17 februarie 2017, 14:15 Personalități 8938

Doga: Nu mă băgați în „pantalonași” naționali, eu deja am ieșit din ei (Video)

La 1 martie se împlinesc 80 de la nașterea ilustrului nostru conațional – compozitorul Eugen Doga, a cărui muzică a devenit o carte de vizită a Moldovei.

Aceasta este ascultată de aproape 3 miliarde de oameni. Două valsuri de-ale lui („Gramofonul" și cel din filmul artistic „Gingașa și tandra mea fiară") au intrat în ratingul internațional al site-ului History Rundown printre cele mai bune 200 de opere muzicale din toate timpurile. Iar valsul din același film a fost recunoscut de UNESCO drept a patra capodoperă muzicală din secolul XX. Plasat de un admirator pe Youtube, acesta a acumulat deja 7 milioane de vizualizări. Eugen Doga a oferit un interviu portalului NOI.md, în care a povestit despre creația sa.

- De ce ați decis să vă înscrieți la școala muzicală, dacă nu aveați pregătire?

- De unde era să știu că e necesară o pregătire? Noi știam doar de sapă. După război nu prea ne pricepeam unde să intrăm. Iar cînd încep să se întrebe înșiși de ce așa și nu altfel – pentru că așa a fost predestinat de soartă. Eu sînt absolut convins de asta. Iar acum termin cartea și meditez. Atunci cînd începi să-ți așterni gîndurile pe hîrtie, multe lucruri devin mai clare.

Desigur, asta e soarta, pentru că puteam să merg la școala de meserii, unde și era preconizat, or, acolo eram îmbrăcați și hrăniți. Dar destinul a aranjat lucrurile altfel. Întîmplător, patru băieți am venit la școala muzicală care se afla lîngă casa mea. Acum școala îmi poartă numele.

Prima noapte am petrecut-o pe scările acestei instituții, pentru că nici nu ne-au lăsat să intrăm în hol, și noi dormeam împreună cu Drujok, un cățel. Pentru mine acesta a fost punctul meu de pornire în lumea muzicii. Și apoi eu fac parte din categoria oamenilor care au noroc, pentru că directorul școlii, David Grigorievici Gershfeld (a murit în America), m-a sunat pînă în ultima zi și mă numea ca și atunci, Jenecika. El m-a primit pe mine, un băiat desculț, fără pregătire. Slavă Domnului că s-a întîmplat așa. Apoi a apărut italianul Paulo Boccini. Eu am fost înconjurat întotdeauna de oameni buni. Iar cei pe care mama i-a născut cu pianul lîngă ei unde-s?

- Interesant, cum a decis comisia să vă accepte?

- Atunci, apropo, așa se obișnuia. Mergeau prin sate și adunau, ceea ce nu se face astăzi, din păcate. Și nu doar aici, dar și în Rusia. Acolo e și mai rău. Eu sînt președintele comisiei de selectare a copiilor talentați în muzică din Rusia, de 18 ani. Noi îi găsim, îi premiem, ei pleacă acasă și totul se sfîrșește. Statul trebuie să-i preia, să-i asigure cu bani, studii. Dar nimic nu se face mai departe. Cine mai merge azi prin sate pentru a căuta copii talentați? Dacă și se găsește cîte unul talentat, atunci i se pun diferite piedici sau i se cer sume fabuloase de bani.

De la noi nu luau bani, chiar ne plăteau bursă. Au fost multe lucruri bune. S-a dovedit că și la 14 ani poți începe să te ocupi cu muzica și să obții ceva. eu, desigur, nu sînt la nivelul la care trebuia să fiu dacă aș fi învățat din copilărie să cînt la pian. Eu cînd la pian, evoluez tot timpul, dar eu nu sînt pianist și îmi pare foarte rău că nu am avut cînd să mă ocup, trebuia să studiez violoncelul. Și l-am studiat bine, pentru că am terminat conservatorul cu variații de rococo. Asta cîntau doar virtuozii. Iar școala am încheiat-o cu concertul lui Saint-Saëns – tot să fii sănătos. Împreună cu mine au studiat mulți tineri din Odessa, pentru că acolo era mai greu să intri, unde-s ei? Au dispărut, nu-s.

