14 mai 2019, 14:50 Rubrica vizitatorilor-autori 17904

De ce moldovenii sînt/nu sînt români

Forul nostru-i democrat,

Plagiator şi agramat.

Doamne, ocroteşte-i pe români

(Cîntec vechi, patriotic)

Moldova Suverană, 18 septembrie 2007

De la un timp încoace vina pentru tot ce e mai rău se dă pe autorii cursului integrat de istorie. Dacă moldovenii nu au con­ştiinţă identitară românească sîntem vinovaţi noi, un grup de is­torici neunionişti; dacă lumea nu-şi cunoaşte trecutul istoric sîn­tem noi de vină; dacă se scrie şi se vorbeşte prost româneşte la Chişinău, păcatul tot pe noi cade. Se trece cu vederea că acest curs a fost introdus abia de un an şi că marii noştri istorici patrioţi au luat parte activă în „comisia Cristea" care se ocupa de această problemă, iar unul dintre ei – Demir Dragnev – ne-a dat chiar o mînă de ajutor la închegarea colectivului de autori ai cursului. Dar toate astea nu mai contează astăzi şi vina ne e atît de mare încît numele noastre au fost trecute într-o listă neagră citită de A. Mo­raru de la tribuna Congresului istoricilor, tot acolo Nicolae Dabija cerînd arderea cărţilor noastre. Cine sînt aceşti mari apărători ai istoriei românilor ştie toată lumea bună de la noi, totuşi eticheta ne impune să facem prezentările de rigoare. Aşadar, N. Dabija e membru de onoare al Academiei Române, redactor-şef al săptămînalului Literatura şi arta, numit acolo de fostul, nu actualul CC al Partidului Comunist, şi ca tot românul, vorba lui Alecsandri, poet.

De cuvîntul înţelept al domniei sale ascultă cu pietate absolut toată suflarea românească de pe o parte şi alta a Prutului, şi nu este zare de român care să nu-i ştie pe de rost poezia, să nu-i cunoască şi să nu-i aprecieze publicistica, dar mai ales opera-i istorică.

Dl Moraru e ceva mai modest – e numai doctor habilitat în istorie – raznareadkă şi pentru el la Academia Română nu se ştie de ce n-a venit – şi acest titlu i l-au dat tot răii ceia de sovietici, pentru că el a fost unul dintre puţinii băştinoşi – ceilalţi erau străini de neam şi limbă – care au luptat pe viaţă şi pe moarte cu falsificatorii poporului moldovenesc, ai istoriei, limbii şi culturii lui; falsificatori care se sucesc azi în mormînt cînd aud cum doctorul Moraru îi apără pe sărimanii basarabeni, de data aceasta de falsificatorii poporului român, dar mai ales cît de vitejeşte le apără el identitatea naţională românească.

De altminteri, doctorul nostru e un om bun la suflet, ca pîinea cea caldă şi dacă erau alte vremi cine ştie dacă nu urma teologia şi nu plîngea de rînd cu rudele răposatului cînd ducea mortul la groapă. Ideologii de odinioară au înţeles că dl Moraru are un caracter moale şi e onest în felul lui – el nu s-a băgat şi nu se bagă în afaceri dubioase – i-au dat un titlu care sună a deşert în capul şi în buzunarul bietului om şi l-au exploatat cum au vrut.

A înţeles lucrul acesta şi N. Dabija, cu bogata-i experienţă comsomolistă şi l-a însărcinat pe A. Moraru să scrie ceva fundamental pentru Forul Democrat al Românilor din Moldova, aşa, un fel de argument al românismului nostru moldovenesc, un fel de ghid, de program de lucru pentru agitatorii Forului. L-a însărcinat, ziceam, şi apoi a uitat de el, l-a lăsat aşa, după cum vom vedea, cu căruţa stricată în mijlocul drumului. Iar A. Moraru a luat-o în serios şi în scurt timp lucrărica, de 72 de pagini, format de buzunar, a şi fost gata fiind distribuită la Congresul Forului Democrat al Românilor, ce cu onoare este condus de N. Dabija (rugăm să nu se confunde această ediţie princeps cu una ulterioară, mult mai voluminoasă, lansată la Tîrgul de carte).

