Diverse izvoare iconografice și surse literare ajunse pînă în zilele noastre, permit reconstituirea unei imagini veridice despre costumul strămoșilor noștri daci.

Cele mai importante surse de studiere a costumului dacilor rămîn a fi metopele monumentului triumfal de la Adamclisi (Dobrogea), basoreliefurile Columnei lui Traian (Roma) precum şi fragmente de stele funerare descoperite pe teritoriul Daciei.

Аnalizînd comparativ elementele costumului dacic și formele de port popular autohton, păstrate în colecțiile muzeelor sau în lăzile de zestre a bunicilor, se pot face concluzii foarte interesante. Poate fi observată o continuitate uimitoare a tipurilor vestimentare antice purtate de daci, modificările în timp referindu-se doar la diversitatea materialelor utilizate și tehnologiile de prelucrare ale acestora.

Reprezentările cioplite sau sculptate în antichitate, îi înfățișează pe daci avînd siluete robuste puse în valoare de veșmintele confecționate din țesături de casă, simple ca croială, comode, lipsite de elemente decorative expresive. Un aspect important care trebuie menţionat este decența costumului purtat de daci, lipsit de decolteuri sau volum exagerat.

Din descrierile lui Strabon aflăm și despre felul cum arătau bărbații daci, care erau de statură înaltă, „lați în umeri” și aveau „pumnii ca ciocanele de spart ziduri”. În majoritatea cazurilor dacii sînt reprezentați purtînd bărbi și plete.

Populaţia Daciei era compusă din nobili, oameni liberi şi sclavi, astfel principalele documente asupra costumelor dacice atestă și unele deosebiri de rang. Nobilii aveau dreptul să-și acopere capul cu o căciulă de pîslă cu formă țuguiată numită „pilos” sau „pileus” de la care li se trage și denumirea de „pileati”, în timp ce ceilalți „comati”, care formau grosul armatei, (țăranii și meșteșugarii) purtau părul lung „capillati”. O altă deosebire a ținutelor nobililor era centura decorată cu o pafta ornamentală la care era atașată sabia.

Siluetele vestimentare ale dacilor sînt conturate cilindric, cu suprafeţe relativ mari înnobilate în zona gîtului și taliei de pliuri ușoare formate prin încrețire, acestea servind drept procedee de modelare a hainei. Veşmintele înfășoară lejer formele corpului fără să le muleze prea îndrăzneț.

Analizînd documentele vremii este dificil să fie determinată cromatica costumului, putem doar presupune că aceasta era susținută de nuanţele naturale ale materialelor utilizate: nuanțe de alb-bej, griuri și brunuri – culoarea naturală a lînii de oi. Materialele folosite pentru îmbrăcăminte erau de proveniență vegetală precum cînepa și inul, și animală: pieile şi blănurile.

Pentru a obține țesăturile dacii practicau meșteșugul țesutului dar cunoșteau și diferite procedee de obținere a materialelor textile prin împîslire, prin care obțineau pîsla utilizată mai ales pentru confecționarea bonetelor. Ulterior îmbinarea tehnicilor de țesut și a celor de prelucrare prin piuare a generat obținerea unor stofe cu calități excepționale și anume postavul. Tehnologiile rudimentare de obținere a postavului de casă cunoscute în antichitate au fost practicate de moldoveni, pînă la începutul secolului  al XX-lea. În termenii locali aceste țesături sînt numite: „aba”, „suman”, „șîiac” etc.

Costumul purtat de bărbaţi era compus din cămașa de cînepă, lungimea căreia era pînă mai jos de genunchi. De regulă cămașa era cu mîneca lungă și avea o croiala simplă fiind asamblată din fîșii drepte de țesătură. Despicăturile din părțile laterale ale cămășii erau prevăzute pentru comoditate în timpul mișcării. În zona taliei cămașa era încinsă cu cingători din piele sau textile (frînghii sau chingi înguste).

Bărbaţii asortau cămaşa cu pantaloni pînă la glezne, destul de strîmţi, uneori foarte lungi şi încreţiţi, formînd cute transversale asemenea iţarilor de lînă, purtați de țăranii moldoveni pînă la începutul secolului al XX-lea.

Haina exterioară purtată de daci, mai ales iarna, era un cojoc cu blana pe dinăuntru sau pe dinafară. În acest sens poetul Ovidiu menționa: „Trec băştinaşii înfofoliţi în miţoasele blănuri” (Tristele, III, 10). Pe vreme rea, în afară de cojoace se mai purta gluga – ajustată în jurul gîtului cu un șiret și garnisită la terminații cu franjuri.

Apanaj al păstorilor, gluga a rezistat în timp transformîndu-se în costumul popular moldovenesc în manta cu glugă.

În picioare, dacii încălţau opinci legate cu nojițe, rămase şi ele în costumul ţărănesc de-a lungul veacurilor.

Costumul purtat de femei. Femeile mai ales cele din clasa privilegiată purtau capul acoperit cu o năframă legată peste părul strîns în coc, pe cînd cele din popor umblau cu capul descoperit. Există însă și reprezentări ale femeilor care poartă părul pieptănat cu cărare la mijloc și împletit în cosițe. Ţinuta elegantă, înfăţişată pe Columna lui Traian se compunea dintr-o rochie-tunică lungă, peste care era drapată ingenios o mantie largă, în timp ce îmbrăcămintea comună, reprezentată în reliefurile de la Adamclisi, era alcătuită dintr-o cămaşă de pînză încreţită la gît, de o formă purtată pînă azi în Moldova, peste care este încinsă de la brîu în jos o bucată de ţesătură asemeni catrinţei.

Un rol aparte în ținutele femeilor aveau bijuteriile și accesoriile vestimentare. Datorită calităților materialelor din care au fost confecționate unele din acestea pot fi analizate pe viu, deoarece sînt păstrate în colecțiile muzeelor lumii. Podoabele și obiectele din metal prețios găsite în săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie și ingeniozitate.

Din fier dacii confecționau diferite accesorii pentru vestimentație cum ar fi catarame, paftale, nasturi, fibule etc. Din materiale mai ieftine se confecționau podoabe destinate celor cu o poziție socială mai joasă, iar din bronz și aur celor din clasele privilegiate. Cele mai multe podoabe erau din argint și se foloseau pentru prinderea pelerinelor (atît la femei cît și la bărbați). Femeile mai purtau în jurul gîtului colane, mărgele din bronz, din sticlă, iar pe mîini brățări spiralice, lanțuri, mai rar inele și cercei. Se consideră că podoabele scumpe erau purtate numai de cei avuți. Se practica și tatuajul, care era considerat semn de noblețe.

În decorul podoabelor deseori sînt reproduse imagini de ființe umane și animale, motive vegetale sau fantastice, lanțuri ornamentale obținute prin împletire sau îmbinări de inele, palmete și capete de animale stilizate.

Asortate cu costumul de forme simple cu o gamă cromatică modestă bijuteriile și accesoriile vestimentare creau o imagine impresionantă accentuînd prin strălucirea lor spiritualitatea puternică a dacilor.

Bineînțeles că pe parcursul evoluției sale, costumul dacilor a adoptat și unele elemente din vestimentația popoarelor conlocuitoare, reușind însă să păstreze în marea lor majoritate piesele vestimentare locale: cămașa încrețită la gît, catrința, cingătorile, dar mai ales pe cele potrivite climei mai reci, ca bondițele, cojoacele de blană, opincile și căciulile țuguiate. Vestigii ale acestora mai pot fi admirate în ținutele buneilor de la țară, care pînă în prezent au rămas credincioși portului vechi.