A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaş şi omul ăsta îşi avea căscioara la marginea unui codru nesfîrşit, unde-şi ducea viaţa împreună cu nevastă-sa şi cei doi copii ai săi. Şi pe băieţel îl chema Hansel, iar pe fetiţă Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astîmpăra foamea și-ntr-o bună zi, întîmplîndu-se să se abată asupra ţării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-şi agonisească nici măcar pîinea cea zilnică.

Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gîndurile şi, zvîrcolindu-se neliniştit în aşternut, se pomenea că oftează cu grea obidă.

Şi-ntr-una din aceste seri îi zise el nevesti-si:

- Ce-o să ne facem, femeie ? Cu ce-o să-i hrănim pe bieţii noştri copii, cînd nici pentru noi nu mai avem nici de unele?...

- Ştii ceva, bărbate, răspunse femeia, mîine-n zori luăm copiii cu noi şi-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm şi cîte-o îmbucătură de pîine, şi pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, şi-n felul ăsta ne descotorosim de ei !...

- Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece şi-ar veni fiarele să-i sfîşie...

- Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i aşa, atunci o să murim de foame tuspatru... Poţi să ciopleşti de pe-acum scîndurile pentru sicrie...

Şi femeia nu-i dădu pace pînă cînd omul nostru nu se-nvoi.

- Totuşi, mi-e tare milă de bieţii copii ! adăugă el cu obidă.

În ăst timp, cei doi copii stăteau treji în aşternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Şi aşa se făcu de auziră tot ce spusese zgripţuroaica de femeie către tatăl lor.

La un moment dat, Gretel începu să plîngă cu lacrimi amare şi-i spuse lui Hansel printre sughiţuri:

- De-acu' s-a sfîrşit cu noi !

- Linişteşte-te, Gretel, şi nu mai fi mîhnită, o să găsesc eu o scăpare !... îi zise cu blîndeţe frăţiorul.

După ce bătrînii adormiră, Hansel se sculă, îşi puse hăinuţa pe el şi, deschizînd uşa, se strecură afară. Luna lumina ca ziua şi pietricelele albe, din faţa căscioarei, străluceau că bănuţii cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori pînă ce-şi umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă şi-i şopti lui Gretel:

- Fii liniştită, draga mea surioară, şi dormi în pace ! 

Apoi se culcă din nou în patul lui şi adormi.

Zgripţuroaica de femeie nici nu aşteptă să răsară soarele că se şi înfiinţă la patul copiilor, să-i trezească.

- Ian sculaţi-vă, leneşilor, că mergem la pădure să aducem lemne !

Apoi dădu fiecăruia cîte un codru de pîine şi mîrîi printre dinţi:

- Asta aveţi de mîncare pentru la prînz ! De vă îmboldeşte foamea, nu cumva să mîncaţi înainte, că altceva nu mai căpătaţi !...

Gretel lua toată pîinea şi-o ascunse sub şort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toţii spre pădure. După puţin timp, Hansel se opri şi îşi aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă. 

Asta o făcu o dată, apoi iarăşi, şi iarăşi... 

Şi dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice:

- Da' ce ai, Hansel, că te opreşti mereu şi te tot uiţi înapoi ? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ţi schilodeşti cumva picioarele !

- Ştii, tăicuţule, mă uitam după pisicuţa mea albă... Stă, a naibii, cocoţată pe acoperiş, şi-mi face semne de rămas bun.

Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată:

- Prostănacule, nu-i nici o pisicuţă ! E soarele de dimineaţă, care străluceşte pe horn.

Acu' e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase după nici o pisicuţă şi că de fiecare dată cînd se oprea, scotea din buzunar cîte o pietricică şi-o lăsa să cadă pe cărare.

După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde pădurea se îndesea şi cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri şi zise:

- Acu', copii, mergeţi după vreascuri, c-o să vă facă tata un focşor pe cinste, să nu vă fie frig deloc !

Hansel şi Gretel aduseră vreascuri cît aduseră, pînă ce se făcu o moviliţă bună. Lemnele luară foc pe dată şi, cînd vîlvătaia începu să crească, femeia grăi:

- Staţi lîngă foc, copii, şi hodiniţi-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Şi cînd om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici şi vă luăm acasă.

Hansel şi Gretel se aşezară lîngă foc şi cînd se făcu ora prînzului, fiecare îşi mîncă bucătura de pîine. Şi cum auzeau tot mereu răsunînd lovituri de topor, erau încredinţaţi că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor !...

Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, şi de cîte ori bătea vîntul, o izbea încolo şi-ncoace de uscătura aceea. După ce aşteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiţi de oboseală şi adormiră buştean.

