19 decembrie 2016, 16:30 Personalități 9537

Vasile Ernu: С чего начинается Patria? (Jurnalul unei generaţii I)

Să pornim de la amintiri.

Copilăria mea nici eu nu ştiu exact cînd s-a sfîrşit. Dar ştiu bine că a fost într-o vară. A fost o vară ca multe altele. O vară caldă, cu acel soare dogoritor, cu acea ţărînă înfierbîntată şi cu toate tainele şi frumuseţea unei veri în Bugeac şi în sud. Din copilărie îmi aduc aminte foarte clar sunetul şi vocea radioului. La un moment dat, cred că prin anii '60, în toate satele din RSSM au instalat radiotocika, radioul public. Practic, în fiecare curte se auzea acelaşi post de radio. Toţi îi ştiam sunetele şi programele, pentru că‑l auzeam zi de zi. Îl auzeam pe stradă, în întreprinderi, prin curţi şi prin autobuze. Creşteam odată cu acea voce. Am devenit matur pe acel playlist. Fără să ne dăm seama, sunetul, vocea şi melodiile acelea deveniseră parte din noi. Şi, după ani de zile, cînd le auzi întîmplător, o melancolie teribilă te cuprinde, pentru că e parte din „biologia" memoriei şi a istoriei tale.

În acea vreme, copil fiind, îmi plăcea la nebunie vocea lui Mark Bernes. Nu ştiu de ce, cînd eram copil un cîntec al lui îmi crea o stare de melancolie şi deseori simţeam că voi izbucni în lacrimi. Mai tîrziu, Rabi avea să mi-l cînte în alte cîteva limbi. Rabi, acest hoţ cu o abilitate lingvistică cum nu am mai întîlnit, traducea totul dintr-o limbă în alta. Vorbea amestecat, în patru‑cinci limbi. El a fost cel care mi l-a cîntat în moldoveneşte, mă rog, româneşte. Eu îl ştiam doar în rusă. În limba mea suna puţin altfel, mai duios, însă nu la fel de profund. Iar cînd a început să-l cînte în idiş, aproape că m-a pufnit rîsul. Suna hazliu, cumva. Poate şi pentru că nu cunoşteam bine limba. Pentru mine, idiş a rămas mereu limba stranie cu mult umor şi ceva profund ironic. Dar despre Rabi o să vă povestesc altădată.

Cîntecul se numea De unde începe Patria? Şi suna aşa.

De unde începe Patria,
E primul tablou ori cuvînt,
E şcoala din sat, sînt prietenii
Ce‑alături i‑avem noi oricînd

Sau poate începe în cîntecul
De mama în noapte cîntat,
Acel ce prin toate-ncercările
În inimi cu grijă-i păstrat.

De unde începe Patria,
E banca de lîngă pervaz,
E plopul ce frunza îşi freamătă,
E boarea de vînt dinspre iaz,

Ea poate începe cu graurii
Ce-aduc primăvara cîntări
Cu drumul pornind de la baştină...

...şi mai departe nu-mi amintesc nimic. Doar în rusă, care sună puţin altfel.

Generaţia mea ştie bine acest cîntec. Cînd am lucrat la primele părţi din Mica trilogie a marginalilor (Sectanţii şi Bandiţii) mi-am pus mereru această întrebare. Şi am început să-mi amintesc lucruri.

Şi ce mi-am amintit? Mi-am amintit de Moş Ion Ieremia, un respectabil om din satul meu, Colibaşi. El ne aduna în curtea bisericii şi ne învăţa muzică. De la el am învăţat să cînt la trei instrumente şi nu doar să ştiu să le mînuiesc, ci şi să ştiu să descifrez notele. Da, acele note muzicale care impun un nivel de cunoştinţe destul de sofisticat. Am învăţat tactul şi ritmul, am învăţat sensul ascuns al acelor simboluri frumos ordonate care puteau fi descifrate doar dacă le cunoaşteai tainele. Iar aceste taine se transformau într-o muzică divină. În toată povestea asta însă minunea adevărată era acest Moş Ion. Ştiţi ce job avea el? Nu cred că mă veţi crede! Moş Ion era fierarul satului şi al kolhozului într-un sat de la marginea Bugeacului de pe malul Prutului. Un simplu fierar a fost cel mai bun pedagog pe care l-am întîlnit eu în viaţă. De la el am învăţat poate cele mai multe lucruri. Şi credeţi-mă că am văzut mulţi pedagogi, profesori: de la Lisabona la Vladisvostok. De unde începe Patria pentru mine? De la acest fierar simplu din sat care a educat generaţii de copii şi i-a învăţat muzică.