Înseamnă că nu e problema în asta. Poți să cînți din scutece și să nu obții nimic, dar poți să începi mai tîrziu și să obții ceva. Slavă Domnului că statul pe atunci avea grijă de viitorul națiunii și erau specialiști foarte buni. Acum nu sînt așa profesori. Atunci, la Chișinău locuiau și profesori români, care aveau studii europene excelente, și noi profesori din Rusia. Era o combinație extraordinară.

De aceea eu cred că am obținut studii temeinice. Pe acele timpuri am citit multe cărți, inclusiv inaccesibile pentru cercul larg de cititori. Noi citeam chiar și caietele membrilor Asociației Ruse a Scriitorilor Proletari (Российская ассоциация пролетарских писателей – РАПП), despre care astăzi puțini știu. Muzica se combina cu o introducere bună în viața intelectuală. Noi mergeam la concertele de muzică simfonică la Filarmonică, apropo, gratuit. Mai pe scurt, au fost multe lucruri bune. Dar eu puteam păși pe altă cale. Mie îmi place totul, dar, din păcate, Dumnezeu este foarte avid și ne dă doar o viață, iar aptitudini mai multe. Îmi place tehnica, eu pînă în prezent mă bag în ea și, în mare parte, doar stric totul. Dar în asta există o curiozitate, pentru că trebuie să fim curioși. Pe mine mă interesează totul. Eu nu sînt scriitor, dar îmi place să scriu. Și mi se dă destul de ușor. Eu mi-am pus o sarcină – să încerc totul ce există. Am lucrat pedagog, redactor la editură, am lucrat cinci ani la Ministerul Culturii, am predat, am cîntat în orchestră, de patru ori am fost ales în parlament. Și am înțeles, în sfîrșit, că cel mai bine e să stau la pian și să scriu muzică.

- Se poate spune că asupra creației Dvs. au influențat clasicii mondiali?

- Noi toți sîntem compuși din Bach, Mozart, Beethoven, Pușkin, Eminescu, dorim sau nu dorim, am citit sau nu am citit, nu contează, pentru că ne formează timpul, iar timpul are totul. Îmi plac romanticii. I-am ascultat cu plăcere pe Ceaikovski, Verdi, Rahmaninov. Rahmaninov, în general, mă fascinează, mai ales concertul nr.3. În partea a treia a lui eu în general doream să deschid fereastra și să zbor – e așa o putere, mai ales în interpretarea pianistului Mejanov. Eu sînt un romantic, dar nu știam că acești compozitori sînt romantici. Apoi am înțeles că romanticii îmi sînt mai aproape de suflet.

Viața mea e în mișcare, eu nu înțeleg nudistica. De ce ar trebuie poluată lumea cu sunete? Eu am emoții mari cînd cineva dirijează. Se întîmplă foarte rar să dirijeze normal. De aceea, uneori, în timpul înregistrărilor, eu mă apuc singur de acest lucru, deși eu nu mă văd dirijor, în pofida faptului că am absolvit specialitatea dirijat. Și în literatură am nevoie de conținut suculent, fabula trebuie să abunde de colizii dramatice.

Îmi place dinamismul, de aceea, spre marele meu regret, la acest capitol nu am avut noroc – așa și nu am întîlnit dramaturgi puternici. Noi știm că toți oamenii iluștri au mers în perechi sau în grup. De exemplu, „Moguceaia kucika" din Rusia. Eminescu a fost singur și l-au mîncat, așa singur fiind. Iar cît era viu Loteanu, noi țineam mîna pe pulsul vieții. Aceasta îmi oferea puteri. Acum nu are cine. Vreau să mă clarific cumva cu „Dialogurile dragostei", dar deja de 10 ani mă porăiesc cu această idee. Nu există un al doilea om care ar putea fi un dramaturg măcar aproape ca Eminescu, ca să pot finaliza această dramă a dragostei dintre poet și Veronica, care au fost doi genii ce rătăceau în spațiu.

Mi s-a scris un libret, dar acolo totul e foarte concret, iar arta este o generalizare. Unde e acel om care ar putea gîndi în imagini? De aceea, astăzi scriu o carte, am expediat deja introducerea la primul caiet. Vor fi două caiete de opere muzicale. Primul caiet – romanțe, arii și cîntece pe versurile Veronicăi Micle și ale lui Mihai Eminescu, acolo sînt 25 de numere. În al doilea caiet vor fi aproape 30 de numere.

