A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stîrpitură de fecior, dară în deșert.

Cînd, tocmai la vreme de bătrînețe, iată că se îndură norocul și cu dînsul și dobîndi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Împăratul îi puse numele Aleodor.

Cînd fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se bucurară, de o ținură minte cît trăiră.

Băiatul de ce creștea, d-aia se făcea mai isteț și mai iscusit. Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise:

- Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Și chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile tale. Asupra cîrmuirei împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ți spui: Vezi tu muntele acela de colo ? Să nu te ducă păcatele să vînezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop: și cine calcă pe moșia lui, nu scapă nepedepsit.

Acestea zicînd, căscă gura de trei ori și-și dete sufletul. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul.

Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră și poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape.

Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa, și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui.

Adesea ieșea Aleodor la vînătoare ca să-și petreacă ceasurile ce-i prisoseau de la trebile împărăției. El ținea minte ce-i spusese tătîne-său și se silea să-i păzească cuvintele cu sfințenie.

Într-o zi, nu știu cum făcu, dus fiind pe gînduri, și alunecă de călcă pe pămîntul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de pași, și iată că se pomeni cu dînsul dinaintea lui.

Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pămîntul omului celui slut și scîrbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.

Pocitania pămîntului îi zise:

- Toți nelegiuiții ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.

- Mai întîi trebuie să știi, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă și fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gînd rău asupră-ți.

- Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gînd să-ți ceri iertăciune de la mine ca toți fricoșii.

- Ba să mă ferească Dumnezeu ! Eu ți-am spus curatul adevăr, și daca vrei luptă, alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.

- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș împărat.

Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăției nu-l iartă să facă o călătorie așa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară ași ! unde vrea să știe pocitul de toate astea ! El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș împărat, dacă vrea să scape de ponosul de tîlhar, de călcător de drepturile altuia, și să rămîie cu sufletul în oase.

Aleodor se știa vinovat. Deși fără voia lui, dară știa că a făcut un păcat de a călcat pe moșia slutului. Mai știa iară că de omul dracului, să dai și să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mînecă cu dînsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.

Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop știa că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie, și-i zise:

- Pasă cu Dumnezeu, și să-ți ajute să vii cu izbîndă bună.

Aleodor plecă. Și cum mergea el, gîndindu-se și răzgîndindu-se cum să-și împlinească sarcina mai bine, căci își dăduse cuvîntul, se pomeni pe marginea unui eleșteu și o știucă se zbătea de moarte pe uscat.

Cum o văzu, el se duse să o ia să-și aline foamea cu dînsa.

Știuca îi zise:

- Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde cînd cu gîndul n-ăi gîndi.

Aleodor o ascultă și o dete în apă. Atunci știuca îi mai zise:

- Ține acest solzișor, și cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine.

Flăcăul plecă mai înainte și se tot mira de o astfel de întîmplare.

Cînd, iacă se întîlnește cu un corb ce avea o aripă ruptă. Și voind să vîneze corbul, el îi zise:

- Făt-Frumos, Făt-Frumos, decît să-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, ca mult bine ți-oi prinde.

Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz și de treabă, și îi legă aripa. Cînd era să plece, corbul îi zise:

- Ține penița asta, voinicule, și cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine.

Luă penița Aleodor, și-și cătă de drum. Dară nu făcu o sută de pași și iată că dete peste un tăune. Cînd se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise:

- Cruță-mi viața, Aleodor împărat, și eu te voi mîntui pe tine de la moarte. Ține acest pufuleț din aripioara mea, și cînd vei gîndi la mine, eu voi fi la tine.

Auzind Aleodor unele ca acestea, și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.

Și mergînd înainte, cale de nu știu cîte zile, dete de palaturile lui Verdeș împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă și așteptă ca doar de va veni cineva să-l întrebe ce caută.

Stete o zi, stete două; și ca să vie cineva să-l întrebe ce voiește, ba. Cînd fu în ziua d-a treia, Verdeș împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o.

- Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea și să nu meargă nimeni să-l cerceteze ? Pentru asta vă plătesc eu simbrie ? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală ?

Slujitorii dădeau din colț în colț și nu știau ce să răspunză. În cele de pe urmă, chemă pe Aleodor și-l duse înaintea împăratului.

- Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, și ce aștepți la poarta curților mele ?

- Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ți cer fata.

- Bine, băiete. Dară mai întîi trebuie să facem legătură, căci așa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rîndul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ți se va tăia și se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară de nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.

- Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da și altceva, nu tot cap de om. Să facem legătura.

- Așa ?

- Așa.

Se puseră și făcură legătura; scriseră carte și o întăriră.

