03 noiembrie 2016, 15:15 Istoria 17384

Contribuția Moldovei la dezvoltarea civilizației ruse. Partea 1. Elena Voloșanca

Omul trăiește mereu, îmbogățindu-se pe sine, dar și pe vecinii săi cu valori ale patrimoniului său spiritual, ale tradițiilor, amintirilor și istoriei sale. Moldova a fost întotdeauna centru al vieții și viziunii ortodoxe asupra lumii.

Această circumstanță a apropiat-o nu numai de frații de sînge, dar, de asemenea, de frații care au aceeași concepție despre lume. Ca parte a lumii ortodoxe Moldova a adus în lume multă frumusețe și lumină, dar noi dorim să îndreptăm privirile cititorului asupra contribuției Moldovei la tezaurul civilizației ruse. Astăzi mulți vorbesc despre contribuția Rusiei la moștenirea noastră spirituală, dar puțini oameni își amintesc de contribuția noastră la lumea spirituală și socială bogată a Rusiei, iar acest lucru nu este deloc în detrimentul altor relații ale poporului nostru.

A început totul demult, încă în acele timpuri, cînd Sveatoslav a stabilit Dunărea drept centru al teritoriilor sale. Ulicii și tiverții au fost tălmăcitori și traducători în timpul marilor campanii ale Rusiei timpurii împotriva lumii bizantine. Noi ținem minte că influența magilor asupra istoriei slavilor și Rusiei Vechi a început mai tîrziu, dar uităm că termenul rus «volhvi» pentru magi și volohi are aceeași rădăcină, că centrul ezoteric și sacru al magilor era aici, în Carpați și Codri, iar de aici în spațiul slav veneau noile tendințe și cunoștințe sacre.

Mai tîrziu, Rusia și pămînturile moldovenești în dezvoltarea lor civilizațională au fost, la fel, împreună. Rusia Halici-Volînia și-a extins influența asupra acestei regiuni, îmbogățindu-se și ea, dar și pămînturile noastre. Rusinul Iațko l-a întîlnit aici, la poalele Carpaților, pe voievodul Dragoș, iar Bogdan ducea pe steagurile sale simbolul Bourului-Zimbrului, atît de mult venerat în Rusia sub chipul Zeului Veles – Zeului Bovinelor, pe care jura Rusia în acordurile cu Constantinopolul în anii 911 și 944 e.n.

O contribuție semnificativă la tezaurul civilizației ruse l-a adus acordul lui Ștefan cel Mare cu Ivan al III-lea, îndreptat împotriva tătarilor și turcilor, iar apogeul acestei uniuni a fost căsătoria Elenei Stefanovna, cunoscută sub numele de Elena Voloșanca cu fiul său Ivan al III-lea, Ivan cel Tînăr. Ei au avut un fiu – țareviciul Dmitri, mai tîrziu încoronat cu Șapca Monomahului în calitate de co-conducător al împăratului rus. Această alianță ar fi putut schimba fața Europei de Est și tot patrimoniul cultural și geopolitic al acestei regiuni. Dar acest eveniment n-a schimbat Europa de Est, ci cultura rusă și viața ei spirituală. Elena a adus în Cnezatul Moscovei ideile și spiritualitatea, care au devenit un nou impuls pentru transformările progresiste și dezvoltarea viitoarei statalității rusești. Această femeie a transformat Rusia și Cnezatul Moscovei datorită cunoștințelor ei, voinței și ascetismului ei, punînd bazele viitoarei culturi umaniste a Rusiei.

Memoria populară a Rusiei a păstrat chipul Elenei Stefanovna în basme și legende. Confruntarea ei cu curtea Sofiei Paleolog, fiica ultimului despot al Moreei, rudă cu împăratul bizantin, a umplut lumea spirituală a Rusiei cu idei și gînduri progresiste pentru un secol înainte. Acestea nu erau doar curți diferite, ci două doctrine diferite de viață și religie. Însă după moartea soțului Elenei Stefanovna asupra curții ei din Tveri a început să planeze pericolul.