Cînd s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi paşi. Gretel începu să plîngă şi printre suspine îşi întrebă frăţiorul:

- Cum o să ieşim din pădure ?

Şi Hansel se grăbi s-o liniştească, spunîndu-i:

- Mai ai răbdare oleacă, pînă ce răsare luna şi atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă !...

Răsări luna plină, de ziceai că poleieşte cu aur pădurea, şi de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel îşi luă surioara de mînă şi începu a păşi pe urma pietricelelor, care scînteiau ca bănuţii cei de curînd bătuţi şi le arătau drumul. Merseră ei aşa toată noaptea şi cînd începură a miji zorile, ajunseră la casa părintească. Au bătut ei la uşă, cioc-cioc !, şi cînd femeia o deschise şi dădu cu ochii de Hansel şi Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicîndu-le cu prefăcătorie:

- Copii răi ce sunteţi, de ce aţi dormit în pădure atîta vreme? Ne-aţi făcut să credem că nu mai vreţi să vă mai întoarceţi la casa voastră... 

Dar vezi că tatăl copiilor se bucura cu adevărat, că-n inima lui era mîhnit că-i lăsase atît de singuri.

Nu trecu multă vreme şi nevoile începură iarăşi să-i încolţească. Şi numai ce-o auziră copiii într-o noapte pe femeie zicîndu-i lui bărbatu-su, care se perpelea în aşternut:

- De-acu am terminat iarăşi merindele, că nu mai avem în casă decît o jumătate de pîine !... Şi după ce-om mînca-o şi pe asta, ne-om sătura cu răbdări prăjite... Trebuie să ne descotorosim de copii, auzi tu ! O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată nimeri drumul de-or voi să se reîntoarcă acasă. Altă scăpare nu vad, de ni-e drag să ne mai putem ţine zilele.

Vezi însă că omului i se încrîncena inima la auzul ăstor cuvinte şi gîndea în sinea sa: "Ba, mai bine s-ar cuveni să împarţi cu copiii tăi ultima bucătură !...". Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu lua deloc în seamă spusele lui, ci-l tot ocăra şi-l mustra. Acu', e ştiut, cine a apucat de-a spus A trebuie să-l rostească şi pe B şi dacă şi-a călcat pe inimă prima oară, musai trebuie şi a doua oară să facă la fel.

Copiii erau însă treji şi auziră toată voroava lor. După ce bătrînii adormiră, Hansel se sculă din pat şi vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse şi de prima dată, dar vezi că femeia avusese grijă să încuie uşa, aşa că băiatului nu-i fu chip să poată ieşi din casă. Şi deşi îi era inima grea, îşi mîngîie surioara, spunîndu-i:

- Nu plînge, Gretel, ci dormi liniştită. Om găsi noi cum să scăpăm cu bine...

Nici n-apucaseră bine să răsară zorile, că şi veni femeia şi-i trase pe copii din aşternut. Apoi le întinse cîte o bucăţică de pîine, care era mult mai micşoară decît de cealaltă dată.

În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre pădure, Hansel începu a face firimituri în buzunar şi din loc în loc se oprea să le presare pe jos.

- Ia ascultă, Hansel, îi strigă la un moment dat taică-său, ce te tot opreşti mereu şi priveşti în jur ? Vezi-ţi mai bine de drumul tău şi mergi cum trebuie !...

- Păi, mă uit după porumbiţa mea, care stă pe-acoperiş şi vrea să-mi spună la revedere ! ... grăi Hansel repede, ca nu cumva să se dea în vileag.

- Prostănacule, îl luă în răspăr femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbiţă ! E soarele de dimineaţă care străluceşte sus, deasupra hornului.

Dar vezi că Hansel nu dădu îndărăt de la ce-şi pusese în gînd şi, încetişor-încetişor, împrăştie pe drum toate firimiturile.

Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viaţa lor. Şi-ntr-un luminiş, făcură iarăşi un foc mare şi mama le zise cît putu ea de blînd:

- Rămîneţi aici, copilaşi, şi de v-a biruit oboseala, n-aveţi decît să puneţi capul jos şi să dormiţi oleacă... Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne şi seara, cînd om sfîrşi lucrul, ne întoarcem să vă luăm.

Trecu ce trecu timpul şi cînd veni ora prînzului, Gretel lua bucăţica de pîine şi-o împărţi cu Hansel, că pe-a lui băiatul o presărase pe drum. 