Cum era şi de aşteptat, dl Moraru s-a apucat să ne „blagoslovească" şi pe noi acolo, ăştia cu cursul integrat, dar şi pe alţii de „teapa noastră" şi se pare că acestea au fost unicele fraze originale ale scriiturii lui (de n-or fi şi ele furluate de pe undeva), în rest „munculiţa" domniei sale, cu excepţia unor invective şi a unor „concluzii" de-a dreptul şocante nu e decît o jalnică încercare de a ascunde, de a camufla furtul cărţii lui Gh. Ghimpu „Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, Ch.: Litera, 1999", căci toată informaţia, toate numele, toate citatele au fost „împrumutate" de aici. Ca să nu fie prins cu mîţa în sac, autorul nostru a mai sucit, a mai învîrtit materialul furat, l-a mai schimbat cu locul, a încercat să-l mai comenteze, dar neavînd idee despre ceea ce scrie s-a pozorît, cum spune moldovanul nostru, cu tătu.

N. Dabija însă ţine morţiş că avem de-a face cu ceva deosebit şi iată ce aşterne el în prefaţă: „Istoricul Anton Moraru vine cu o lucrare fundamentală privind identitatea noastră naţională: De ce molovenii sînt români? Savantul oferă argumente indubitabile extrase din izvoare ce pogoară din neguri de vremuri şi din lucrări care încă se mai scriu...".

Haideţi să vedem şi noi cum şi de unde „pogoară" „argumentele" domnilor Dabija şi Moraru. Să începem cu partea a doua a broşurii – Mărturii ştiinţifice despre românitatea moldovenilor – care e o listă, un fel de pomelnic, alcătuit în întregime după lucrarea citată a lui Gh. Ghimpu. „Redăm mai jos, scrie dl Moraru, afirmaţiile ştiinţei istorice despre moldoveni care sînt numiţi valahi, volohi, vlahi, români" p. 37. Cităm în continuare cuvînt cu cuvînt: „Cronicarul bizantin Georgios Kedrenos în 986 scria că populaţia „valachus" (romană) locuia la nord de Dunăre" (p. 37). Aberaţie totală, zicem noi. În 986 Kedrenos nici nu se născuse încă. Una la mînă; apoi el n-a pomenit nimic despre „valachus" de la nord de Dunăre şi nici nu bănuia de existenţa lor prin părţile acestea, a doua la mînă.

Vedeţi cum se fabrică „argumentele indubitabile", maestre Dabija? Dar asta e abia începutul. Ceva mai înainte, la p. 29, tot doctorul Moraru ne spunea că: „În 976 cronicarul bizantin Georgios Kedrenos a consemnat anumite ştiri despre vlahii care trăiau în componenţa statului Asăneştilor", făcînd trimitere la Magazin istoric, 1981, nr. 2, p. 12, pe care, constatăm noi, nici nu l-a deschis măcar, căci dă iarăşi cu oiştea în gard – faţă de 976, statul Asăneştilor avea să apară peste 200 de ani şi ceva, mai exact după 1185. De ce umblă atunci profesorul Moraru cu cioara vopsită şi într-un caz şi în altul? Explicaţia e simplă. Spuneam ceva mai sus că savantul Moraru a „furluat" toate datele, de-a gata, din cartea lui Gh. Ghimpu? Păi, de luat le-a luat, dar nu le-a înţeles bietul morar, căci nu s-a uitat nici cu coada ochiului prin izvoare. Iată ce a scris Kedrenos: „Iar dintre aceşti patru fraţi, David a murit curînd, ucis de nişte vlahi călători între Castoria şi Prespa şi aşa-numiţii „stejari frumoşi", iar Moise, pe cînd asedia oraşul Serres, muri lovit de o piatră aruncată de pe zid". Aşadar, evenimentul avea loc la 976; David, cel ucis de vlahi, era fratele ţarului bulgar Samuil; Castoria şi Prespa erau pe teritoriul vechii Macedonii, deci la sud şi nicidecum la nord de Dunăre; iar Kedrenos a trăit în sec. XI-XII, mult mai tîrziu decît evenimentul relatat, ducîndu-şi cronica pînă în 1057.