Eu trăiesc în două lumi – e foarte complicat. Dacă în Moldova este exclusă o parte din creația mea – mai mult de jumătate, ce a fost compusă în Rusia, atunci în Rusia, invers, se exclude tot ce am făcut în Moldova. Dar așa nu se poate. Nu se poate trăi cu mentalitatea privatizării spiritualității. Prieteni, eu nu aparțin obiectului privatizării și nu mă băgați în pantalonași naționali, pentru că eu demult am ieșit din ei. Și totuși ei continuă.

Iată că recent am auzit că am fost decorat cu Ordinul Republicii. Dar eu am Ordinul pentru merite în fața Rusiei, două ordine românești, medalia de aur americană „Omul anului 2000". Toate acestea vor dispărea, dar există „artistul poporului republicii". Eu sînt artistul poporului URSS. Cîți dintre aceștia avem? Eu nu mai vorbesc despre premiul URSS, în Moldova sînt doi laureați. Însă aceasta se exclude. Acest plebeism psihologic s-a păstrat. El încurcă. Și noi vrem să fim cunoscuți în lume? Nu ne vor cunoaște dacă vom proceda așa. Omul trebuie acceptat în toată splendoarea sa, cu toate podoabele lui. Ei nu înțeleg că ar avea doar de cîștigat din asta. Mie mi-e indiferent unde voi ieși – în Iakutia sau la București. În fața mea e un public care ascultă și aplaudă. Iar ce naționalitate au acei oameni și din ce țară, mie mi-e indiferent. Asta funcționarilor nu trebuie să le fie indiferent pentru că în spatele meu pot să-mi scrie „Moldova". Dar ei nu fac acest lucru. Pentru ei e important că eu sînt artistul Moldovei, iar eu la vîrsta de 50 de ani am obținut titlul de artist al poporului URSS!

- Aș dori să vă adresez cea mai importantă întrebare – cum are loc această mare taină – nașterea muzicii?

- Dar cine știe? Eu nu știu. Mulți teoreticieni scriu despre asta, muzicologi, iar eu habar nu am. Doar știu cu siguranță că ea nu vine singură. Trebuie să dorești să o creezi. Muzica e de genul feminin. Și e puțin probabil că o femeie care se respectă ar merge încolo și încoace, ea trebuie să fie interesată, trebuie să o cucerești. Cu ce? Stînd și creînd bătături într-un loc. Muncă și mișcare. Eu tot timpul vorbesc despre mișcare. Altfel ea nu va veni niciodată. E o altă lume, care nu există în jurul nostru. În asta constă deosebirea dintre un artist și un meșteșugar. Lumea artei nu există. Ea trebuie creată aici, în cap, dar nu în parc sau undeva la o petrecere.

- Ce concret nu aveți pentru inspirație?

- Inspirația, în general, nu există. Inspirația este rezultatul unui efort, despre care eu am vorbit. Acumularea acestei energii – nu în parc și nu la petreceri, unde sînt fete, dar în interior. Nu trebuie să mergi nicăieri. Totul e aici, dacă, desigur, e dat. E nevoie de receptori, care nu doar reproduc această energie, omul-creator are nevoie și de receptori capabili să perceapă aceste semnale. Un complex întreg. Dar eu sînt absolut convins că foarte puțini oameni filozofează pe această temă. Eu acum am curaj, pentru că trăiesc de ceva timp, ca să am experiență de analiză și observații. Mie mi-e interesant, eu trăiesc în această stare. Dacă nu voi scrie muzică o perioadă, atunci dorința va dispărea. Acest proces trebuie să fie continuu, el nu poate fi întrerupt. Creația este o substanță continuă.

- Aveți trei opere muzicale mari – trei balete, o operă. Care este soarta lor?