Zburară ceasurile, se lăsă şi amurgul, dar vezi că nimeni nu se arătă să-i ia pe bieţii copii. Şi cum adormiră greu, se treziră de-abia în toiul nopţii. Dacă văzu ce se întîmplase, Hansel o mîngîie pe surioara lui şi-i zise:

- Să rămînem aici pînă ce-o răsări luna, că atunci ne-o fi uşor să găsim firimiturile pe care le-am împrăştiat pe jos, cît am mers. Ele or să ne arate fără greş drumul spre casă, asta-i sigur !

De îndată ce se înălţă luna deasupra pădurii, copiii se sculară din culcuşul de vreascuri, dar vezi că nu mai găsiră nici o firimitură... Mulţimea de păsărele care tot zboară peste cîmpuri şi prin păduri de mult le ciuguliseră pe toate. Dar Hansel avea o inimă vitează şi-i spuse lui Gretel:

- N-ai teamă, surioară, pînă la urma tot o să găsim drumul !...

Dar vezi că nu fu chip să-l găsească... Merseră toată noaptea şi mai merseră încă o zi, din zori şi pînă-n seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Şi erau prăpădiţi de foame ca vai de ei, că afară de cîteva boabe de fructe sălbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luaseră-n gură. De trudiţi ce erau, sărmanii copii abia îşi mai trăgeau picioarele, şi aşa se făcu că nu mai putură merge şi, ghemuindu-se sub un copac, adormiră buştean.

Şi se ivi a treia dimineaţă de cînd copiii părăsiseră casa părintească. O luară ei la picior, de cum răsări soarele, dar cu cît mergeau, cu atît se afundau mai adînc în pădure. De nu le venea cît mai degrabă un ajutor, se aflau în primejdie de moarte.

Cînd se făcu ora prînzului, numai ce văzură pe-o cracă o păsărică albă şi frumoasă, care cînta atît de duios, că se opriră vrăjiţi s-o asculte. După ce-şi sfîrşi cantul, păsărica îşi întinse aripile şi zbură, "zvîr !" pe dinaintea copiilor. Dacă văzură ei asta, începură a se lua după ea pînă cînd se făcu de ajunseră la o căsuţă. Cît ai clipi, păsărica se lăsă pe acoperiş şi cînd veniră mai aproape de căsuţă, copiii rămaseră cu gurile căscate. Păsămite, toată căscioara era făcută din pîine şi acoperită cu cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat.

- Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hansel. Şi să ne fie de bine ! Eu o să mănînc o bucată din acoperiş, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra asta, că e tare dulce !...

Hansel n-aşteptă să fie rugat şi, înălţîndu-se pe vîrfurile picioarelor, rupse o bucăţică din acoperiş, să-şi dea seama ce gust are. În ăst timp, Gretel ronţăia de zor o spărtură de geam. Şi numai ce se auzi deodată o voce subţirică, ce venea dinăuntrul căsuţei:

- Cronţ, cronţ, cronţ, 

da ce hoț 

ronţăie a mea căscioară ?! 

Cine, cine e afară ?...

Şi copiii răspunseră pe dată:

        - Vîntul, vîntul ! 

Azi înconjură pămîntul !...

Şi, fără să se sinchisească defel, continuară să mănînce şi mai cu poftă. Cum îi plăcuse grozav acoperişul, Hansel mai rupse din el o bucată bună, iar Gretel nu se lăsă nici ea mai prejos şi, desprinzînd un ochete de geam, se aşeză jos şi începu a-l ronţăi cu poftă.

Şi cînd nici nu se aşteptau, odată se deschise uşa şi-o femeie bătrînă de tot, ce se sprijinea într-o cîrjă, ieşi din casă, tîrşîindu-şi picioarele.

La vederea ei, Hansel şi Gretel se speriară atît de tare, că scăpară tot ce aveau în mînă. Dar vezi că bătrîna nu-i lua la rost, ci începu a-i întreba, clătinînd uşurel din cap:

- Ei, copiii mei dragi, da' cine v-a adus aci ? Poftiţi de intraţi înăuntru şi rămîneţi la mine, că nu vă fac nici un rău !

Şi luîndu-i pe amîndoi de mînă, îi duse în căsuţă. Iar acolo îi aştepta o mîncare, să-ţi lingi degetele, nu alta: lapte şi clătite cu zahăr, mere şi-o mulţime de nuci ! După ce se ospătară ei bine, bătrîna le pregăti două paturi cu aşternutul cum îi zăpada şi Hansel şi Gretel se culcară fără nici o grijă şi se simţiră în al nouălea cer.