Viind fata de față, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va ști mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastîmpăr ce-l chinuia mai cumplit decît moartea. El se gîndea și se răzgîndea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Și tot mergînd pe gînduri și tot plănuind, iată că-și aduse aminte de știucă. Scoase solzul, se uită și gîndi la stăpîna lui; cînd iată, măre, că știuca și venise și-i zise:

- Ce poftești de la mine, Făt-Frumos ?

- Ce să poftesc ? Iacă, iacă, ce mi s-a întîmplat. Nu știi tu ceva să mă înveți ce să fac ?

- Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine.

Și îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel și îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalți cosăcei.

Cînd se sculă fata își luă ocheanul și se uită cu el în toate părțile. Nu-l văzu. De unde ceilalți cari venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniți, pre după case, pre după cîte o șiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunsese astfel, încît fata intră la grije că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul și în mare, și îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan.

- Ieși d-acolo, hoțomanule, îi zise ea rîzînd. Ce mi te-ai posmăgit așa ? Din coșcogeamite omul te-ai făcut un cosac și mi te-ai ascuns în fundul mării.

N-avu încotro și trebui să iasă.

Ea și zise împăratului:

- Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Și mult e nurliu și drăgălaș. Chiar de l-oi afla pînă la a treia oară, să-l ierți, tată, că nu e prost ca ceilalți. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.

- Vom vedea, îi răspunse împăratul.

A doua zi, ce-i veni lui, se gîndi la corb. Acesta fu numaidecît înaintea lui, și-i zise:

- Ce mă vrei, stăpîne ?

- Ia uită-te, neiculiță, ce mi s-a întîmplat; nu știi tu ceva să mă înveți ?

- Să cercăm.

Și lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vîrî într-un stol de corbi ce se urcase pînă la vîntul turbat.

Cum se sculă fata, își luă ocheanul și iarăși îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pămînt, nu e. Caută-l prin ape și prin mări, nu e. Se luă de gînduri fata. Cînd, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită și în sus. Și zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, și-i zise:

- Ghidi, ghidi, tîlharule ce ești ! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai făcut așa pitcoace de pasăre ? Nici în rai nu scapi de mine !

Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna și el de istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugăciunea fiicei sale.

Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză pînă de trei ori, împăratul zise:

- D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză ?!

A treia zi, dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voiește, tăunele zise:

- Lasă pe mine, și de te-o găsi, eu aici sunt.

Îl făcu o lindină* și-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simtă ea.

Sculîndu-se fata și luînd ocheanul, îl căută toată ziua, și, ca să dea de dînsul, nici cît. Ea se da de ceasul morții, căci îl simțea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pămînt, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăiri. Către seară, obosită de atîta căutare, strigă:

- Ci ia arată-te odată. Te simt că ești p-aci pe-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu.

Dacă auzi el că este biruită, se dete binișor jos din coada ei și se arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, și îi dete fata. Cînd plecară, îi petrecu cu mare cinste și alai, pînă afară din împărăția lui.

Pe drum, ei stătură să facă popas. Și după ce îmbucară cîte ceva, el puse capul în poala ei și adormi. Fata de împărat, tot uitîndu-se la el, i se scurgeau ochii după frumusețea și după boiul lui. Inima îi dete brînci și ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deșteptă, îi trase o palmă de auzi cîinii în Giurgiu. Ea plînse și îi zise:

- I ! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai !

- Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine.

- Apoi bine, frățioare, de ce nu mi-ai spus așa de acasă; căci atunci știam și eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut.

Pornind și de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătatea-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop.

- Iată, m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, și voi să plece.

Fata, cînd văzu pe acea iazmă, se cutremură de scîrbă și nu voia să rămîie la dînsul o dată cu capul.

Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa.

Dară fata îi zise:

- Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe fața pămîntului.

Sluțenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pămînt și umbla cu șoșele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat.

Dară, ași ! feritu-l-a sîntulețul să se apropie de dînsa ! căci îl ținea țintuit în loc cu ochii cît de colo. Din satană, din iazmă, și din spurcăciune nu-l mai scotea.

- Piei, necuratule, de pe fața pămîntului, să scape lumea de o ciumă și de o holeră ca tine.

Mai stărui ce mai stărui, și daca se văzu înfruntat pînă într-atît, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărît atît de mult de o cutră de muiere.

Atunci Aleodor întinse coprinsul său și peste moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, luă de soție pe fata lui Verdeș împărat și se întoarse la împărăția lui.

Cînd îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soțioară de-i rîdea și stelele de frumoasă, îl primiră cu mare bucurie; și, urcîndu-se din nou în scaunul împărăției, domni și trăi în fericire, pînă se istoviră.

Iară eu încălecai p-o șea și v-o spusei dumneavoastră așa.