- În 1983, Ministerul Culturii al RSSM a cumpărat baletul, apoi în 1989 Ministerul Culturii al URSS a cumpărat prima parte a celui de-al doilea balet, apoi s-a distrus Uniunea și jumătate de balet nu a fost achitat. Nu se cumpără nimic. Nu se înregistrează nimic. E un fel de embargo tacit asupra creatorilor. Nu doar în privința mea, dar a tuturor. Și nu doar aici, la Moscova e același lucru. Aceleași colective ce existau pe timpul Uniunii Sovietice, aceleași studiouri, dar nu se face nimic – nu înțeleg. De aceea, acum putem vorbi doar despre arta de amator. Tot ce vedem și auzim este un amatorism. „Noi sîntem profesioniste", spun niște dudui care au două zile de cînd au ieșit pe scenă. Ele nu-și mai caută repertoriu, singure compun, singure interpretează – coșmar. Cîndva se numea – amatorism, acum – profesionism.

Dar unde e arta profesionistă? Ea există, eu cunosc mulți colegi care scriu lucruri extraordinare, dar pe ei nimeni nu-i aude. Ei nu sînt înregistrați și, desigur, nu sînt interpretați. De aceea, unii întreabă: „Dar ce scriu compozitorii?" Pe de altă parte, cum să-i acuzi pe oameni, dacă nu li se oferă muzică bună, ei nu o aud, dar se oferă niște prostii.

- Aveți multe valsuri frumoase. Am văzut cifra de 70, poate sînt mai multe.

- Doar 75 sînt înregistrate.

- Ce rol le atribuiți anume acestor creații?

- Pur și simplu, am avut noroc că au fost înregistrate. Mai am multă muzică. Acum mă clarific cu aceste note. O fată stă special, sortează casetele. Îmi plac valsurile, dar și alte genuri. Nu demult am găsit niște opere de jazz, scrise prin anii 1960. Cînd cîntă saxofonul, e atît de frumos! Îmi place totul și au am vrut să încerc totul.

Valsurile au avut noroc și pentru că atunci cînd m-am format în copilărie, la noi în sat cîntau valsuri, polci, cracoviac etc. Valsul e o formă frumoasă, interesantă. Ea e veșnică, pentru că toate genurile trec, ca moda, iar valsul a apărut la mijlocul secolului XIX și aproape 200 de ani nu iese din modă. Deși nu-mi place cuvîntul „modă". Niciodată nu urmez moda, muzica mea nu e absolut în vogă.

Uneori îi ascult pe interpreți sau compozitori și apare întrebarea – de ce? Cîntăreții noștri cîntă mereu ariile compozitorilor italieni, care deja sînt aici. Asta nu e artă, ci imitație. Ia o creație nouă și inventează o formă de interpretare pentru ea. Chiar și sub muzica mea, cunosc mulți, care au aranjat unul la unu toată orchestrarea și melodica. Dar lipsește energetica și asta nu dă nimic. E uimitor, totul este, dar cel mai important lipsește. Dumnezeu, cînd a creat omul, a făcut totul, și chiar și un șurub i-a instalat, dar el nu mergea pînă cînd nu "a suflat în el suflare de viață". Acest spirit lipsește în multe creații, iar mulți oameni nu au capacitatea de a insufla viață.

- Creațiile Dvs. au o orchestrare foarte frumoasă. Vă ocupați singuri de asta?

- Eu nu înțeleg aceste cuvinte. Este ca și cum i-ai întreba pe Pușkin sau Eminescu cine le-a găsit rima. Uitați-vă la aceste partituri – sînt maculatoare, dar tot ele și originale, sînt partituri, nu orchestrare. Eu scriu pentru orchestră, cu cerneală. Nu am maculatoare. Eu scriu dintr-odată pe curat. Pur și simplu nu am timp să mă ocup cu aceste prostii. Apoi, așa am fost învățat. Apropo, nimeni nu face așa.

- Iată și nouă ne este interesantă bucătăria voastră.

- Toți compozitorii moderni scriu pentru pian sau niște schițe, apoi cineva le orchestrează. Eu încă atunci cînd eram student cîștigam bani din asta. Și îmi plăcea foarte mult. Eu nu înțeleg cum poți să nu simți orchestra. De ce aș scrie asta pentru tobe, dacă eu aud că asta e vioara?