Bătrîna se arătase prietenoasă ca să le cîştige încrederea, dar vezi că era o vrăjitoare haină, care pîndea copiii ca să-i atragă cu şoșele şi momele. Şi numai de aceea făcuse şi căsuţa de pîine, să-i ademenească mai uşor.

De-i cădea vreunul în gheare, îndată îi făcea de petrecanie şi, după ce-l fierbea, îl înghiţea cu lăcomie. Ziua cînd se bucura de un astfel de ospăţ o socotea ca pe-o zi de sărbătoare, şi cum de n-ar fi fost aşa pentru ea !...

Vrăjitoarele au ochii roşii şi vederea scurtă, dar vezi că adulmecă de departe, ca jivinele, cînd se apropie picior de om. Şi la fel de bine adulmeca şi cotoroanţa asta. De cum i-a simţit pe Hansel şi Gretel că se apropie de acele locuri, a şi început a hohoti cu răutate şi-n vorbele ei era numai batjocură:

- Pe ăştia îi şi am în mînă, nu-i las eu să-mi scape...

De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească mai înainte copiii. Şi cînd îi văzu ea pe amîndoi cît de drăgălaş dorm împreună şi cît de rumen şi rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie şi începu a mormăi mai mult pentru sine: "Straşnică bucătură o să am, n-am ce zice !...".

Apoi apucîndu-l pe Hansel cu mîna ei sfrijită, îl împinse pînă la un grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise acolo. Şi era zăvorît aşa de straşnic, că oricît ar fi strigat şi s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic.

După ce-l puse la popreală pe Hansel, băbuşca intră în camera unde dormea Gretel şi, zgîlţîind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî şi a-i striga:

- Scoală, leneşo, şi du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău, că l-am închis în grajd şi trebuie să-l îngrăşăm! Acu e numai piele şi os, da' cînd s-o mai împlini, o să-l mănînc !

Gretel începu a plînge cu lacrimi amare, dar vezi că lacrimile ei nu-i muiară inima cotoroanţei şi, pînă la urmă, trebui să se supună şi să facă tot ce-i poruncea vrăjitoarea cea haină. 

Şi-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai bună mîncare, ca să se îngraşe, Gretel abia de căpăta de la babuşcă nişte coji de raci.

În fiecare dimineaţă, băbuşca se strecura şontîcăind pînă la grajd şi încă din prag se apuca să strige:

- Hansel, ia scoate un deget afară, să vad de te-ai îngrăşat de ajuns !

Dar vezi că ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, şi cum babuşca avea ochii tulburi şi vedea că prin sită, era încredinţată că-i întinde un deget. Şi de fiecare dată se tot minuna cotoroanţa cum de nu se mai îngraşă.

Trecură aşa zilele şi văzînd că după a patra săptămînă Hansel rămăsese la fel de ogîrjit ca şi înainte, îşi pierdu răbdarea şi nu mai vru să aştepte.

- Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiţă, grăbeşte-te de adu apă, că de-i curge untura de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl tai mîine şi-l pun la fiert!

Vai, cum se mai boci biata surioară, cînd trebui să care apa pentru a doua zi, şi cum îi şiroiau lacrimile amare pe obraz !...

- Doamne, ajută-ne! strigă ea după un răstimp. De s-ar fi întîmplat să ne înghită fiarele sălbatice ale codrului, am fi murit măcar împreună !

- Ia mai sfîrşeşte odată cu bocitul, se răsti cotoroanţa la fată, că doar nu-ţi ajută la nimic toată văicăreala !..

Nici nu se luminase încă bine de ziuă, cînd începu Gretel roboteala. Că doar trebuia să care apă, să atîrne cazanul pentru fiertură în cîrligul de fiert şi să aprindă focul.

- Mai întîi, aş vrea să punem la copt, auzi tu ? se răsti baba la Gretel. Că am aprins cuptorul şi aluatul l-am frămîntat de mult.

Nu-şi sfîrşi bine vorba, că vrăjitoarea o şi îmbrînci pe biata Gretel afară, unde era cuptorul din care ieşeau limbi de flăcări.

- Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea şi vezi dacă-i destul de încins, ca să punem înăuntru pîinea !

Vezi că afurisita de cotoroanţă nu degeaba o îndemna pe fată să se vîre în cuptor !...  Că de-ndată ce-ar fi fost înăuntru, vrăjitoarea pac ! ar fi închis cuptorul. Şi-ar fi ţinut-o acolo pînă ce se rumenea bine. Şi-apoi ar fi mîncat-o... Numai că Gretel băgă de seamă ce gînduri clocea în cap vrăjitoarea şi se prefăcu că-i nătîngă şi neîndemînatică:

- Aş intra, da' nu ştiu cum să fac... Pe unde să intru ? Şi cum anume ?