După moartea lui Ivan cel Tînăr, Elena s-a pomenit într-un mediu ostil. Atît timp cît împăratul a fost de partea nepotului său, totul a mers bine, dar spre sfîrșitul vieții sale, el trece de partea Sofiei Paleolog. De ce? Răspunsul este simplu: coaliția cu Paleologii este o oportunitate de a se ridica la nivelul patrimoniului roman, iar scaunul său de domnie să fie desemnat ca a Treia Romă, care a stat la baza ideilor călugărului Filofeu. Iar aceste idei nu erau unele obișnuite. Oamenii de știință ruși menționează cît de neordinară era Elena Voloșanca, iar mulți autori consideră că bine-cunoscuta Elena Prea Frumoasa din poveștile populare rusești și este legendara Elena Voloșanca. Conștiința populară a Cnezatului Moscovei a mitologizat timp de mai multe secole chipul Elenei, ea a început să fie percepută ca un personaj de poveste, apărătoarea minunată a bunătății și dreptății. Ea a devenit o legendă, iar la acest lucru au contribuit zeci de basme populare, în care în diferite feluri a fost încifrat chipul suferindei și persecutatei domnițe iubitoare de dreptate. Poporului rus fiind nenorocit, chinuit de conducătorii despotici, a apreciat-o pe Elena și a păstrat memoria despre ea în legende și mituri, căci omul rus a avut întotdeauna milă față de cel persecut și cel învins.

Atunci în ce consta conflictul luptei politice care a cuprins Rusia la sf. secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea? În Rusia s-au ciocnit două forțe, două tradiții. Una a fost întruchipată în persoana Elenei și a curții ei de la Tveri, cealaltă era prezentată de Zoe Paleolog și de cărturarii greco-italieni, care cu ajutorul acesteia ieșiseră în prim-plan.

Situația s-a mai complicat și prin faptul că evenimentele din Rusia, la acel moment, erau caracterizate de lupta diferitor forțe. Aceste forțe percepeau în mod diferit religia, dogma, tradiția, momentele care alcătuiau sistemul. În acea perioadă întreaga Europă era cutremurată de mișcările reformatoare. Este vorba și de husiți, adepții lui Jan Hus din Cehia și de protestantismul lui Martin Luther și Calvin care era la începuturi. Nu a uitat ideea europeană nici controversatele dispute albigensiene, soldate cu cruciadele lui Simon de Montfort, nici înfrîngerea Ordinului Templului, mai bine cunoscut sub numele de Cavaleri Templieri, nici că începeau să ardă primele ruguri ale Inchiziției.

Europa fierbea, iar problemele ei au atins și regiunea periferică liniștită, numită Cnezatul Moscovei. Aici se pare că totul era liniștit, unica problemă o constituiau tătarii. Chiar și despotismul cnejilor locali și cruzimea lor, într-un fel, au fuzionat cu sufletul rusului, astfel acesta fiind în stare să-i suporte. Dar vor putea ei oare să digere ideile europene, condimentate cu cazuistica teologică bizantină? Iată în ce constă problema.

Europa a dat buzna în lumea rusă din două părți: Zoe Paleolog și Elena Voloșanca. Conflictul lor în mod obiectiv amplificat de chestiuni pur dinastice și femeiești, considerații materne, a creat baza pentru o confruntare totală și tot procesul de gîndire ce exista în Rusia la acel moment, s-a adunat și s-a grupat în această luptă fără milă.

Totodată, în Rusia a apărut problema naturală pentru acele timpuri − de formare a monarhiilor absolute. Ce să facă cu bogăția și cui aparține aceasta mănăstirilor sau statului? Banii ca mijloc de atingere a obiectivelor se strecurau și în lumea preoției ortodoxe. Mai devreme, totul ajungea la Hoardă sau la curte. Acum a apărut excesul. Ce se poate face cu acesta și cui aparține?

Preoțimea s-a divizat. Bogăția i-a permis să intre în condiții egale în litigiul cu privire la putere și căile de dezvoltare ale Cnezatului Moscovei. Rusia era divizată și fragmentată, totodată, în timp ce păturile de sus se adunau, cele de jos nu mai erau atît de naiv unitare, ca în epoca Hoardei de Aur. Multe curente asemeni vaselor sanguine pătrundeau în lumea rusă. Aceasta concreștea treptat cu lumea gîndirii creștine europene. Totodată aceste idei au fost alimentate și de ideile grecilor, sosiți în suita prințesei grecești din casa Paleologilor. Rusia căuta căi pentru a se autoidentifica, dar și pentru dezvoltarea de mai departe. Ea atrăgea atenția și noile forțe.

