Pizmașii, să-m caute,

Și-ntr-a lor cădere,

Stând fără scădere,

Să-i văz de departe.

PSALMUL 54

Ascultă-mi ruga, Dumnezău svinte, Și nu mă trece, ce-m ia aminte, Că-m feci rea voaie pentru grea ură, De sunt cu spaimă-n cugetătură. Și mă ia grije pentru strigare Ce-m fac pizmașii cu supărare, Cu păcătoșii ce să-nvitară Pentru să-m facă veste rea-n țară. Și cu urgie să întărâtă, Cât mi-i de dânșii inema-n smântă, De mă aduce cătră grea oară, Spre frica morțâi de mă-mpresoară. Groază, cutremur mă-ntunecază, Firea nu-m poate să stea să vază. Zâs-am în mine : „De-ar fi putință, De-aș avea aripi de porumbiță“. C-aș zbura lesne, de-aș depărta-mă La păduri dese unde nu-i teamă, Dumnezău svinte, ș-aș aștepta-te La loc de grije ca să-m țâi parte. Neacă-le, Doamne, și le-mparț limba, Să să scurteze din oraș scârba, Să nu mai umble să leșuiască Pre supt zebrele, să căpuiască, Întinzând lațuri în drum cu nadă, Fără ce-nșală și scornesc sfadă. Că de pizmașul nu mi-ar hi jele Ce-ar ocărî-mă cu ocări grele, Că m-aș ascunde de la trăsură A om năprasnic, ce mi-i cu ură. Ce mi-i mai jele și mai grea trudă, Când îm pizmește om ce mi-i rudă, Carele-m știe voia și gândul, La masă șede cu mine-n rândul, Și-n sărbătoare merge-mpreună La casa svântă-n soțâie bună. Unii c-aceștia, de-ar veni moartea Să-i concenească cu toată soartea, De vii cu totul iadul să-i soarbă, Să nu mai hie cu lumea-n hoarbă, Și a lor case pústii să șază, Ce-au fapt în lume răul să-ș vază. Eu cătră Domnul strig, când am teamă, Domnul m-ascultă că-i sunt pre samă. Sara ș-amiazăz, și demineață, Grăiesc la Domnul fără de greață, Că mă aude și mă va scoate, Și voi fi-n pace de toi de gloate. Că ei cu mulțâi vin cu grea toană Și să-nvitează să mă ia-n goană. Auză-i Domnul și să-i smerească, Cela ce-i vecinic să le plătească. Și ei să n-aibă cu ce să scoate, Să să plătească de cătră moarte. Căce n-avură spre Domnul teamă, Le-a da certare fără de samă. Domnul ș-va tinde mâna să-i piarză, Căce nu vrură cuvânt să-i crează. Ce să spurcară cu giurământul Și nu-ș ținură întreg cuvântul. Să despărțâră de dâns cu greață, Ca să nu-i caute în svânta față. Inema-ntr-înșii nu să potoale, Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase, Ele-s ca lancea de sâmceloase. Iară tu, oame, n-ii1 hi cu lipsă, De-i hi spre Domnul cu mintea tinsă, Că ț-va da hrană și te-a griji-te, Și de gâlceavă-n veci te-a feri-te. Iară pizmașii vor da-n genune, Urniț de Domnul în putregiune. Oamenii céi crunț nu-ș-vor petrece Zâlele vieții, ce-n sârg s-or trece. Iară eu, Doamne, te am nedejde Și stâncă tare, fără primejde.

PSALMUL 55

Dintr-a ta milostivire mă rog, Doamne svinte* , Milă să-ț fie de mine, să mă iei aminte. Și să nu laș toată zua om ce mi-i cu scârbă Să mă lupte, să stropșască, să să puie-n gârbă. Sunt cu mulțâi strânș asupră-mi să mă dea de râpă Și să bat de la nălțâme să mă surpe-n pripă. Ce tu, Doamne, mi-ești nedejde, și zua n-am teamă, De Dumnezău mi-i voroava și m-oi lăuda-mă.