- Eşti proastă ca o gîscă ! o ocărî baba. Păi, nu-ţi dă prin cap pe unde, că-i deschizătura destul de mare ? Ia te uită, şi eu as putea să încap în ea ! Şi, şontîcăind, se apropie de cuptor şi-şi vîri capul în el.

Gretel doar asta aştepta şi-i dădu un brînci zgripţuroaicei de se duse pînă-n fundul cuptorului. Apoi închise uşa de fier şi puse zăvorul. Văleu ! ce mai urlete, că te treceau fiorii, răzbăteau dinăuntru!

Dar vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, şi vrăjitoarea cea haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare. Şi arse pînă ce se prefăcu în scrum.

Gretel dădu fuga într-un răsuflet pînă la grajdul unde era închis Hansel şi, deschizîndu-l, strigă bucuroasă:

- Am scăpat, Hansel, am scăpat, frăţioare ! Vrăjitoarea a pierit !

Dacă auzi ce-i spune, Hansel sări afară din grajd întocmai cum sare pasărea din colivie, cînd i se deschide uşiţa. Şi văzîndu-se iarăşi împreună, îşi săriră de gît şi se sărutară şi bucuria le rîdea în ochi şi-n inimă. Şi de voioşi ce erau, ţopăiau al naibii, ca nişte iezi !

Cum nu mai aveau de ce se teme, intrară în căsuţa vrăjitoarei şi acolo, ce să vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu mărgăritare şi nestemate !...

- Ei, astea zic şi eu că-s mai bune decît pietricelele noastre ! făcu Hansel şi-şi umplu buzunarele pînă nu mai putu.

Iar Gretel spuse şi ea:

- Vreau să aduc şi eu acasă o mîna-două din ele !

Şi alese, şi alese pînă ce-şi umplu şorţuleţul.

- Acu', hai s-o tulim de-aici cît mai degrabă, hotărî Hansel, că mult mai uşoară mi-ar fi inima de-aş şti c-am ieşit din pădurea asta fermecată.

Merseră ei ce merseră, cale de cîteva ceasuri şi numai ce ajunseră la o apă mare.

- Ce ne facem, surioară, că nu putem trece? făcu Hansel amărît. Nu văd peste apă nici un pod, nici măcar vreo punte cît de îngustă...

- De-ar trece vreun vaporaş, bine-ar fi ! Dar prin locurile astea, slabă nădejde... zise Gretel cu mîhnire. Da' uite, mai încolo văd o raţă albă înotînd. Poate că, de-aş ruga-o, ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt...

Şi începu a striga:

                                Raţă, răţişoară,

                                Ia-i în spate, pe-aripioară,

                                Pe Hansel şi Gretel,

                                Că nici pod, nici punte n-are

                                Apa asta mare!

Se apropie răţişoara şi Hansel i se urcă în spate. Apoi o rugă şi pe surioara lui să vină lîngă el, dar Gretel rămase pe mal şi-i zise:

- Cum să vin? Nu vezi că i-ar fi prea greu răţişoarei ? Mai bine să ne treacă pe rînd.

Şi făptura cea bună chiar aşa şi făcu.

După ce trecură cu bine pe celalalt mal, mai merseră ei ce merseră şi, de la o vreme, pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. Şi-ntr-un sfîrşit, numai ce zăriră din depărtare casa părintească. Tii, ce-o mai luară atunci la goană de le sfîrîiau călcîiele, nu alta!

Trecură pragul casei şi, dînd năvală în odaie, săriră de gîtul tatălui lor. Era şi timpul, că, de cînd îşi părăsise copiii în pădure, bietul om nu mai avusese o clipă fericită. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii - murise.

Gretel îşi deşertă şorţuleţul şi începură a se rostogoli prin odaie mărgăritarele şi nestematele, de te mirai de unde mai ies atîtea. În acest timp, Hansel scotea şi el din buzunar cîte un pumn plin de pietre preţioase şi, după ce le aruncă pe podea, apucă să arunce alt pumn, pînă ce-şi goli amîndouă buzunarele.

Şi aşa se făcu de-şi luară îndată tălpăşiţa de la casa pădurarului toate grijile şi nevoile care stătuseră pînă atunci pe grumazul omului şi al copiilor lui. Şi trăiră ei împreună numai în bucurie şi fericire.

...Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa ! Da' uite că mai fuge pe-aici un şoricel. Şi cine l-a prinde l-a văzut norocul, că o să-şi facă din blana lui o căciulă mare cît roata carului...