Calipso îmbla tot singură. Numai Puşkin o întovărăşea când o întâlnea la grădină.

Cum vorbeau ei (căci Calipso nu ştia decât greceşte şi româneşte, limbi care Puşkin nu le înţelegea), nu ştiu. Se vede că 22 ani a poetului şi 18 ani a curtizanei n-aveau trebuinţă de mult înţeles.

Puşkin mă iubea, şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşalele ce făceam vorbind cu el franţozeşte. Câteodată şădea şi ne asculta oare întregi pre mine şi pre Calipso vorbind greceşte; apoi începea a-mi recita niscai versuri de a lui pre care mi le traducea.

Dar după o lună, m-am dus din Chişinău, şi în primăvara anului 1823 m-am înturnat în Moldavia, fără să mai văd pre Puşkin, şi fără să mai aud de greaca cea frumoasă. Câteodată însă, când ceteam poeziile marelui poet rus, şi mai ales Şalul negru, aceste versuri ce sunt un poem întreg făcute înadins pentru tânăra fată, îmi aduceau aminte de acea femeie cu chip îngeresc, şi doream să ştiu ce se făcuse.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Într-o seară a lunii noiemvrie 1824 — era vicol şi ploaie — la poarta monastirei Neamţu ajunse un june om, care cerea voie să intre. Hainele lui erau străbătute de apă, şi el semăna obosit de osteneală. Portarul îl primi şi îl găzdui pănă a doua zi când, după cererea sa, îl conduse dinaintea stareţului. El arătă că, fiind un tânăr străin şi orfan, voieşte a se călugări. Stareţul îl rândui spre ascultare la un bătrân sehastru ce locuia afară de monastire, în munte, unde el petrecu trei ani în cea mai mare cucerie şi umilinţă. Într-o dimineaţă, chemând sehastrul pre ucenicul din chilioara de alături, şi văzând că nu-i răspunde, se duse ca să vadă ce face, dar îl găsi dormind de — somnul cel vecinic.

Când erau să-l îngroape, se găsi pe pieptul lui o hârtie în care scria aceste:

"Greşit-am, Doamne! Păcătuit-am, Doamne! şi nu sunt vrednică a mă uita la cer; dar covârşească îndurarea ta mulţimea fărădelegilor mele! Doamne! miluieşte şi iartă pre păcătoasa Calipso!"

Tidva grecei cei frumoase am văzut-o în catacombele monastirei.

Scrisoarea VIII

(Pentru ce ţiganii nu sunt români) Iunie 1839

Necăjit şi obosit de lucrările catagrafiei, la care mă îndatorea sarcina mea de deputat, venisem ca să mai răsuflu câteva zile la moşioara mea, şi să mă bucur de o mâncare mai bună, după o îmblare prin sate de cinci luni, vreme în care nu mă hrănisem decât cu borş de pui, şi de pui cu smântână.

Să nu socoţi însă că eu, patriot, despreţuiesc bucatele aste naţionale; dimpotrivă. Dar când cineva, atât-amar de vreme, n-a mâncat decât pui, pare-mi-se că are dreptate a fi sătul de ei.

Aşteptând macaroanele, mă primblam în grădiniţa mea care semăna cu un covor verde cusut cu flori, şi pentru ca să nu-mi pară aşteptarea prea lungă, ceteam o broşură a d. Kogălniceanu, intitulată Esquisse sur l'origine et la langue des Cigains.

Cetirea asta mă aduse pe nesimţite la idei filantropice; gândeam la sclavia atâtor mii de oameni, şi proiectam să vorbesc la adunare în favorul lor; apoi, figurându-mi disputa ce avea să stârnească propunerea mea, gesticulam vorbind singur, fără să bag seamă la un bun bătrân care mă privea cu mirare de câteva minute, şi care negreşit mă socotea smintit. Acesta era vecinul meu Bogonos, pre care, adâncit în ideile mele, nu-l văzusem intrând.

Trebui să ştii, prietene, că vecinul meu Bogonos e floarea vecinilor, şi de-mi va abate vrodată să-mi vând moşia, am gând să pun în publicaţie, ca şi Temistocle, că, pre lângă celelalte calităţi, ea se bucură şi de un bun vecin. Figurează-ţi unul din acei vechi boieri de ţară, moldavi primitivi, cu deprinderi patriarhale, cu haine lungi, cu faţă voioasă şi pălită de soare, care sunt totdeauna veseli şi mulţămiţi când secerişul a fost bun, care nu-şi bat capul de politică; în scurt, un om de acei carii, necunoscând patimile oraşelor şi intrigile ambiţiei, îşi iubesc soţia şi copiii mai mult din datorie decât din amor, şi pre care moartea îi găseşte la masă.

