O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieşit tremurând şi făcând cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase fiinţe ce se numeşte om.

Napoleon muri zicând: "Franţie — oaste".

Scavinschi zicând: "lipsă — musteţi".

Hoffmann moare de jale că i-a pierit motanul.

Scavinschi pentru că i-au căzut musteţile.

Fireşte, judecând, deosebirea nu e atât de mare...

Scrisoarea V

(Iepurărie) Februarie 1838

— Am venit să-ţi spun, îmi zicea dăunăzi un domn (a căruia nume îl voi tăcea de respect pentru familia lui), că aseară în bufetul teatrului, N... mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă pentru că spuneam că demoazel Désirée...

— Şi când vă bateţi?

— Să ne batem! Tu quoque, Brute! D-ta, pe care te socoteam mai cu minte decât alţii, mă îndemni să mă bat c-un obraznic pentru că mi-a zis mişel şi mi-a dat o palmă? Dar aş dori să mănveţi d-ta cum se poate feri cineva de brutalitatea unui grosoman? Eu m-am adăpat cu sfintele precepte a lui Rousseau, şi despreţuiesc înjurarea; apoi n-am fost destul de maltratat de limba şi de mâna cutezătorului acestuia, ca să mă mai apuc acum să mă espun şi ţintei pistolului său? căci deşi mă supără că mi-a zis mişel, dar m-ar supăra mult mai rău de mi-ar zice răposat. Dacă aşi fi pironit într-un secriu, de ar putea să se laude în gura mare că m-a trimis ad patres. Mai bine să fiu de faţă ca să-i arăt că nici vreu să-l ştiu. Să zicem că l-oi omorî. Şi pentru ce să mă fac ucigaş, eu care nu sunt născut vărsător de sânge? Şi apoi oamenii or să zică că l-am gonit din lume pentru că mă temeam să fiu cu dânsul în ea. Se laudă dl că nu se teme de moarte. De vrea ca să-l credem, omoară-se singur, nime nu-l opreşte, şi îi făgăduiesc că şasezeci de ani voi întreba pre toţi învăţaţii şi cărturarii ca să aflu de a făcut bine ori ba; şi de-mi vor zice c-a făcut bine, atunci — numai atunci — mă voi sârgui pănă ce d-ta numeşti poltronerie şi pre care eu o numesc bărbăţie; căci, s-o ştii d-ta, e bărbăţie şi curagiu a înfrunta cineva valurile lumii minciunoase, şi a voi să trăiască cât de mult în astă vale a plângerei! Fanfaronul acesta poate şi-a urât zilele; poate nu vrea să mai vadă soarele faptele lui. Fricosul! Eu care-mi închipuiesc cât e de întuneric în mormânt, şi care iubesc lumina, nu voi să mă lipsesc de ea. Eu să mă săcer în floarea vrâstei, când am încă o grămadă de trebi în viaţă, pentru o ticăloasă palmă care puteam să i-o dau eu cum mi-a dat-o el? Să nu-i treacă prin gând! Şi apoi ce mare treabă a omorî un om? câteva grăunţe de şoriceasă face cât şi plumbul lui. Nu ştie nătărăul că un purice viu face mai mult decât Napoleon mort!

Ei, spune-mi acum, domnul meu, care e mai brav, canibalul acesta care vrea sânge, sau eu, omul păcii, ce voi să trăiesc ca să-i arăt cât îl despreţuiesc, de vreme ce n-am gând să mă bat cu el?

Nu ştiu pănă la ce punt iepurăria poate degrada pre un om; n-am gândit însă că ea poate a-l face să afle sofisme, ca să vreie a încredinţa că face bine să se lase insultat şi batjocorit.

Ştiu că duelul este un prejudeţ ramas din timpurile barbare. Ştiu că e o absurditate a se bate cineva pentru ochii unei actriţe, fie verzi ori albaştri, şi o nebunie a căuta sfezile şi gâlcevile; sunt însă cazuri fatale când un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel şi trebui să se facă ucigaş sau jertfă, dacă nu voieşte a lasa o pată numelui său, şi o ruşine familiei sale.

Făceam aste reflexii, uitându-mă la domnul acest care nu voia să se bată, şi care aştepta un răspuns. Dar nepricepându-mă ce răspuns să-i dau altul, l-am luat de spate şi l-am dat pe uşă afară.

Nu ştiu de am făcut bine.