Cum de a reuşit profesorul Moraru atîtea „performanţe"? Uşor de tot. A deschis cartea lui Gh. Ghimpu la p. 25, a văzut acolo titlul articolului – Statul Asăneştilor – din Magazin istoric, a mai văzut numele lui Kedrenos şi şi-a dat frîu liber fanteziei, trîntind mudrosti după mudrosti. Cităm mai departe din „fundamentala" – de la Dabija citire – lucrare De ce moldovenii sînt români. "Cronicarul slav Nestor (mort în 1112) afirma că în 898 „ugrii" (ungurii) au trecut pe lîngă Kiev şi duceau lupte cu volohii şi cu slavii în munţii mari ai ugrilor" (p. 37).

Pentru perioada aceasta (înc. sec. XII) nu se poate vorbi de „cronicari slavi" ci de limbi slave, ţări slave, popoare slave, slav fiind acum un generic căci şi ruşii, şi polonezii, şi sîrbii, şi cehii sînt slavi; astfel vom spune despre Dlugosz că e cronicar polonez, nu slav. Nestor e cronicar rus vechi, iar cronica sa este un monument al culturii ruseşti vechi. Dar ăsta e un detalui. Mai trist e că dl Morau, umblînd cu „ciorditul" citatelor nu are idee despre această cronică, căci la p. 44 ne spune altceva: „În cronica rusească Povesti vremennîh let, scrisă aproximativ în 1100-1111, se menţionează că valahii se aflau pe malurile Dunării unde duceau lupte cu ungurii". Dlui Moraru nici prin cap nu-i trece că autorul cronicii Povesti vremennîh let e acelaşi cronicar Nestor şi dă aceste „citate" drept două izvoare diferite. Numai că şi aici spune o mare minciună: vlahii ăştia, puşi mereu pe gîlceavă, se bat la Dunăre nu cu ungurii dlui Moraru, ci cu slavii, pe care îi alungă din aceste locuri. Dl Moraru nu ştie aceasta deoarece nu a văzut nici un fel de izvoare, nici de mîna a treia, nici de mîna a patra, ci a strîns nişte citate de la Gh. Ghimpu fără să le poată plasa la locul şi timpul potrivit.

După bizantini şi ruşi, autorul îi trece în revistă şi pe unguri, vecini şi buni prieteni ai poporului nostru de vreo mie şi ceva de ani. Iată ce scrie dl Moraru (p. 37): „În sec. al X-lea notarul regelui ungur Bela – Anonymus – menţiona în Gesta Ungarorum că ungurii au găsit în Carpaţi o populaţie numeroasă printre care şi valahii (românii). Ei locuiau pe pămîntul Panoniei..." Autorul a uitat însă că la p. 28 susţinea că Anonymus şi-ar fi scris cronica la sf. sec. al IX-lea. La Gh. Ghimpu, de unde a fost „preluată" informaţia, totul e bine şi corect, numai doctorul Moraru încurcă iarăşi lucrurile, repetînd povestea lui Kedrenos. Anonymus nu putea scrie nici la sf. sec. al IX-lea, nici în sec. X, căci la acea vreme nu apărusereă pe lume nici el, nici tatăl lui şi nici bunicul lui, activitatea cronicarului desfăşurîndu-se la curtea regelui Bela III, care a domnit la sf. sec. XII (1172-1196).

Vedem, deci, că toţi cronicarii pe care îi citează profesorul Moraru fie bizantini, fie unguri se încăpăţinează să-şi scrie opera cu vreo 200 de ani înainte de a se naşte. „Argumente indubitabile" şi „izvoare ce pogoară din vremuri", ce mai! Dar nu e chiar totul rău la profesorul Moraru, deoarece nu toţi „eroii" domniei sale activează cu mult înainte de a veni pe lume; de cele mai multe ori aceştia, dimpotrivă, continuă să facă fapte măreţe şi la 100 – 200 de ani după moartea lor. Iată ce ne spune, spre exemplu, profesorul Moraru despre doi sultani turci, tată şi fiu, buni prieteni „ai românilor moldoveni", cităm: „Există documente în care se exprimă atitudinea turcilor faţă de românii moldoveni. La 1642 sultanul Mehmed al II-lea i-a lămurit fiului său Baiazid al II-lea: „Atîta vreme cît Chilia şi Cetatea Albă le ţin şi le stăpînesc românii (românii moldoveni – A.M.), iar ungurii – Belgradul sîrbesc – noi nu vom putea avea nici o biruinţă" (p. 42).

