Psaltirea in versuri
Au gând să nu lase dirept nice unghe.
Sabia aceea într-înș să va-nfige, Coarda să va rumpe, arcul li s-a frânge. De puțân direptul mai mult folos are Decât bogățâia strâmbilor cea mare. Că răii și strâmbii mânule ș-or frânge, Iară pre direpțâi Domnul îi va strânge. Întregilor Domnul umbletele știe, Și le-au dat cu vecii úric pre moșie. La vreme cumplită n-or fi de rușine, În zâle flămânde le-a prisosî pâine. Înșiș păcătoșii îș cunosc pierirea, Săvái că să nalță pre lume cu firea. Ceia ce pun pizmă cu Domnul și price, Să țâne de dânșii puțână ferice. Îndată ce-or crește ș-or dobândi slavă, Vor pieri ca fumul, nefăcând zăbavă. Ia-mprumut vicleanul și nu mai plătește, Direptul să-ndură, dă și miluiește. Carii cătră Domnul sunt cu mulțămită Vor ocina lumea-n vreme neclătită. Carii îi vor zâce sudălmi de ocară, Pre-aceia i-va pierde cu totul din țară. De va umbla omul pre cale direaptă, Cum iubește Domnul, dărui-i-va plată. Și când s-a tâmpla-să să pață cădere, L-va ținea de brațe să n-aibă scădere. De când am fost tânăr tot am țânut minte Pănă-n bătrânețe aceste cuvinte. N-am văzut direptul părăsât să pieie, Nici a lui sămânță în foame să ceie. Preste toată zua dă și miluiește
A lipsiț direptul, și sămânța-i crește. Fugi de răutate, fă ce este bine,
Și petreci în lume cu zâlele pline. Dumnezău iubește pre giudeț să facă,
Svinții săi nu-ș lasă cuvântul să-i treacă, Ce-i țâne pre straje ca să le dea viață,
Strâmbii cu tot plodul pre vină să-ș pață. În veci ocinează direpții hotară,
Părț ce le-au dat Domnul cu úric în țară. Cugetă direptul gând de-nțălepciune,
Rostul lui și limba fac giudețe bune. Având de la Domnul în inemă lege,
Pre cale direaptă nesmintit va merge. Păcătosul cearcă direptului moarte,
Ce Domnul nu-l lasă și din greu l-a scoate. Îngădui pre Domnul, căile-i păzește,
Că te va-nălța-te-n lume și te-a crește. Și nu căuta răii căce sunt de-a hirea,
Că-n puțână vreme li-i vedea pierirea. Văzui pre spurcatul suindu-să búor,
S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor. Și trecui pre-acia, caut, nu văz nemică
Rămas de la dânsul, vro stâlpare mică. Țâne dereptatea, blândețea păzește,
Că omului cél bun rămășița-i crește. Iară spurcăcioșii pierirea le vine,
Nice de sămânță de dânș nu rămâne. Deci1 mântuința este de la Domnul
A direpț și sméreni din lume tot omul.
1 Pronunțat De-ci.
Că-i va scuti Domnul la vreme de scârbă, Cu folos i-a scoate din ceata cea strâmbă. La sine i-va pune din partea direaptă, Să șază-n odihnă, dându-le-n veci plată.