Dar asta era doar începutul. Ce a continuat? Eram prin clasa a 4-a sau a 5-a. În acelaşi sat. Eram la o oră de istorie şi aşteptam un nou profesor. Uşa s-a deschis şi în clasă a intrat un tip înalt, în picioarele goale avea sandale, purta nişte pantaloni şi un sacou ceva mai scurte decăt mărimea pe care o cerea corpul, avea un păr şi o barbă vîlvoi de o culoare roşie stranie. Avea şi ochelari cu lentile foarte groase. A intrat, ne-a salutat într-o română perfectă şi s-a prezentat: Grebenşcikov Viktor Ghenadievici din Omsk (sau Tomsk nu mai ştiu.) Acest individ straniu de factură siberiană, un rus venit de la „dracu-în praznic", avea să-mi dea viaţa peste cap. Cum? Prin lucruri simple, dar de mare efect. Mai întîi ne-a învăţat că nimeni, niciodată nu intră în clasă după sunetul soneriei. Într-un sat din Basarabia unde timpul şi regulile sînt destul de aleatorii asta era ceva nou pentru noi. Am învăţat de la el că şcoala presupune în primul rînd ordine şi disciplină. Iar asta nu prin decrete şi pedepse, ci prin exemple şi respect. Cum? Era iarnă, Viktor Ghenadievici umbla şi iarna îmrăcat la fel ca şi vara. Era siberian de felul lui. La magazinul satului seara se făcuse coadă, „oceredi". Toţi aşteptau cuminţi să le vină rîndul. S-a aşezat la coadă şi domnul profesor. Pe aici însă cutuma era alta: în ţara egalitară a sovietelor unii erau mai egali decît alţii. Şi şeful magazinzului a făcut ce făcea de obicei. Şi l-a strigat: domnule profesor, puteţi veni în faţă să vă servim direct, nu staţi la rînd, la coadă! Aproape orice profesor ar fi mers să-şi ridice marfa folosindu-se de statutul special şi privilegiat. Nu însă şi Viktor Ghenadievici. El a spus aşa: dacă eu nu respect regulile, profesor fiind, cum aş putea să vă educ copiii voştri? Aşa am învăţat regula şi respectul. Şi tot el mi-a explicat pentru prima oară că între limba moldovenească şi limba română nu este nici o diferenţă. Ştia multe limbi, umbla mereu cu un radio la el ascultînd posturi în limbi străine. De fiecare dată îmi explica despre limbi şi informaţia globală. Erau anii 82-83 dacă nu greşesc. Repet: era un rus din fundul Siberiei. Pe unde o mai fi astăzi?

Ah şi cine m-a învăţat să mă îndrăgostesc de fizică şi sport? Un profesor din Bugeac, găgăuz: deadea Kolea Culidobri. Cu fiul lui aveam să devin cel mai bun prieten de copilărie. Pentru că eram atît de îndrăgostiţi de tenis de masă am intrat noaptea, pe geam, în afara programului să jucăm tenis în şcoală. Ne-a prins directoarea. A fost cu scandal, am fost scoşi în faţa şcolii şi cu părinţii prezenţi. El şi-a asumat în locul nostru pedeapsa şi după aceea ne-a explicat: nu aţi făcut nimic rău, pentru că pasiunea pentru ceva este mai importantă decît regula. El ne-a explicat că nimic nu trebuie să ne oprească atunci cînd iubim şi sîntem pasionaţi de ceva. Nici măcar directoarea aspră şi vigilentă. De unde începe totul?

Iată de unde începe Patria! De la aceşti oameni simpli. Dar asta nu e tot. Eram în şcoala 32 de la Botanica, din Chişinău. După un periplu prin mai multe şcoli am fost primit aici. Începuse perestroika, noi ne ambalam spiritele şi sentimentele naţionale. Valul ne lua şi ne ducea. Dar aici am dat peste doi oameni care m-au salvat. Mai întîi peste un director care m-a protejat în ciuda abuzurilor profesorului de Pregătire militară. Eu nu voiam să mă tund şi-i făceam mereu scandal cu polemicile politice tipice perioadei pentru că eram un revoltat, iar el nu vroia să mă treacă clasa. Chiar şi după ce am fost arestat în clasa a 10-a, ultimul an de şacoală, pentru că am pichetat cu alţi cîţiva frontişti tineri Ministerul de Interne şi cînd s-a pus problema excluderii din şcoală, el m-a apărat. Am terminat şcoala pentru că am avut protecţia lui. Ce s-ar fi ales de mine dacă eram dat afară? Habar nu am. Dar asta nu se uită pentru că asta m-a ajutat enorm de mult să nu-mi pierd direcţia. Numele lui este Ilie Coșanu.

Şi al doilea profesor pe care l-am întîlnit aici şi pe care nu pot să-l uit este un profesor de limba rusă, bulgar de origine şi un excelent vorbitor de limbă română. El m-a învăţat în acele vremuri tulburi să deosebesc un text bun de unul prost. El m-a învăţat să iubesc literatura de foarte bună calitate care avea să mă salveze de „spiritul vremii". Îl iubeam cu întreaga clasă atît de mult încît am cerut ca orele de limbă şi literatură rusă să fie puse una după alta cu „recreaţia mare" între ele, ca să avem în jur de două ore cumulate. Acele două ore ne încuiam în clasă şi nu mai ieşeam. Iar profesorul ne citea şi discutam: numai noi şi el. Atunci m-am îndrăgostit de Bulgakov şi Zoşcenko, de Platonov şi Soljeniţin care se citea încă în samizadat şi nu erau în programa şcolii. Pe acest profesor căruia îi datorez dragostea de marea literatură îl cheamă Alexandr Fiodorovici Dimitrov.

De unde începe Patria? Repet, pentru mine începe de la aceşti oameni simpli. Ar merita o carte fiecare în parte. Poveştile acestea sînt mult mai tari decît Harry Potter sau Stăpînul inelelor. Dacă în satele şi instituţiile noastre mai există cîte un astfel de „erou al vremurilor noastre" încă nimic nu e pierdut. Dar ce s-a întîmplat cu generaţia mea după aceasta, generaţia numită Generaţia Speranţei? Despre acest lucru vă voi povesti data viitoare...

Pe curînd.