Mie îmi place ca notele să fie scrise frumos, iar eu am mii de partituri. Pe mine italianul m-a învățat disciplina. Vă sînt recunoscător că ați fost punctuală, pentru că întîrzierea cu 5 minute pentru mine e scandal. Și pur și simplu îi alung, pentru că consider asta o lipsă de respect. Și profesia începe cu disciplina. În fiecare zi eu mă ocupam cu profesorul meu la ora 6 dimineața. Eu aș fi dorit să trăiesc ca toți oamenii normali, să înțeleg ce înseamnă zi de odihnă și concediu. Eu niciodată în viață nu m-am odihnit și habar n-am ce înseamnă să stai o lună și să scuipi în pod.

Doar o dată am fost în concediu, la sanatoriul „Sovetski șahtior", unde mi s-a oferit o cabană. Eu m-am săturat de somn și m-am gîndit: „Ce voi face mai departe?". Am întrebat: „Aici este pian?" – „Ce pian?". Dar mi-au găsit un pian și eu m-am închis cu el pe două săptămîni, apoi am plecat în Ural, am evoluat într-un concert, apoi am venit la Chișinău să văd cum trăiește cîinele, am revenit la Essentuki să mă externez. Așa că am fost o dată la sanatoriu. Slavă Domnului că peste tot unde merg sînt medici care mă susțin în orice oraș al Rusiei, mai ales la Moscova, București sau Chișinău. Lumea e foarte bună. Trebuie doar să-ți îndrepți ochii spre oamenii buni și spre lumea frumoasă.

Eu am fost educat să văd în toate doar lucruri bune. De la mama mea nu am auzit niciodată un cuvînt urît la adresa cuiva. Ea niciodată nu rostea cuvintele „nu pot", „nu vreau", „am obosit" etc. Eu nu vedeam cînd doarme și dacă doarme în general. Așa educație „rea" am avut. Și, desigur, îmi pare foarte rău că oamenii pleacă de la tot ce-i frumos. Cît de des noi trecem indiferent pe lîngă flori, pe lîngă oameni buni, pentru că nu dorim să-i vedem, pentru că sîntem atenți mai mult la propria persoană. Egoismul, aroganța – astea sînt strașnice. Eu întotdeauna am fugit de aceste lucruri.

Mă interesează relațiile dintre oameni. Nu vă închipuiți ce fericire să vezi sute, ba chiar și mii de oameni cu fețe luminate, care mai varsă și cîte o lacrimă. Cînd în Krasnodar a fost premiera piesei „Nu lăsați mamele singure", multe femei plîngeau. Erau versurile extraordinare ale lui Dementiev. Eu nu lucrez cu poetași, ci numai cu poeți mari.

Au fost editate trei caiete de cîntece și romanțe pe versurile poeților Veacului de Argint. În Rusia nu a fost o asemenea ediție și eu nu știu dacă va fi. Am pentru copii multă muzică – „Caietul de iarnă", „Caietul alb despre pianul negru", „Scripunella" – 14 lucrări pentru vioare mici, pentru vioară, acordeon, violoncel și pian. Slavă Domnului, toate au fost editate. Mai mult, o publicație periodică s-a reținut, deoarece ei așteaptă piesele mele, deoarece cînd ele apar, culegerea se vinde imediat. Lucrările au fost deja interpretate pe 15 ianuarie, la mine în salon.

Noi am vorbit despre romantism, romantici, dar mie îmi place și simbolistica. Mie îmi plac simbolurile, nu să evoluez pur și simplu. Eu trebuie să evoluez acolo unde acest lucru va lăsa o amprentă. Iată în decembrie am avut un concert în sala prezidențială de pe Staraia Ploșciadi din Moscova. Nu știu cine dintre colegii mei au fost vreodată acolo. Cel mai degrabă, nu au fost. Pe mine m-au invitat. Și eu pot să spun cu mîndrie: „Eu am cîntat în sala prezidențială". Primul concert al unui compozitor la Palatul Kremlinului a fost al meu. Pînă atunci, pe scena lui nu a călcat picior de compozitor.

La 2 iunie voi avea un concert jubiliar la Palatul Kremlinului. Eu niciodată nu i-am rugat, ei singuri m-au invitat. Și slavă Domnului, eu nu am nicio problemă financiară, pentru că la noi peste tot decid cît se plătește și unde să găsești bani. Acolo ei fac totul singuri. Eu sînt foarte recunoscător sorții că întîlnesc asemenea oameni.

