a zice advocat cum îi al nostru, care se judecă de douăzeci de ani să ne scoată moşia, şi de când se tot judecă ne-au mâncat-o pe giumătate.

Pre cel al doile am să-l dau calfă la vrun lipscan sau la vrun bacal să-nveţe neguţitoria, şi să aibă şi el dugheană când a fi mare. Cât pentru cel mai mic, l-oi da pre lângă vrun boier să slujească, să se facă om, să-l scoată cirac.

Încai ştiu c-or petrece o viaţă mai bună; n-or asuda ca tatăl lor să-şi scoată pâinea din pământ. În Iaşi, oamenii nu se scoală înainte de răsăritul soarelui, ba încă dorm pănă la prânzişor. Soarele nu-i pârleşte, şi ploaia n-o doresc de altă decât să le stâmpere colbul de pe uliţe.

— Şi pe Aniţa — adăogi bătrâna — vrând Dumnezeu, om dao într-un pansion să-nveţe a juca şi a cânta în ghitară; şi unde s-a face o duducă cu capelă şi cu rochii mândre, ş-a lua un cuconaş care i-a vorbi tot franţuzeşte!

— Aşa-i că bine am pus la cale? Ce socoţi şi d-ta? mă întrebă răzeşul.

— Eu socot, moşule, că foarte rău aţi pus la cale, şi să-ţi dau cuvântul. Zici că vrei pre feciorul cel mai mare să-l înveţi mai multe limbi şi să-l faci logofăt sau advocat. Ştii ce-a să iasă dintrasta? Ai să-ţi osândeşti copilul la o vecinică atârnare; să şadă întro odaie cu pana în mână, unde a să tânjească ca o floare scoasă din locul ce-i pria, şi de unde, după ce-şi va petrece cea mai mare parte a vieţii, nefiind niciodată a lui, ce tot a altora, a să iasă trecut şi veşted, şi mai sarac decât cum intrase. Să-l faci advocat? Meseria asta cere un talent şi o vrednicie deosebită; de unde ştii că copilul d-tale le va avea? Advocat rău s-a putea face, şi dacă va mai câştiga şi rele deprinderi va veni în rele fapte; se va face un înşălător, un necinstit, un plastograf şi ... va fi ruşinea părinţilor!

Pre cel al doile zici că vrei să-l dai calfă la vrun neguţitor, adică vrei să-l înveţi de copil a se jura strâmb, şi a nu măsura drept.

În sfârşit pre cel al treilea, ai de gând să-l dai în casa vrunui boier ca să-l scoată cirac. Bun cuvânt! Atâta numai că acum boierii nu mai scot cireci; însă findcă băietul este curăţăl, a să-l îmbrace c-o livrea frumoasă, c-o jiletcă roşie cu şireturi de fir, cu nişte pantaloni galbeni şi c-un frac nu ştiu mai cum, pe bumbii căruia a să fie marca stăpânului, ca să se cunoască că-i a lui, cum se cunosc boii din cireadă şi caii din herghelie de pre bourul lor. Întrun cuvânt, a să fie jochei.

— Ciocoi!

— Jochei am zis, care-i o zicere englezească ce însemnează mai tot aceea.

— Mai bine la plug decât în coadă.

— Să venim acum la copila d-tale, mătuşă, pre care vrei s-o dai la pansion. Îndată ce va intra acolo, n-o să-i mai zică Aniţa, ce madmoazel Anet (Anette). A să-nveţe a juca polca şi a să uite hora. A să-nveţe a cânta în ghitară şi n-a să ştie a nevedi pânza. Iar cuconaşul care-i să-l iai ginere — şi care a să se ruşineze să se răspundă cu socrii lui — cea întăi treabă ce a să facă, a să fie să-i vândă stânjănii de moşie care-i vei da zestre, şi după ce-i va bate la talpe, are să-ţi lepede fata, pre care-i s-o primeşti în casă plângând, şi n-a să-ţi fie de nici un ajutor, căci a să ştie franţuzeşte, iar nu gospodăria.

— Ce spui, domnule, strigară bătrânii, vasăzică foarte rău pusesem în gând? Dar apoi ce ne sfătuieşti d-ta să facem cu copiii noştri?

— Iată ce. Să-i daţi la dascalul din sat să-i înveţe limba lor ca să poată ceti cărţile cele bune care-i învaţă cum să cinstească pre Dumnezeu, pre părinţi şi pre mai marii lor, cum să-şi împlinească datoriile cătră cârmuirea care se îngrijeşte pentru binele lor, cum să se ferească de lene şi de beţie; şi prin urmare cum să se facă buni gospodari. Atunci vor şti că pe ogor cu plugul sub mână şi cu inima la lucru, sunt siguri astăzi pentru pâinea de mâine, fiindcă ea va atârna numai de la munca lor! Se vor bucura de un aer curat, şi vor avea grâne, poame, lăpturi şi alte bogăţii ce le dă bunul Dumnezeu.