La 1642 Mehmed al II-lea era, vorba proverbului, oale şi ulce­le, ca de altfel şi fiul său, iar Cetatea Albă şi Chilia fuseseră ocu­pate de turci încă la 1484, pe timpul marelui Ştefan, domnii Dabi­ja şi Moraru trebuia să ştie măcar atîta lucru, deoarece despre aces­te cetăţi s-a scris şi s-a vorbit pe la toate mitingurile. Dl Moraru, cu raţa-n gură, face trimitere la două izvoare româneşti: I. Tode­raşcu, Unitatea românească medievală, B., 1988 şi Călători străini în ţările române, B., 1968 (vezi p. 42) şi nu pomeneşte nici un cuvînt de Gh. Ghimpu, din cartea căruia a furat în mod obraznic informaţia, făcînd-o pe mortul în păpuşoi. Dacă dl Mo­raru deschidea lucrarea lui Toderaşcu la pagina respectivă se convingea că Mehmed al II-lea îi dădea acest sfat părintesc fiului său în 1462 şi nicidecum la 1642. „Festa" i-a jucat-o Gh. Ghimpu. El a greşit cu locul cele două cifre, iar Moraru a copiat prosteşte din cartea acestuia şi acum o mai face pe savantul cercetător.

Dar atenţie la comentariile profesorului nostru: „Există documente în care se exprimă atitudinea turcilor faţă de românii moldoveni". Atitudinea aceasta dl Moraru o concretizează la p. 69-70, unde spune că: „printre cei care au înţeles că moldovenii sînt români" a fost şi Mehmed al II-lea şi el nu a avut „nici un interes să mintă istoria". Nu cumva mînat de această atitudine şi de această înţelegere a românităţii moldovenilor a venit Mehmed al II-lea cu o oaste numeroasă în 1476, la Valea Albă, a pîrjolit toată Moldova, a adus atîta pagubă şi durere, a asediat Suceava, dar nu a putut-o cuceri, Ştefan nemaifiind în stare a se împotrivi cu mica lui oaste puhoiului otoman. De ce nu l-aţi face membru de onoare al Forului pe Mehmed al II-lea, tot ce l-aţi pus în aceeaşi oală cu Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, cu o mulţime de papi şi de savanţi celebri. Laudă Prostiei! Şi apoi nu putea să figuireze cuvîntul „român" în documentele turceşti sau în uz în sec. al XV-lea, termenul e actualizat la Toderaşcu.

Dar să-i lăsăm pe bizantini, unguri şi turci şi să luăm nişte exemple ceva mai uşurele pentru cititori şi pentru autor. Dl Mo­raru ştie ruseşte, a scris lucrări în această limbă, aşa era pe atunci ordinul sau moda, deci putea să consulte unele cărţi în original. Dar de ce să mai frecventeze omul o bibliotecă, să mai piardă timp cînd are acasă cartea lui Ghimpu. Deschide profesorul nostru această carte la p. 96, unde stă scris: „Dicţionarul enciclopedic al lui F.A. Brockhaus şi I.A. Efron în care sînt descrise grupurile naţionale din Imperiul Rus o menţionează pe cea romanică ca făcînd parte din a patra grupă. Ea include românii din Basarabia (judeţele Bălţi, Soroca, Chişinău, Orhei) (900 de mii) şi românii din Transnistria (judeţele Guberniei Herson)" şi dl Moraru naşte pe loc un „argument indubitabil" de mai mare dragul, scriind (p. 50) „Cunoscuţii istorici F.A. Brockhaus şi I.A. Efron scriau în 1887, că în Basarabia şi Transnistria locuiesc „români"" şi citează sursa pe care, de fapt, o consultase Ghimpu, nu el.