Scrisoarea VI

(Catacombele M. Neamţu) August 1839

Nu departe de cetăţuia Neamţu — a căria ruine se mai văd încă dărâmate de oameni şi de timp — mai în sus, pe o vale ce se întinde verde şi răcoroasă între două şiruri de munţişori umbroşi, Alexandru cel Bun făcu la 1402 o bisericuţă de lemn în cinstea s. Ioan Teologul, pe lângă care se adunară câţiva monahi; şi pentru adăpostirea lor şi a altor creştini în timpurile acelea pe când Moldavia se bântuia de războaie şi de răscoale, zidi aproape de biserică şi un turn de peatră.

Pe atunci înturnându-se de la Viena, Ioan Paleologul trecu prin Moldavia. Alexandru îl primi cu tot onorul cuvenit moşteanului imperiei Bizantine, însoţindu-l pănă la Galaţi. Spre răsplata ospeţiei ce primise, Ioan suindu-se pe tron îi trimise lui purpură şi coronă împărătească, iar mitropolitului Iosif sacos şi mitră; dar spre a-şi învecinici pomenirea, trimise doamnei Anei, soţiei lui Alexandru, şi o icoană făcătoare de minuni a Maicei Domnului.

Icoana aceasta se puse în bisericuţa mai sus arătată. După trecere mai de un veac, Ştefan Marele, văzând că s-a mărit numărul călugărilor, începu a zidi la anul 1497, lângă bisericuţa lui Alexandru-vodă, o altă biserică mare de peatră cu hramul înălţării, dar murind el la 1503, o sfârşi fiiul său Bogdan, şi aduse icoana Fecioarei acea hărăzită de Paleologul în biserica astă nouă, unde este şi păn-în ziua de astăzi.

Această icoană se cunoaşte că e făcută pe când arta zugrăviei era în decadinţă la greci. Desenul este grosier şi coloritul slab.

Monastirea Neamţul — ce luase astă numire de la pârâul ce curge aproape — luă o întindere mare. Prin pietatea domnilor şi a boierilor căpătă venituri însemnate, şi astăzi această lavră nutreşte la o mie cinci sute monahi, şi oricare sarac află în toată vremea aici căutare şi ospătare.

Mai multe biserici şi paraclise se zidiră pe lângă aceasta, dar bisericuţa s. Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, acea făcută de Alexandru cel Bun, deşi învechită, sta pe lângă ele ca o sfântă relicvie doveditoare că ea a fost începătoare acestui locaş dumnezeiesc; însă învechindu-se foarte, se făcu în acelaşi loc alta de peatră, tot în numele s. Teolog, dar de o arhitectură nouă. Deşi aceasta e mai frumoasă, mai graţioasă, e de jălit acea veche de lemn, şi era de dorit ca astă de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuţei lui Alexandru-vodă. Din norocire tot a mai rămas turnul de care ţi-am vorbit mai sus, care stă încă întreg cuprins într-un unghi a zidului monastirii.

Lângă biserica aceasta e mormântul monahului Chiril Carp, unul din ostenitorii şi fundatorii ei. Alăturea stă mormântul monahului Platon, ucenic a cuviosului stareţ Paisie. Fraţii ne-au spus lăudata viaţă a acestui călugăr, care deşi privit de toată obştimea ca un cuvios, era cel mai smerit între toţi, urmând porunca evangelică: "Cel ce vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă." Prevăzându-şi sfârşitul, cucernicul Platon s-a rugat să nu-l îngroape cu paradă, ci numai un preot să-l întovărăşească la groapă spre a-i ceti rugăciunile morţilor; dar nu fu ascultată cererea lui. Toţi slujbaşii monastirii îmbrăcaţi în aurite vestmânte, cu cântări, tămâieri şi făclii, plecară ca să însoţească rămăşiţele sfântului barbat; când iacă cerul se întărâtă, vântul stânge luminele, şi ploaie vărsându-se în şiroaie, sileşte pre toţi a-şi căuta aciuare prin chilii.

Însă îndată ce a rămas mortul cu un singur preot, soarele sparge norii, ploaia stă atârnată în aer făr-a cuteza să cază, şi înmormântarea cuviosului monah se sfârşeşte în pace şi linişte.