Au am o atitudine foarte critică față de multe lucruri, dar nu pentru a distruge, dar pentru a face mai bine. În fiecare apartament este cîte o mătură, pentru a mătura gunoiul din apartament. Eu sînt acea mătură care încearcă să scoată gunoiul din sufletele oamenilor și să introducă acolo ceea ce luminează fețele oamenilor, ce naște o lacrimă de bucurie.

Uneori vin jurnaliști care mă provoacă, iar eu sînt credul. Eu sînt împotriva răului, împotriva oamenilor răi. Cum asta se referă la Moldova, Rusia, România sau State pentru mine nu contează. Eu văd lumea cu alți ochi, nu din punct de vedere local, dar mult mai larg, cred că am acest drept, pentru că muzica mea este interpretată pentru 3 miliarde de oameni.

- Ați scris muzica pentru peste 200 de filme. Deja l-ați menționat pe Loteanu, el a fost regizorul cu care a fost cel mai interesant să lucrați ...

- Era un om, mai degrabă, care îmi lipsea, a cărui lipsă o simt. Erau Loteanu, Vieru, Ungureanu, într-o măsură oarecare Druță – o pleiadă de oameni cu care eu puteam să lucrez. La Moscova era un poet minunat – Vladimir Lazarev, care a scris o variantă în limba rusă a cîntecului „Orașul meu cu umeri albi de piatră", cutremurător, mai bună decît originalul. Noi avem încă multe lucrări. De exemplu, „Am visat cum sună ploaia". Cu Dementiev sîntem prieteni pînă în prezent. Cu Loteanu eram înrudiți genetic, ceea ce este foarte important, noi aveam aceleași rădăcini, eram de o substanță, noi ne completam reciproc. Iar omenește ne excludeam reciproc. Ne certam foarte tare. Lui îi lipsea calmul meu, iar mie – duritatea lui.

Cu regizorul român Popescu-Gopo am făcut doar un film, pentru că el a murit prematur. Iar „Maria-Mirabela" sună oriunde, o cunosc în toată lumea. Popescu-Gopo e cu totul altfel. Lirica nu este prezentă la toți. Muzica frumoasă poate fi întîlnită oriunde, iar un motiv frumos – mai greu. Iar la mine el vine mai des decît la alții. Asta atrage. Am întîlnit oameni care se completează reciproc. Este nevoie de cei care îți zgîrie ochii, dar fac lucruri bune. Zgîrieturile trec, iar rezultatul muncii rămîne.

- În 2012 a fost creat Fondul internațional „Dominanta" Ce puteți să ne povestiți despre el? Cum funcționează?

- Foarte prost. Se presupunea că cineva îl va observa și îl va susține, or, el nu e întreprindere comercială. Sînt necesare niște investiții bănești. Se planifica tipărirea literaturii muzicale, producerea discurilor, întîlniri și multe altele. Spre marele meu regret, nimeni nu a reacționat, în afară de Primărie.

Ea participă financiar și unele evenimente sînt organizate. Dacă vor fi și alte investiții, desigur, ar fi bine. O idee foarte bună ar fi plasarea acestui fond într-un centru muzical. A fost chiar găsită și o clădire, dar asta a fost cu 10 ani în urmă, eu eram cu 10 ani mai tînăr. Acum deja e tîrziu. Noi tot timpul ratăm timpul. „Ce-i trebuie?" Dar nu mie! La mine totul e în regulă. Eu aș dori să organizez în curtea acestei clădiri un teatru de vară pentru copii, am planificat să organizez masterclassuri, chiar și să confecționez instrumente muzicale. Era un program foarte interesant. Și președintele de atunci, Voronin, s-a implicat activ să ajute, iar alții după el nu au susținut această idee.

- Ați menționat salonul Dvs. muzical de la Chișinău. Puneți să ne povestiți despre el mai detaliat?