Dar stimate academisime Dabija şi stimate habilitisime Moraru, Brockhaus şi Efron nu erau istorici, ci o Societate editorială pe acţiuni, care între 1890 şi 1907 au tipărit 82 de volume principale şi patru volume suplimentare ale Enciclopediei ruse, aşa încît, atunci cînd furaţi ceva dintr-o lucrare străină trebuie să aveţi o brumă de cunoştinţe ca să puteţi face deosebire între o monografie, să zicem, şi un dicţionar enciclopedic, între un editor şi un autor. La fel e şi cu istoricul rus Kliucevski, care la Moraru devine peste tot Klincevski, or, dacă ţinea într-adevăr în mînă vreun volum de-al istoricului rus nu scria aşa ceva.

Să vedem însă cum apără sau mai bine zis cum argumentează dl Moraru românitatea moldovenilor pe baza izvoarelor autohtone, or aici cîţi autori citaţi – tot atîtea perle, ca-n colind. La p. 53 dl Moraru afirmă: „Mitropolitul Moldovei Varlaam (1590-1657) a scris şi a editat prima carte în limba română... " Oare chiar aşa e? Cartea lui Varlaam apărea la 1643 la Iaşi. Ce a făcut atunci Filip Moldoveanul la 1544 (cu 100 de ani mai înainte?) cînd a tipărit Catehism românesc? Ce a făcut Coresi între 1557-1582 cînd a tipărit în limba română Liturghier, Apostol, Cazanii, Tetraevanghel, Psaltire?

Şi Dabija, care a scris cărţi despre trecutul cultural citeşte descoperirile lui Moraru, zice că sînt „argumente indubitabile". Nimic straniu.

Altă perlă, şi mai şi. La p. 38 ideologul Forului, adică pro­fesorul Moraru, scrie: „În 1495 spătarul Clănău traduce din lati­neşte în limba valahă (română) scurtă istorie a formării şi organi­zării teritoriilor române, după retragerea legiunilor romane peste Dunăre. Această istorie este cel mai vechi document de literatură în limba română". Aiureală totală! „Această istorie" nu este „cel mai vechi document de literatură în limba română", ci un fals; e „trebuşoara" a doi fraţi Costachi şi Antohi Sion, în complicitate cu editorul Costache Boldur. S-a văzut încă de la apariţie, în 1856, că e un fals, deoarece se referea la date istorice care aveau să se întîmple mai tîrziu decît data scrierii acestei „scurte istorii", ea mai fiind redactată în limba cancelariei moldoveneşti din a doua jumătate a sec. al XIX-lea cu terminologia şi construcţiile specifice, care nu erau în uz pe timpul lui Ştefan cel Mare. În plasa acestor mistificatori, care vroiau să-şi alcătuiască şi un arbore genealogic, au căzut puţini oameni de cultură moldoveni – Asachi, Seulescu, Melchisedec, şi încă vreo doi-trei. Dar chiar dacă nu ar fi fost un fals, nu era cazul să-l citeze dl Moraru, căci contravine afirmaţiilor lui „proromâneşti".

Iată cum începe „cel mai vechi document de literatură în limba română": „diatel (mi l-a dat – manuscrisul – n.n.) şi cumul văzui pohtii al scripti pe moldovenie şi mă pohti şi cuscru Dragoş al scripti...". Aşadar, pe moldovenie, adică în limba moldovenească, şi asta cu trei ani înainte de Unirea Principatelor! Ar fi bine ca profesorul Moraru să bage seamă altădată ce şi cum copiază, astfel îşi taie cracul dintre picioare şi mai subminează şi autoritatea dlui Dabija de cunoscător al literaturii române vechi.

Haideţi să mai vedem o perlă-două de a dlui Moraru şi apoi să-l lăsăm pe cititor în pace – a obosit deja. La p. 71 dl Morau scrie textual: „Pentru unirea Principatelor Române, identitatea românească a moldovenilor au luptat scriitorii: Gheorghe Asachi, Costache Ngei, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alecu Russo, Constantin Negruzzi, Ion Creangă, Constantin Cantacuzino, A. Donici, Constantin Stamati, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Petru Maior şi mulţi alţii".

