APOSTROF

Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,

De nu v-avea-ntru sine lăcuind pre Domnul, Acela de-avuțâie sațâu nu mai vede,

De i-ar da toată lumea, el tot nu să-ncrede. Și de cât mai mult strânge, mai mult să lărgește,

Și tot deșert să vede-ntr-averea ce-i crește. Deci nime-ntr-avere să nu să gândească

Că va putea să să-mple, să să odihnească. Iară-ntr-a cărui suflet Domnul lăcuiește,

Acela de nemică nu mai jeluiește. Pentr-aceea tot omul să nu să lenească

Pre Dumnezău în suflet să-ș agonisască.

Din Paraclisul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu

I

De trupești neputințe

Și de sufletești boale,

A lui Dumnezău Maică,

Pre carii vin cu dorul

Supt umbra ta cea svântă,

Spodobește-le leacul,

Care-ai născut pre Hristos,

Mântuitoriul nostru.

II

Năpăști ce-m fac năvală

Svinția-ta le-mpraștii

Și patimi ce-m vin gloată

De m-asupresc, Ficioară.

Pentr-aceea te cântăm

Cu laudă-n toț vecii.

III

Liniște fii și dvorbă

Acelora ce scapă

Cătră tine, Ficioară,

Și părete-n primejde,

Năzuință și umbră

Le fii, și bucurie.

IV

Dintr-a ta strălucoare

Luminează, Ficioară,

Negura neputinții,

Să fugă de la ceia

Ce cu bună credință,

A lui Dumnezău Maică,