- Acesta funcționează și îmi place foarte mult, eu deja îl deschid regulat timp de patru sezoane. Două evenimente au loc cu siguranță – este 15 ianuarie, ziua de naștere a lui Eminescu, și 15 iunie – ziua morții poetului. Și 6 mai – ziua de naștere a mamei mele. În această zi eu organizez salonul, pentru că mama mea a murit de ziua mea de naștere. De aceea, eu nu mi-o sărbătoresc, iar acum jubileul – ar fi un sacrilegiu să cînt în ziua morții ei. De aceea, eu îmi voi sărbători și ziua mea, și ziua de naștere a mamei într-o zi. Cel mai probabil, voi propune să organizez concertul jubiliar, pe care statul intenționează să-l organizeze, pe 6 mai – este și simbolic, și timpul va fi frumos.

- În care sală?

- La Palatul Național. Va fi primăvară, va înflori liliacul, va fi frumos.

- Pe cine invitați în salon și ce se întîmplă acolo?

- La mine vin, preponderent, copiii. Sarcina este să îmbin nu doar genurile de artă, dar și toate păturile societății. De aceea eu invit și vin și politicieni, și personalități publice, și copii, și maturi, poeți, este obligatorie expoziția de lucrări ale pictorilor. De data aceasta a fost pictorul Zbîrnea, anul trecut a fost Lisița cu tablourile sale. Poeții vin, numaidecît recită poezii, cîntă muzică, și nu doar a mea. Cîntă copiii din școala mea, de la Liceul Muzical „C. Porumbescu", de la Universitatea „I. Creangă", cvartetul profesionist al Teatrului de Operă și Balet, de la Teleradio. Au loc multe lucruri interesante. De data asta au fost vreo sută de oameni. Ușa este deschisă, intră cine vrea.

- Dar cum încap toți acolo?

- Acolo este o grădină de iarnă, în primul rînd, în rîndul al doilea, în saloane nimeni nu șede. Era loc suficient. Iar în luna mai, cînd timpul e frumos, pe terase se aranjează corul, de jos e bine să-i asculți – cîntă ca îngerii, frumos. În general, a fost făcut așa cum mi-am dorit. Îmi place foarte mult acest salon, e frumos. Sînt picturi, răsună muzica, cînd sînt organizate asemenea reuniuni, pentru că așa eu nu am timp să o ascult, și nu prea am ce. Fonoteca, pe care am colectat-o încă de pe timpurile studențești, cu înregistrări unice – 1500 de discuri de vinil, fabricate în Japonia, Anglia, Franța, a fost furată. Cînd erau acele discuri, era atît de plăcut să asculți muzica, pe care am ales-o cîndva. Pe acele timpuri era muzica modernă italiană, franceză, engleză, americană. Slavă Domnului, o parte dintre discuri eu le-am dus în alt loc și, datorită acestui fapt, ele s-au păstrat. De aceea, eu nici nu am ce să ascult. Muzica scrisă în prezent nu mă interesează.

- Muzica Dvs. este interpretată pe larg. Iar drepturile Dvs. se respectă?

- Cu drepturile la noi totul e în regulă. Cu obligațiile e mai rău – nimeni nu le respectă. La Moscova cele mai interpretabile lucrări răsună la oficiile stării civile, la nunți. Am auzit că o treime din toate ceremoniile nupțiale din Rusia au loc sub valsul meu. Ce înseamnă o treime? În Moscova sînt 28 de oficii ale stării civile. Pe zi au loc cel puțin 10 înregistrări. Vă închipuiți cît se răspîndește în toată țara? O doamnă a interzis interpretarea valsului meu, pentru că trebuie să plătească. Dar de ce să plătească, dacă banii îi poate pune în buzunar, or, căsătoria este o întreprindere comercială. Pentru fiecare înregistrare se plătește. Din această sumă trebuie transferat un onorariu autorului. Dar pentru ce? Așa e societatea noastră.

- Acestea oricum sînt interpretate, în pofida interdicției?

- Deja nu. Peste hotare drepturile mele sînt respectate. La Hong Kong a fost turnat un film pe muzica mea, cu ei am contract. Așa fac și americanii. Iar la noi nu se obișnuiește.

- Cît timp pe an trăiți la Chișinău și cît la Moscova?

- Eu petrec mai mult timp în avion. De data asta am fost destul de mult la Chișinău, la 25 februarie plec la Moscova. Unde voi fi de ziua mea nu știu, undeva pe drum. Îmi place să-mi sărbătoresc ziua mea de naștere în Siberia.