Mai mare prostie nici că se putea scrie! Asachi a fost cel mai mare antiunionist din şirul citat. La 1856 el a fost ales pe listele antiunioniştilor deputat „al Iaşilor", dar alegerile au fost anulate. După evenimentele din 3/15 aprilie 1866 cînd ieşenii au ieşit pe străzile oraşului strigînd „Jos unirea!" şi acţiunea lor a fost reprimată (morţi şi răniţi) pe numele lui Asachi s-a emis un mandat de arestare. La un moment dat, Kogălniceanu l-a numit „duşman al poporului" şi marele cărturar şi deschizător de drumuri în cultura noastră nu a mai fost ales din această cauză membru al Academiei Române.

A fost antiunionist şi Creangă, mai tîrziu el blestema o înaltă faţă bisericească pentru că îl atrăsese în mişcarea separatistă, dar noi l-am iertat fiindcă a scris „Capra cu trei iezi". Eminescu era un copil cînd a început lupta pentru Unirea Principatelor, iar cînd aceasta s-a încheiat, la 24 ianuarie 1859, viitorul poet împlinea 9 ani şi nouă zile! A luptat el la vreo 6-7 ani pentru unire? Mă tem că nu! Negruzzi spunea la 1861 într-o broşură că moldovenii au vrut unire nu anexiune şi propunea să se mute capitala de la Bucureşti la Galaţi. Petru Maior n-a prea luptat nici el, căci a murit încă la 1821, iar lui Constantin Cantacuzino îi tăiase capul la Constantinopol un sultan românofil în 1716! În afară de Alecsandri, Kogălniceanu şi Russo n-au prea luptat pentru unire nici ceilalţi, nu avem spaţiu să explicăm de ce.

După profesorul Moraru au luptat pentru acest eveniment crucial din istoria statului român copiii (Eminescu), antiunioniştii şi separatiştii (Creangă, Asachi) şi morţii (Cantacuzino, Maior). Halal de aşa cunoaştere a istoriei românilor! Nimeni dintre aceştia nu a luptat nici pentru „identitatea românească a moldovenilor"! Ei au scris (mai exact unii dintre ei) despre arealul de răspîndire a poporului român, despre unitatea lui lingvistică, despre vexaţiunile la care sînt supuşi românii de sub dominaţie străină şi nicidecum despre faptul că iată, sînt moldoveni şi ei trebuie să-i facă să înţeleagă că sînt români.

Ceea ce scriu dnii Moraru şi Dabija e un nonsens, e o necunoaştere totală a problemei. Enunţuri de soiul „Eminescu a luptat pentru ca moldovenii să se considere români..."; istoricul Adolf Armbruster „a înţeles că moldovenii sînt români" etc. sînt de o stupizenie nemaipomenită. N-a înţeles nimic dl Moraru din ceea ce au scris marii înaintaşi, oamenii de ştiinţă şi cultură români şi străini.

La p. 63 profesorul Moraru spune că „după recensămîntul din 1930 s-a constatat că 90 la sută din populaţia Basarabiei se considerau români". Nu e adevărat, e o mare minciună, numai 56% „români", luaţi datele recensămîntului publicate atunci şi vă veţi convinge. Tot la aceeaşi pagină, cînd îi enumeră pe intelectualii basarabeni care şi-au adus contribuţia la „ridicarea candelei românismului în Basarabia", dl Moraru îl trece printre aceştia şi pe Alexandru Marghiloman, or acesta fusese primul ministru al României; pe Catelli din Emanoil dl Moraru îl botează în Samuil, pe Ioncu în Iancu etc.

Şi partea întîi a broşurii dlui Moraru – Retrospectivă istorică asupra românităţii moldovenilor – e copios inspirată din lucrarea lui Gh. Ghimpu, şi aici e perlă lîngă perlă. Nu există nici o frază ca lumea în afară de citate, toate conţin nişte imprecizii, inexactităţi, sînt formulate sau redactate sucit, greşit, strîmb. Aproape ca la dl A. Petrenco.