La sfîrșitul secolului al XV-lea din Lituania în Rusia a pătruns mișcarea eretică, aceasta fiind radical străină vechii Rusii, zguduind statul moscovit care se afla la stadiul incipient de consolidare și afirmare a unei puteri mari. Ereticii au fost numiți iudaizatori, căci în fruntea acestei mișcări se afla o serie de persoane de origine evreiască, care au venit în Cnezatul Novgorodului cu cneji kieveni. Aceștia erau purtători de idei noi, necunoscute, proaspete. Toate acestea tulburau masele, în special, elita. O serie de înalți demnitari ai bisericii și boieri, și diaconi din Dumă, și nobili au intrat în cercul oamenilor, unde aceste idei au triumfat. Acest cerc istoricii îl leagă de curtea Elenei Voloșanca.

Primul lucru care este subliniat de știință istorică: ereticii erau iudaizatori. Aceștia împărtășeau ideile evreului talmudist Sharia, care a sosit din Lituania cu cnejii de la Kiev. În curînd ereticii au devenit apropiați cu cei din cercul select al Elenei Voloșanca, pretinzind că au dobîndit în persoana ei o protectoare. Acest fapt a și permis să fie pus în legătură cazul așa-numiților eretici iudaici cu Elena Stefanovna și cu curtenii, grupați în jurul curții de la Tveri.

S-au păstrat și materialele procesului de judecată, care să ne permită să înțelegem importanța acestuia. A fost condamnat întregul cerc al Elenei și acest lucru a influențat punctul de vedere al lui Ivan al III-lea, le-a schimbat soarta țareviciului Dmitri și pe cea a Elenei. Ca urmare a anchetei, mulți demnitari, apropiați Elenei, au fost acuzați de așa-numitele erezii evreiești, care pentru acea perioadă de timp constituiau o acuzație gravă.

Toate acestea s-au întîmplat nu fără influența cercului italian de sfetnici ai Sofiei Paleolog. Viziunile acestora pline de entuziasmul Inchiziției, erau o noutate în Rusia, iar acestea îi îngrozeau pe unii, pe alții, în schimb, îi încîntau. Latinitatea tocea Rusia din interior. Episcopul de Novgorod Ghenadie a fost încîntat să afle de la italieni despre practicile Sfintei Inchiziții. Succesorul său, Iosif Sanin, viitorul Iosif Voloțki − liderul "iosiflenilor" sub influența latinilor lupta din greu cu oricare curente noi. El a stabilit primul că ereticii ar aparține unui singur cult și că sînt o sectă nemiloasă, bine organizată. Tot el a determinat că ereticii conform apartenenței ar proveni din două centre: Moscova și Novgorod. Sanin i-a numit pe reprezentanții cercului de la Novgorod, din care făceau parte oameni de vază ai curții precum: boierul G. Tucin, Gridea Kloci, Lavret, Mișuk Sobaka, Iurca Dolgov, Ievdokim Liuliș, Samsonka, Vasiuk Suhoi. În cercul ereticilor a jucat un rol anumit și protopopul Alexei și părintele Dionis, care s-au mutat de la Novgorod în capitală. Sanin a descris toate acestea în procesele din anii 1488-1490. Rolul principal în erezie i-a fost atribuit capului bisericii de pe atunci − mitropolitului Zosima.

Mulți boieri aveau drept acoperire slujba la curtea țarului, fiind astfel protejați, ceea ce i-a salvat de persecuții. Mulți, precum Ivașca Ciornîi și negustorul Zubov, au fugit în străinătate. Dar țarului i-a fost greu să-l învinuiască pe fidelul său Zosima, căci acesta era unul dintre apologeții autocrației. În lucrarea sa "Prezentarea Pashaliei" scrisă după Soborul din anul 1490, mitropolitul îl compara pe țarul Ivan cu împăratul Constantin și tot el a pus bazele viitoarei ideologii a călugărului Filofeu: Moscova −un nou Constantinopol. Această teorie a stat la baza doctrinei "Moscova − a treia Romă". Zosima scria că Dumnezeu l-a glorificat pe împăratul Constantin, astăzi însă "înrudit cu el, prealuminat cu ortodoxia, credinciosul și iubitorul de Hristos cneazul Ivan Vasilievici, alesul lui Dumnezeu pe Pămînt și împăratul întregii Rusii, e noul țar al noului Constantinopol − Moscova..." Atunci oponenții ereticilor, aflați în așteptarea sfîrșitului lumii, l-au acuzat de erezie și pe Zosima, care a urcat pe tronul Mitropoliei în anul 1490, la 26 septembrie, cu mai puțin de un an înainte de presupusul sfîrșit al lumii (1490, 1 septembrie, 7000 de ani de la crearea lumii).

Vă puteți imagina ce dispute apocaliptice erau purtate pe atunci în Rusia care era virgină, în plan religios, condimentate cu ortodoxia italiană, care practica de mult timp căutarea copiilor Satanei, și aprinderea focurilor Inchiziției.