- De ce în Siberia?

- Acolo sînt ierni bune, pur și simplu mă invită acolo. Am două costume pentru schi, o scurtă, o cușmă, pîsle pentru Siberia. Nu-mi place cînd de ziua de naștere vin, toți aduc cadouri, torturi și naiba știe ce. Recent a fost prezentarea unui disc la București. Cîtă lume s-a adunat în magazinul central „Muzica"! Presa trimite zeci de materiale enorme prin poștă, iar mie toate acestea îmi strică dispoziția. Pentru mine e absolut normal că scriu muzică, iar cineva strică gheața. Pentru mine e doar muncă. Toți sînt la fel. Ies în fața publicului și spun: „De ce mă aplaudați? Fiecare dintre voi merită să iasă pe această scenă și merită aceste aplauze".

- Cît de solicitat vă simțiți ca compozitor astăzi?

- Rău. La public – da, dar statul s-a detașat total de arta profesionistă – sută la sută. Nimănui nu-i este interesant. Eu cred că generația mea pleacă, ea va pieri și noi în general vom rămîne cu nimic. Dacă voi ca presă veți întreba în fondurile Teleradio ce au ei nou, ce au achiziționat, iar la Ministerul Culturii veți întreba ce au achiziționat sau au comandat, vi se va răspunde că nimic. De ce?

Reiese că o generație după noi va spune: „S-a încheiat perioada URSS și după aceasta nimic nu s-a scris". Cum nu s-a scris? S-a scris. Dar nimic nu-i. Și ei vor avea dreptate. Eu cred că are loc un genocid moral, spiritual, artistic, cum doriți. Și nimeni nu este tras la răspundere pentru asta. Eu îl cunosc personal pe Putin. Eu nu înțeleg cum privește el la toate acestea. Noi doar ținem minte cum după apăsarea unui buton al unui mare șef țara începea să trăiască altfel.

Slavă Domnului, pe mine filmul m-a scos, deși filmul ocupă undeva 10% din creația mea. Baletele, simfonia, am multe cantate și muzica editată trag cu mult mai mult decît filmul. Iar filmul e cunoscut pentru că toți îl privesc, deși se referă la trecutul de acum 20-30 de ani.

Au aș fi de acord să fiu închis între patru pereți ca să scriu totul. Dar cine are nevoie de asta? Nimeni. În film eu azi am scris, iar mîine deja această muzică răsună. Mai mult, exista o practică sănătoasă – cîntecul compozitorului Tiutkin, pe versurile lui Mutkin, interpretează Întoarceproțapul. Acum totul se învîrte anonim. Cine e autorul, ce muzică, din ce țară? Din ce țară e greu de înțeles, pentru că a început integrarea. Toți sînt egali, toți au aceeași față, se copiază unii pe alții. Unde e acel rusesc, moldovenesc din muzică? Are loc un fel de embargo asupra artei profesioniste.

- Ce lucrare scrieți în prezent?

- Fac o variantă orchestrată a două piese, pe care le-am scris în ajunul Revelionului. Am un fel de bzik – la cumpăna dintre ani eu mă verific ce pot face și am scris două lucrări. Una, practic în cîteva minute, iar a doua – la cîteva minute de la Revelion. Aceste piese le-am propus pentru un album din Sankt Petersburg, care le aștepta. Acum eu le fac pentru orchestră. Una se numește „Trezirea", iar alta „Salonul". În „Trezirea" este atîta energetică, încît, cel mai probabil, o voi cînta eu, pentru că nu înțeleg oamenii asemenea muzică, că există altă viață, în afara faptului că stau, mănîncă și dorm. Eu văd viața dinamică, deși stau între patru pereți, pentru că acea viață pe care o dorim se află în mare parte în mintea noastră, virtuală și, în esență, ea ne determină să căutăm în lumea reală măcar o părticică din acea lume virtuală, pentru a ne simți confortabil.

- Ultima întrebare – sînteți un om fericit?

- Cred că da. Eu sînt cel mai fericit om nefericit.

- De ce nefericit? Fără comentarii?

- Punct.

- Vă mulțumim mult.