1 nu vei.

• 4, 4, 4, 2, 2. Probabil din greșeală cifra 2 a fost repetată, căci versurile au numai 14 silabe.

Pre Dumnezău mi-i nedejdea și nu mă ia frică, De rău ce mi-ar face omul nu gândesc nemică. Mi să strâmbă toată zua și stau de mă-ngână, Că li-i gândul rău să-m facă și veste streină. Să pun leșnici, întind lațuri și stau de vinează, Abia-m rabdă bietul suflet încurcat să-l vază. Ce tu, Doamne,-ntr-o nemică i-vei lăsa s-alerge, Cu urgie împroșca-i-vei cei fără de lege. Iară eu, Dumnezău svinte, viața mea ț-voi spune, Că mi-ai șters lacrămi din față și mi-ai dat vești bune. Și de-a ta făgăduință mie-m pare bine, Să să-ntoarcă toț pizmașii, să fugă de mine. Și-n ce zî te voi chema-te voi pricepe-ndată Că tu-m ești, Dumnezău svinte, cu milă bogată. Cu Dumnezău m-oi făli-mă în grai ce voi zâce, Cu Domnul m-oi lăuda-mă-n cuvânt de ferice. Pre Dumnezău mi-i nedejde și nu mă ia frică, De s-ar porni toată lumea, să-m strice nemică. Pentr-aceea, Doamne svinte, eu ț-am de făgadă Ce voi da laudii tale fără de tăgadă, Că mi-ai scos mișelul suflet de moarte cu jele Și mi-ai șters ochii de lacrămi, iertându-mi greșele. Și de lunicuș mi-ai datu-mi să mărg fără greață, Slujindu-ț precum să cade,-n lucoare de viață.

PSALMUL 56

Hie-ț milă, Doamne svinte, hie-ț milă*, Că spre tine mi-i nedejdea când am sâlă.

• 4, 4, 4.

Și mișelul mieu de suflet ție caută, Să-l acoperi cu aripa ta cea lată, Pănă să va trece toiul* Și va-ndărăpta pohoiul.

Am strigat, Dumnezău svinte, cătră tine, Și tu, Doamne, mi-ai trimis cu de tot bine. Și folos din ceri mi-ai dat cu mântuință, De-am bătutu-mi pre pizmașii să să sâmță.

Că i-am datu-i de ocară,

De s-aude preste țară.

Ț-ai trimisu-ț, Doamne, mila ș-adevara, De mi-ai curățât ponoslul și ocara, Și mi-ai scos din lei mișelul mieu de suflet, Ce gârbiia pregiur mine cu rău cuget.

Că de nu mi-ar părti Domnul,

Turburat mi-aș dormi somnul.

Fiii lumii ș-au ieșit din omenie,

Le sunt dinții lănci cu ostii de mânie

Slobozâte, și li-i limba spată iute,

Ascuțâtă-n doauă rosturi ca pre cute.

Dinții să li să jimbască

Și limba să să tâmpască.

Și te sui, Dumnezău svinte, să te vază Tot pământul de pre ceri cum sloboz rază. Și să nú laș să mă prinză-ntr-á lor sâlță,

• 4, 4.

Să-m zgârcească bietul suflet, să-l înghiță, Și groapa carea-m gătează Să-i înghiță și să-i piarză.

Că mi-i inema gătată să te vază

Pre tot ceas, Dumnezău svinte, lăsând rază.

Și cu slava mea sunt gata să mă mânec,

Scoală, slava mea, te scoală de zî cântec

În lăută. Demineață

Mă voi scula cătră viață,

De ț-voi spune preste gloate bunătatea,

Și-n păgâni ț-voi spune, Doamne,-n toată partea.

Că-ț agiunge mila-n ceri de covârșește,

Ș-adevara preste núori să lățește.

Și suind în ceri să-ț crească

Slava-n țara creștinească.