„În al doilea rînd – scrie dl Moraru (p. 20-21) – în 217, pe timpul împăratului Caracalla a fost introdusă Constituţia antoniană, care a extins dreptul de cetăţenie romană (civis romanus) pentru toţi locuitorii liberi din Imperiul Roman, inclusiv din Dacia traiană. Ca rezultat, au cîştigat impozitarii. Cine era civis romanus plătea impozite. Constituţia lui Caracalla a dus de asemenea la romanizarea Daciei, deoarece şi dacii liberi puteau deveni cetăţeni romani". Şi aici mai multe prostii decît gînduri. Nu în 217, ci în 212 a fost dată Constituţia şi apoi ce au avut de cîştigat impozitarii (ce-o mai fi şi asta?) şi ce legătură au impozitele cu formarea poporului român? Dacii liberi de aceea se numeau liberi fiindcă nu erau înglobaţi în imperiu, deci nu puteau deveni cetăţeni romani. În continuare dl Moraru dă lista împăraţilor romani pînă în 275, spunînd că aceştia „au luptat (toată broşura d-lui e numai o luptă – n.n.) pentru a se întări în Dacia traiană" (p. 21). De ce să se întărească? S-o ţină în stăpînire în cazul unor răscoale, da; s-o apere de invazie duşmană, da, nicidecum să se întărească în Dacia. Şi în lista împăraţilor el comite mai multe greşeli, astfel îi mănîncă trei ani din domnia „bunicului" Traian, 98-117 şi nu 101-117 cum scrie prifesorul nostru: Caracalla, cel cu Constituţia pentru „impozitari" a domnit între 211 şi 217, an cînd a fost ucis în Siria; dl Moraru îi mai dă 21 de ani de domnie şi după moarte, pînă în 238. Vă spuneam că şi morţii ţin cu românii moldoveni?..

Şi aşa, gafă peste gafă, prostie peste prostie toată scriiturica, cu citate care se bat cap în cap. Dacia ba „se afla toată sub influenţa lui Traian" (p. 20), ba „Traian a cucerit Banatul, Oltenia, Transil­vania, Muntenia, sudul Moldovei" (p. 22) – deci nu toată! Şi mai departe: „Dar alături de aceste provincii rămîn în afara Imperiului Roman mai multe triburi ale geto-dacilor..." (p. 22). Cum adică? Banatul, Oltenia, Transilvania etc. erau provincii în cadrul Imperiului Roman? Aiureală! Habar nu are „istoricul" Moraru de istoria antică a românilor, de celelalte perioade şi mai putin. La p. 59 el îl citează pe N. Dabija, neuitînd să menţioneze că acesta e academician, care „arată că numai (corect ar fi nu mai – n.n.) puţin de 19 domnitori s-au perindat ba pe tronul Moldovei, ba pe cel al Munteniei", pentru a demonstra ideea de unitate şi de unire a neamului românesc! Vai de capul vostru, sărmanilor analfabeţi!

Cu excepţia lui Mihai Viteazul şi încă a doi-trei domni dintre cei pe care îi citaţi, toţi ceilalţi au fost greci din Fanar care şi-au cumpărat tronurile acestor ţări de la turci şi nu le-a păsat deloc de românitatea voastră, exploatîndu-i fără milă pe bieţii băştinaşi. Domnia fanarioţilor a fost una dintre cele mai negre perioade, mai ales din punct de vedere economic, dar şi politic din istoria Munteniei şi a Moldovei, iar domniile voastre, Dabija şi Moraru, umblaţi cu fofîrlica în loc să puneţi mîna pe nişte cărţi (nu de joc), de istoria românilor! Ce-aţi făcut timp de 16 ani? Tot cursul integrat nu v-a permis sa studiaţi istoria poporului din care spuneţi că faceţi parte? Unii colegi de-ai mei se întreabă dacă nu cumva aţi tipărit o broşură cu atîtea prostii ca să vă bateţi joc de membrii Forului. Altfel e greu de înţeles de ce batjocoriţi şi sărmana limbă română.

