15 iunie 2024, 10:30 Personalități 4954

135 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

Astăzi se împlinesc 135 de ani de la trecerea în neființă a lui Mihai Eminescu.

Eminescu Mihai (15.01.1850 la Ipoteşti sau Botoşani – 15.06.1889, Bucureşti), poet romantic. Studiile liceale le urmează la Cernăuţi, apoi audiază cursuri preferenţiale la Viena şi Berlin. A activat sporadic ca director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, revizor şcolar, apoi împreună cu I. Slavici şi I. L. Caragiale a fost redactor la ziarul „Timpul” de la Bucureşti. A participat la şedinţele Societăţii „Junimea”.

În timpul vieţii criticul literar Titu Maiorescu a selectat şi a editat un singur volum („Poezii”, 1883), în studiul critic din prefaţă l-a remarcat ca pe un poet de geniu: „Eminescu şi poeziile lui”; apoi au fost publicate şi postumele (în substanţiala ediţie Perpessicius, 6 vol.).

A cîntat cu pasiune dragostea şi natura, a satirizat prezentul, raportîndu-l la trecutul vitejesc, a aprofundat multe concepte filosofice, care frămîntă şi astăzi cugetele savanţilor. Romanticul poet a suportat cu greu vitregiile vieţii cotidiene, a evadat mereu imaginar în arealuri cosmogonice („Scrisoarea I”), pasionat de cunoştinţe, a făcut escapade în timp, în miturile naţionale şi universale, în istoriile unor civilizaţii dispărute („Memento mori”, „Odin şi poetul”), a admirat şi a căutat să descifreze spaţiile siderale („Povestea magului călător în stele”).

Eroii demonici, sceptici şi ironici i-au frămîntat gîndurile („Înger şi Demon”, „Demonism”). Poezia lirică e de o armonie şi o muzicalitate inimitabilă, argument solid fiind apelarea savuroasă şi permanentă a compozitorilor la textele sale. Filonul folcloric îngemănat cu sentimentul de dragoste pe un fundal cu natura din „gura noastră de rai” l-au făcut să creeze opere rezistente în timp („Călin file de poveste”, „Dorinţa”, „Crăiasa din poveşti”, „Povestea codrului”, „Povestea teiului”, „Sara pe deal”, „Revedere” etc.).

Patosul patriotic şi l-a exteriorizat în creaţii cu o vastă respiraţie epică („Scrisoarea III”, „Epigonii”). A fost mereu dominat de deconspirarea sensului vieţii pe pămînt, creînd o poezie meditativă cu reverberaţii din teoriile filosofului german A. Schopenhauer („Glossa”, „Rugăciunea unui dac”). Opera lui de vîrf, în care omul de geniu e sculptat pe fundalul cotidianului efemer, este poemul „Luceafărul”.

S-a manifestat şi în proza filozofică şi lirico-fantastică („Sărmanul Dionis”, „Geniu pustiu”, „Cezara”, „Avatarii faraonului Tla”), în stilizarea unor basme populare („Făt-Frumos din lacrimă”). A lăsat şi o vastă moştenire publicistică, ample proiecte dramatice nefinalizate, culegeri de folclor. Este încadrat de critica literară în patrimoniul marilor clasici ai literaturii universale.