Grafică (gr. Graphike, ger. Graphein- a scrie; fr. Graphique- arta liniei), denumire atribuită genului, care reprezintă numeroase tehnici. Mijlocul principal de expresie al graficii este linia (desenul), nu culoarea. Grafica include arta scrisului (manuscrisul medieval) şi a gravării. Tehnica executării dă operei denumirea (ex.: xilogravură, acuarelă, pastel, gravură, acvaforte, litografie, linogravură, desenul etc.). Are două compartimente autonome - Grafica de şevalet (stampa) şi Grafica de carte. Este una dintre cele mai vechi forme ale artei, apărută în epoca paleoliticului superior (cca 10 mii ani î.e.n.). Xilogravura se consideră cel mai timpuriu compartiment apărut al artei grafice, iar cel mai vechi model este datat în istoriografia chineză cu sec. VI. Cea mai timpurie xilogravură chineză existentă se referă la sec. IX. Cunoscută în Europa încă de la începutul sec. al XV-lea, în perioada Renaşterii italiene, gravura a avansat rapid în alte regiuni europene - în Germania (A. Diurer), Franţa (Jacques Callot), Ţările de Jos (Piter P. Rubens, Rembrandt), Italia (A. Mantegna), Anglia (W. Hogarth) ş.a.

Gravura europeană a evoluat, reflectînd stilurile caracteristice fiecărei epoci, de la baroc, clasicism, academism, impresionism pînă la suprarealism şi abstracţionism.

În Moldova medievală cel mai timpuriu domeniu ţine de xilogravură, care apare în epoca lui Vasile Lupu, fiind stimulată de apariţia primelor imprimerii pentru tipărirea cărţilor (Iaşi,1642). Xilogravura a jucat un rol important în ilustrarea incunabulelor, fiecare epocă promovînd noi autori de opere. Manuscrisele cu miniaturi cedează în faţa gravurii în lemn, mult mai simple şi mai puţin costisitoare. Una dintre primele lucrări ale tipografiei de la Iaşi, Cazania mitropolitului Varlaam, poartă amprenta stilistică a manuscriselor, aceasta manifestîndu-se prin păstrarea compoziţiei generale a cărţii, prin amplasarea ilustraţiilor, ornamentelor şi frontispiciilor.

Secolul al XVII-lea marchează maturitatea şi constituirea şcolii de gravori care activează atît la Iaşi, cît şi la mănăstirea Neamţ. Gravurile ucraineanului Ilia, M. şi P. Strilbiţchi, sunt doar cîteva nume care contribuie la dezvoltarea tiparului şi a gravurii autohtone. Menţionăm în mod deosebit performanţele lui M. Strilbiţchi (1730 -1805/1807), care-şi începe activitatea în cadrul tipografiei de la Iaşi, în anul 1750. Din 1756 şi pînă în 1807, M. Strilbiţchi execută circa 200 de gravuri, care includ foile de titlu, imagini ale evangheliştilor, scene biblice şi frontispicii. În această perioadă, ornamentul capătă un caracter pronunţat al influenţei stilului baroc, provenit din arta occidentală.

În secolul XIX sunt cunoscute operele gravorilor Stanciu, Simeon, Ghervasie ş.a. de la mănăstirea Neamţ, care au stimulat şi dezvoltarea gravurii de factură laică, pînă la fondarea Academiei Mihăilene la Iaşi de către Gh. Asachi în 1839.

În Moldova din epoca modernă acest gen de artă a fost profesat de P. Şilingovsghi, E. Ivanovschi, T. Kiriacoff, Gh. Ceglocoff, Ş. Cogan, M. Kogan, V. Rusu–Ciobanu, T. Baillayre ş.a.

La originile perioadei contemporane (anii 1940-80) maeştri ai gravurii din Moldova pot fi consideraţi V. Ivanov, Gr. Fiurer, B. Nesvedov, P. Piscariov, I. Bogdesco, I. Vieru, Gh. Vrabie, E. Childescu care au promovat în stampe şi ilustraţiile de carte realizări de o autentică valoare artistică.

Arta gravurii naţionale de după 1985 se completează cu noi nume de artişti plastici, care conferă genului noi subiecte şi noi abordări, implicînd masiv experimentul tehnologiilor mixte. Reprezentanţi importanţi ai acestei generaţii pot fi consideraţi E. Zavtur, I. Severin, S. Zamşa, E. Caracenţev, T. Fabian, V. Zabulică ş.a.