Sub biserica astă nouă sunt catacombele monastirii, în care se pun oasele morţilor cînd le dezgroapă din umedul lor locaş, ca să deie locul lor altor morţi mai proaspeţi. Această hrubă e boltită; are şese stânjini lungime, trei lăţime şi şese palme de nălţime. O singură ferestrică ce sloboade o rază misterioasă pe o icoană a Mântuitorului care stă pe un tetrapod în fund, luminează acest loc funerar.Trei rânduri de poliţi zidite de-a lungul păreţilor, iar pe sub ele dulapuri.

Ce se înşiră pe poliţi ?—Tidve de morţi ! — Ce se pune în dulapuri ? — Oase de morţi ! Fiind laic, se numea Constantin Carp.

Când s-a deschis uşa şi m-am coborât în acest azil a morţii, un sfânt fior m-a cuprins ; şi de n-aş fi fost pregătit pentru o asemenea privelişte sau de eram singur, aş fi căzut în genunchi, umilindu-mă dinaintea lui Dumnezeu, în faţa acestei mulţime de morţi. În adevăr, omul se simte cât e de mic înaintea marei puteri a lui Dumnezeu, înaintea astor oase mucede ce au avut odinioară carne şi sânge ca noi!

După aceste întăi cugetări triste, altele mai lumeşti m-au cuprins. Aste capete aşezate cu simetrie pe poliţi, aste oase puse cu regulă în dulapuri, m-au mâhnit şi m-au supărat. Ce sunt ele altă decât noi, rămăşiţe a celor ce au fost ca noi? Şi nouă nu ne place a videa că se joacă cineva cu noi când trăim cu atât mai vârtos după ce am murit. Liniştea mormântului e mai de preferat decât astă regulă, unde tidvele noastre figurează ca şipurile în magazinul unui spiţer.

Mai bine de două sute capete sunt pe aceste poliţi de peatră; fiecare are lipit pe el câte o ţidulă pe care e însemnat numele celui ce l-a purtat. Este de luat seama că unele din ele sunt mai pe jumătate putrede de rugina pământului sau de boalele de care au pătimit în viaţă. Un doctor Gall pipăindu-le, ne le-ar putea spune, şi poate din ştiinţa cranologiei s-ar putea afla câte virtuţi, câte virtuţi au fost în ele.

Căutând aceste tidve, văzui una mai mică, mai delicată; osul era alb şi luciu, dar nu avea nici o etichetă lipită pe ea. Monahul ce-mi slujea de cicerone mi-a spus că era a unii fete ce-a murit acolo, dar nu ştiu să-mi spuie mai mult. Curiozitatea mea nu se îndestulă cu atâta. Am întrebat, am cercetat şi am descoperit o foarte tristă dramă, pe care îţi voi spune-o altă dată, căci acum mă grăbesc a lasa pre morţi, ca să mă întorc între cei vii.

Scrisoarea VII

(Calipso) Septembrie 1839

Ştii că în anul 1821 a izbutit revoluţia Greciei, şi că ea îşi avu începutul la Iaşi. Precum în toate revoluţiile, asemene şi în aceasta s-au făcut mai multe eccesuri, căci totdeauna pintre patrioţi se vâră oameni de acei care caută a se folosi de orice tulburare. După stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni, toate căpeteniile ce erau mai de omenie fugind care încotro, ţările noastre rămaseră în prada birbanţilor. Iaşul se pustii. Orăşeanii bejănăriră în Bucovina şi Beserabie, unde găsiră azil.

Tatăl meu cu mine, după ce am petrecut iarna în ţinutul Hotinului, în vara anului 1822 ne-am dus la Chişinău, ca să ne întâlnim cu rude, prieteni, cunoscuţi, refugiaţi ca şi noi.

Era curios a videa cineva atunci capitala Beserabiei, atât de deşeartă şi de tăcută, cât se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de azi pe mâine, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oameni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decât cenuşă, şi, neavând ce face altă, hotărâră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decât primblări, muzici, mese, intrigi amoroase.

În toată însă această soţietate de emigraţi şi de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neştearsă. Aceste erau un om tânăr de o statură mijlocie, purtând un fes pe cap, şi o jună naltă fată, învăluită într-un şal negru, pre care le întâlneam în toate zilele la grădină. Aflăi că junele cu fesul era poetul A. Puşkin, acest Byron a Rusiei, ce avu un sfârşit atât de tragic , iar tânăra El fu ucis în duel de cumnatul său.

cu şalul pre care toţi o numeau greaca cea frumoasă, o curtizană emigrată de la Iaşi, numită Calipso.