Ce înseamnă, dle academician al academiei Române Nicolae Dabija, următoarea frază: „Toţi cei susceptibili de a fi avizaţi în materie de istorie a românilor au trăit fără să se întrebe sau fără să-şi poată răspunde de ce moldovenii sînt români..." (p.15). Păi, cum să-şi poată răspundă dacă nu se născuseră încă domniile voastre? Pe noi însă ne interesează ce înseamnă „cei susceptibili de a fi avizaţi în materie de istorie a românilor". Fiţi bun, dle Dabija, şi tălmăciţi-ne şi nouă „pe moldovineşti" în săptămînalul dvs ce-ar însemna aceasta, or, de asemenea „capofrîngeri" limbistice nu erau capabili nici „şantiştii" de la Tiraspol în perioada lor de glorie. Sau: „Este foarte important ca constituirea populaţiei din republica Moldova să i se arate românitatea sa istorică, cum s-a format această populaţie românească..." (p. 16); sau: „Factorul geopolitic a jucat aici un rol neunivoc. Pe de o parte, interesele geopolitice şi geostrategice au făcut ca moldovenii, muntenii, transilvănenii, bănăţenii, transnistrienii (de cînd apar aceştia? – n.n.) să se dezvolte şi să stabilească legături de rudenie, să valorifice potenţialul drumurilor comerciale care făceau legătură între aceste regiuni muntoase, împădurite cu holde şi cîmpii mănoase" (p. 17). Aţi înţeles ce înseamnă „geopolitică şi geostrategie"? – stabilirea unor legături de rudenie, asta înseamnă, aşa ne învaţă profesorul Moraru.

Cică versiunea acestei broşuri a apărut mai întîi pe paginile săptămînalului Literatura şi arta. Dacă e aşa, atunci e trist de tot. Cum? O republică întreagă a citit atîtea prostii de tot soiul şi ni­meni nu i-a atras atenţia (nu l-a tras de atenţie, cum spuneau cei de la Tirişpolea cîndva) pe profesorul de istorie a partidului A.G. Mo­rari sau, şi mai grav, pe academicianul Dabija? Atunci ce fel de cititori are săptămînalul Literatura şi arta­? Dar înţelepţii Forului de ce au luat apă în gură? De ce a tăcut parteigenosse Petrenco? (parteigenosse înseamnă tovarăş de partid în germană, nu altceva – n.n.), sau din istoria românilor domnia sa ştie numai cum îi ducea Antonescu pe „jidani" la restaurant în timpul războiului?

Unde e atunci solidaritatea de partid, unde e solidaritatea românească, ne întrebăm? Sau poate toţi şi-au dat seama că Forul acesta e o cacealma, e un avorton, dar tac chitic să nu-l supere cumva pe maestrul Dabija? Ori poate scopul scuză mijloacele? Spune doar la p. 67 dl Moraru, şi asta e crezul domniei sale, e felul lui de a gîndi, aici el pare a fi original, că: „Dacă fiecare moldovean va recunoaşte sincer, conştient că este român, apoi n-ar mai fi printre noi derbedei, haimanale politice, trădători de neam şi ţară, hoţi, pungaşi, cerşetori, narcomani, escroci, demagogi politici şi conducători analfabeţi. Nimeni nu ar încerca să scoată din instituţiile de învăţămînt Istoria românilor şi să introducă cursul de Istorie integrată". Deci, locuitorii R. Moldova, care nu au recunoscut sincer că sînt români ar fi după părerea lui Moraru pungaşi, haimanale, narcomani, escroci; Da? Dar ce ne facem atunci cu domnii Dabija şi Moraru, care au recunoscut sincer că sînt români, dar au rămas, după cum am văzut din exemplele arătate, nişte analfabeţi în ale istoriei, culturii şi civilizaţiei poporului român şi au mai furat, în sensul strict al cuvîntului munca lui Ghimpu, cel care a luptat toată viaţa cu un regim pe care morarii şi dabijii l-au slujit cu atîta devotament?

Şi apoi cum să recunoască bietul moldovean că e român – citind sau ascultînd aiurelile despre sultani turci românofili sau despre cronicari bizantini care au trăit cu vreo 200 de ani înainte de întemeierea statului moldovenesc şi ar fi scris că moldovenii sînt români.

Oare funcţionari de la Bucureşti, orbiţi, se zice, de comisioane grase, dar noi nu credem că aşa e, n-au înţeles că au de a face cu nişte analfabeţi şi impostori, gen morari şi dabija, care se dau drept mari savanţi şi iubitori de neam românesc pentru a stoarce bani de la nenorocitul de ţăran român, atît de crunt lovit în ultimul timp de secetă şi inundaţii?

Sergiu Nazaria, în numele experţilor de la Centrul de analiză strategică şi prognoză