PSALMUL 37
Nu mă vădi, Doamne,-n vreme de mânie, Nice-m da certare cu a ta urgie, Că lăncile tale în mine-s înfipte Și svânta ta mână pre mine să sâmte. Nu este pre trupu-mi leac de sănătate, Ț-am pornit mânia, de-m feci greutate. Oasele să mustră, ciolane n-au pace, De grele păcate n-am încătró face. Am fărălegi multe de mă covârșește, Sufletul de sarcini abia să clătește. De rane sunt putred, firea nu mă sâmte, De nesocotință mi-am pierdut din minte. M-am zgârcit cu totul ticăcind în chinuri, Umblând toată zua cu mâhnite gânduri. Șoldurile mele sunt batgiocurite, Bietele ciolane sunt toate rănite. Răutatea toată asupră-mi să strânge, De suspini, de hlípăt inema să stânge. Naintea ta, Doamne, jelea mea s-aude, Suspinile mele n-au unde s-ascunde. Mi-i sacă vârtutea, inema-i mâhnită, Ochii n-au lumină, vederea-i lipsită. Câț avui prietini și soțâi în viață, Mă văd de departe, rudelor li-i greață. Și silesc pizmașii din viața cea dulce Mișelul mieu suflet în rău să-l arunce. Sfaturi fac viclene, grăiesc ce le place, Gândesc toată zua ce rău îm vor face. Asurzâi ca surdul de gâlceavă multă Ce făcea asupră-mi, gura m-stătu mută. Mă feci cătră dânșii ca om ce n-aude Și nu ști ce zâce, nice ce răspunde. Nedejdea mi-i, Doamne, toată cătră tine, Tu să mi-auz ruga, să-mi răspunz cu bine. C-am zâs, Doamne svinte, pizmașii miei s-aibă De a mea cădere bucurie slabă. Nice ei să râză, de-aș și lunica-mă, Că scădere nu mi-i, de m-ii1 și certa-mă. Sunt în toată vremea cuprins de durere, Greșala-m voi spune fără de tăcere. Și mă voi griji-mă de ce sunt cu vină, Cu rugă curată, cu făgadă plină. Iară ei, pizmașii, custă cu trai dulce Și să silesc tare în rău să m-arunce. Că să înmulțâră cine mi-s cu ură Și cu strâmbătate, făcându-mi trăsură. Ceia ce-m fac răul pentru al mieu bine, În loc de priință grăiesc rău de mine. Nu mă lăsa, Doamne, la sângurătate, Părăsât de tine să duc răutate, Ce să fii cu mine, să mă iei aminte, Cu svânta-ț putere, o, Dumnezău svinte.
1 mă vei.
PSALMUL 38
Grăit-am în mine să mă iau aminte*, Să-m socotesc limba, să nú zâc cuvinte. Straje și ferință mi-am pusu-mi pre gură, Când stă păcătosul de-m face trăsură. Tăcut-am ca mutul și nu i-aș mai zâce Să-i cuvintez bine, căce stă cu price, De mi să-nnoiește durerea cu boale, Jelea mea și tânga nu să mai potoale. Inema mea este în mine herbinte, Și-m este știința arsă de cuvinte. Cu limba mea zâs-am : „Tu, Doamne, mi-arată Sfârșenia vieții să o văz curată. Cisla cea de zâle să știu câtă-m este Și de ce mi-i lipsa să-m fie la veste“. Zâlele cu număr mi-s la tine-n palmă, Nainte-ț mi-i statul nice de o samă. Că lumea aceasta-i ca o miză mică, Omul, cât de-a hirea, este o nemică. De vreme ce trece ca o umbră rară, Zădar să trudește de zî pănă-n sară, De ș-agonisește s-aibă și pre mâine ; Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne. Acmu ce voi zâce să fac întrebare? Mi s-au spus că-m este Dumnezău răbdare. Averea mea este la Dumnezău strânsă, La vreme de treabă să nu fiu în lipsă.
- 6, 6.
Și mă izbăvește, Doamne, din greșele, Din cele streine și dintr-ale mele. Să nu laș nebunul să mă ia-n ocară, Să mă prohitească tutinderea-n țară. Amurțâi de nú mi-am mai deșchisu-mi rostul, Că m-ai făcut slobod în chinuri cu totul. De ț-ai opri, Doamne, mâna ta cea iute, Să nu mă sfârșască dându-mi bătăi multe! Prin ce-ț greși omul, l-ai dat în mustrare,
N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.
I-ai stâns bietul suflet de de-abia să-ngână,
Cât nu-i mai de-a hirea de o painjínă.
Așe-i deșert omul ca o haină slabă, Stricată de molii și fără de treabă. Ce tu, Doamne svinte, ruga îmi-ascultă Și tu-m potolește grijea mea cea multă. Să nu să uíte lacrămile mele Și streinătatea carea duc cu jele. Ca și toț părinții miei am fost nemernic Într-această lume, toată viața jelnic. Iușiurează-mi greul păn-a nu mă duce Să mă muț din lume la viața cea dulce.
PSALMUL 39
Așteptând pre Domnul vreme lungă*, În grele răbdări mi-au dat de rugă. Din groapă m-au scos, făcându-ș milă, Din tină de chin, de la grea sâlă.
- 5 perechi.