— Tot aşa eşti, îmi zise el smuncindu-mi cartea din mână, tot cu cetitul şi cu scrisul! Zău, trebui să fi având un demirbaş (cap de fier) ca să bodogăneşti zi şi noapte povestele franţujilor! Uite, îmi pari mai galben şi mai ovilit decât astă-iarnă când — nu ştiu pentru ce — te trimisese frumuşel aici la ţară unde şedeai singur ca un cuc. Geaba am răguşat strigându-ţi că te omori cu astfel de trai. Iaca, la treizeci de ani n-ai nicicum sânge în faţă.

— S-a grămădit tot la inimă, răspunsei.

— Aşa, spune-mi mie vorbe de aste frumoase, când ştii că, afară de psaltire şi ceaslov, eu nu ştiu decât Vieţile sfinţilor; ba am uitat c-am mai cetit pre Arghir şi Pustnicul, şi vezi că, cu toate aste, îmi merge bine. Priveşte, eu sunt rumen şi gras, iar d-ta seameni c-o gutăie; pentru că nici poţi să fii altfel; tot cu nasul în cărţi, bând numai ceai şi cafea ca bolnavii, în loc să bei pelin şi vutcă ca creştinii. Poftim să mergi departe cu aşa deprinderi!

— Te înşeli, dragă vecine. Văd că încă nu mă cunoşti bine. Nu ştii că în mine sunt doi oameni deosebiţi, românul vechi şi românul nou. Ca să ţi-o dovedesc, vreu să ne-ntrecem la masă, macar să ştiu că m-oi chefălui, cu tocmală că vei gusta porterul care mi l-a adus chiar astăzi de la Galaţi.

— Cât pentru prânz, primesc bucuros, căci încai masa d-tale e creştinească, dar pentru porter, foarte mulţămesc. Nu mi-am urât zilele ca să mă otrăvesc.

— Voia la d-ta, vecine.

Ne-am pus la masă. Bogonos înghiţea bucăţile ca un smeu. Ca să nu compromit giuruinţa făcută, mâncam şi eu cât şepte, sigur c-ave să-mi fie rău.

Încântat de apetitul meu, — Bravo! îmi zicea la fiecare pahar; ian aşa te vreu. Iaca, ai început a te face roşu. — Cred şi eu, că nu mai puteam.

După prânz, ne-am dus în grădină, şi ne-am tologit sub un bătrân plop ce ne umbrea cu tufoasele lui ramuri. Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate şi gingaşii tamarini se legănau la adierea vântului, în vreme ce garoafele, rozetele şi micşunelele ne îmbălsămeau cu dulcele lor parfum. Fumând din lungi ciubuce şi sorbând delicioasa moca, eu mă lăsasem la o lină reverie, recitând încet nişte stanţe d-ale lui Anacreon, când un hohot de râs a vecinului meu mă deşteptă din acest semisomn voluptuos.

— Na-ţ-o bună! strigă el, în graba mea de a mă duce la masă, n-am luat seama că împreună cu basmaua şi tabacherea, am bagat şi cartea d-tale în sân! — Şi ce spune în cartea asta? adăogi el, deschizându-o.

— Asta e o schiţă asupra originii şi a limbii ţiganilor, făcută de d. Kogălniceanu tânărul.

— Cunosc pre babaca d-sale. Şi ce scrie dumnealui despre ţigani?

Deşi nu eram dispozat a mă face talmaci, am început a-i spune în scurt cuprinderea broşurei, dar abia zisei câteva cuvinte, şi vecinul meu mă curmă, zicându-mi c-un aer mâhnit:

— Nu-ţi bate joc de mine.

— Cum! ce vorbă e asta? Eu să-mi bat joc de d-ta! de d-ta, cinstitul meu vecin, de d-ta care mi-ai dat votul la aleregea din urmă? Îmi pare rău!

— De ce dar îmi spui nişte lucruri care nu pot să fie în cartea asta?

— Ba îţi spun ce este, pre onorul meu!

— Jură-te altfel, dacă vrei să te cred, pentru că, vezi d-ta, că de când a ieşit onorul, a lipsit cinstea.

— Pre cinstea mea! am zis, râzând de calamburul vecinului.

— Apoi dar d. autor ş-a bătut joc de noi.

— Cum aşa!

— Eu nu-ţi vorbesc poveşti. Când îţi spun c-am cetit istoria ţiganilor, tipărită în viaţa s. Grigorie...

— În viaţa s.Grigorie! Mă treci cu şaga, vecine, urmăi râzând.