Și scoțându-mă din pâcl-adâncă, Grije să nu duc, m-au pus pre stâncă. Și mi-au dat picioarelor vârtute, Să nu bag de samă-n vivor iute. Și-n rostul mieu mi-au pusu-mi nou cântec, În lauda Domnului să mânec. Văzându-mă, mulț vor lua frică Și lumea vor lăsa-ntr-o nemică, Întinzându-ș mintea cătră Domnul, Cu nedejde cătră dâns tot omul. Ferice va fi de-acela suflet Ce nu-i va lipsi Domnul din cuget, Nice va prăvi unde fac glume De mâniecíi, de șegi de lume. Minuni ce-ai făcut, Doamne, vestite, Fără număr sunt, Dumnezău svinte. Nime tocma nu-ț este cu gândul, Să te-agiungă și să-ț știe rândul, Nice-ț este nime deprotivă În firea ta în cea milostivă. Spus-am ș-am grăit preste măsură, Ce tu jărtvă nu poftești de-arsură. C-ai venit cu trup de-ai oprit sfara De pre lume și din toată țara. De demult ț-ai dat, Doamne, cuvântul În lume să vii să-ț vez pământul. Și svintele cărț ele scriu toate, A să tăgădui nu să poate. Iară eu voia ta, Doamne svinte, Voi sluji cu gândul cel herbinte, Că legea ta în pântece m-zace, Și ț-voi plini porunca cu pace. Ț-am strigat dereptățâle toate, Vestindu-le-n năroade de gloate. Și buzele mele-s neoprite, Că tu sângur știi, Dumnezău svinte. Adevara ta nu voi ascunde, Inema mea strigă de s-aude Cuvântul tău cel de mântuință Ce ț-voi spune, Doamne, cu priință. Că nu ț-aș ascunde svânta milă, De s-ar tâmpla fiecare sâlă. Și adevara ta acea-ntreagă O voi striga unde-i gloată largă. Și mă, Doamne, ție rog cu sete Milă să-m trimiț fără scumpete. Că ți-i mila, Dumnezău, bogată Și ți-i svânta mână îndurată, Carea mă cuprinde-n bunătate, Că cuvântul ți-i cu dereptate. Multe răutăț mă ocoliră Cu fărădelegi ce mă pripiră. Să prăvăsc nu poci cu de-adevărul, Că mai multe sunt și decât părul. Dragii cine sunt inemii mele, Mă lăsară în primejde grele. Îndură-te, Doamne, de mă scoate Din nevoi, din grijile din toate. Rușine să pață-n grea ocară Carii cearcă sufletul să-m piară. Răceala să li să-ntoarcă-n gârbă Carii îm vor rău și-m cearcă scârbă.
Când vor sta de răul mieu să râză, De năprasnă răul să-i cuprinză. Iară cei direpț carii te cearcă, Dese bucurii ca să nu-i treacă, Să le vie pre tot ceas vești bune Și veselii, s-aibă de ce spune De slava ta și de mântuință, Să cunoască cine-i cu priință. Că eu sunt cu tine fără lipsă, Din priința ta, Doamne, cea tinsă. Că ești agiutori fără zăbavă, Și să te văz, Doamne,-ntr-a ta slavă.
PSALMUL 40
Ferice de cine socotește* Meser și lipsit de miluiește. La cumplită zî cu izbăvință Domnul îi va fi, și cu priință, Și-l va crește Domnul, dându-i viață, ’N lume trai să custe cu dulceață. Domnul n-a lăsa s-aibă sâială. Când pizmașii stau de fac năvală. Are-i și de grije la zăcare, Sculându-l din pat, făcându-l tare. Eu încă voi zâce ș-oi ruga-mă, Doamne, să mă iei într-a ta samă. Milă să-m trimiț și sănătate În sufletul mieu fără păcate.
5 perechi.
Că pizmașii, ei mi să-mbunează, Ș-abi-așteaptă în rău să mă vază. Cu-ndrăznire încă-m zâc de față Cuvânt de mustrare și de greață : „Moartea de-ar veni să-l ia din lume, Să-i pieie și urma cea de nume“. În lontru veniia să mă vază, Grăind dulce, și cine să-i crează. Fârălege ș-au făcut strânsură, Răutate fără de măsură. Sfaturi aduna ieșind afară, Ca să nu-i priceapă cei din țară. Asupră-mi grăia pizmașii șoapte, Sa mă bage-n rău, de zî, de noapte. Cu fărădelegi mă blăstămară, Cu cuvântul cu cel de ocară : „Acesta ce-au adormitu-ș somnul De-acmu să nu-l mai deștepte Domnul“. Cit și omul mieu cél de priință, Ce m-am lăsat într-á lui credință, La pâinea mea slobod de mănâncă, Vicleșugul asupră-mi rădică. Ce tu, Doamne și Dumnezău svinte, Pentru mine să-ț aduci aminte. Și cu a ta milă mă deșteaptă,
Să le plătesc pentru a lor faptă.
Dintr-aceasta știu că-m ești cu bine,