Putem înțelege, lesne, aceste disensiuni din dezbaterea lui Alexei, care vorbește de pe poziția ereticilor și a lui Ghenadie − arhiepiscopul de Novgorod. Arhiepiscopul Ghenadie chibzuind asupra faptului ce se va întîmpla cu lumea, susține: "vor trece trei secole, se încheie anul 7000", la care Alexei, care apăra ideea liber-cugetătorilor, a răspuns: "Și de noi, copiii, va fi atunci nevoie". Liber-cugetătorul reflecta asupra poziției ereticilor care respingeau ideea unei "a doua veniri". Se duceau "bătălii crîncene", acestea zguduind temeliile tînărului stat.

La 17 mai 1494, sub influența ortodocșilor mitropolitul Zosima a abdicat, iar la 9 februarie a fost caterisit și trimis la Mănăstirea Sfînta Treime de la Serghiev. Cronicarul din Novgorod scria: "Zosima a lăsat Mitropolia nu din voia lui, ci din cauza băuturii excesive și pentru că a uitat de îndatoririle din Biserica lui Dumnezeu".

Numai protecția Elenei a salvat o serie de înalți demnitari de furia țarului și executare. Dar acesta nu a fost nici pe departe sfîrșitul ereziei. În anul 1498, fiul Elenei Voloșanca și al lui Ivan cel Tînăr, țareviciul Dmitri, a fost ales în calitate de co-conducător al lui Ivan al III-lea. În anul 1497 susținătorii Sofiei trec în ofensivă asupra părtașilor Elenei Voloșanca, aceștia organizează o conspirație și îl impun pe fiul împăratului Vasile să plece în Beloozero și să pună mîna pe trezorerie. Țarul a suprimat rebeliunea, dar împotrivirea susținătorilor Paleologilor s-a intensificat.

De remarcat faptul că timp de mai mulți ani co-conducător al marelui cneaz Ivan a fost fiul său Ivan cel Tînăr, fiul cneaghinei de Tveri, Maria Borisovna. În anul 1490 acesta a murit. Moștenitorul său, cneazul Dmitri − fiul Elenei Voloșanca a devenit ținta opozanților. Acesta a fost susținut de boierime, iar în anul 1498 el a fost încoronat cu Șapca lui Monomah. Părea că totul era bine, dar partidul greco-italian perfid mergea spre atingerea scopului său − răsturnarea dinastiei lui Ivan cel Tînăr, căci după moartea sa, moștenitorii lui, în ale căror vene curgea sîngele veritabilei ramuri:cea a Riuricilor și Mușatinilor, puteau decide soarta Rusiei. Sîngele este mai gros decît apa, căci această dinastie i-ar fi închis drumul lui Ivan cel Groaznic, care era în legături de sînge cu Paleologii și l-ar fi împiedicat să aducă la pierzanie vechea Rusie, îngropînd vechea dinastie.

Unde sînt rădăcinile intoleranței sale bolnăvicioase? Ele sînt în bizantinism. Rusia nu cunoscuse un asemenea despotism, în afară de perioada lui Vasili al II-lea Tiomnîi, iar în alți ani Rusia a avut de suferit doar de pe urma tătarilor. Ivan a împlîntat despotismul grecesc în sufletul dinastiei, rădăcinile acesteia, ascunzîndu-se în Sofia și ipocrizia ei.

Cronicari ruși scriau că "cum a venit aici mama marelui cneaz (Vasile), marea cneaghină Sofia cu grecii voștri, așa și pămîntul nostru a început să forfotească și au venit vremuri tulburi". Dar ce a urmat mai departe a fost cu totul ieșit din comun. Căci în anul 1499, țarul a ordonat executarea principalilor boieri ai Dumei: cneazului I. Patrikeev, fiul lui Vasile și a cneazului S. Riapolovski. Mitropolitul i-a salvat pe Patrikeevi și aceștia au fost călugăriți. De altfel, atunci cînd a ars vechiul palat, Ivan al III-lea locuia în casa boierilor Patrikeev.

Mai tîrziu, împăratul îi dă fiului Sofiei, lui Vasili, Novgorodul și Pskovul. Iar teritoriile lui au început să fie numite Marele Cnezat. Locuitorii Pskovului au trimis soli, în speranța de a-și păstra vechia gestionare sub conducerea țarului de la Moscova, dar solii au fost arestați, iar țarul i-a oferit lui Vasili întreaga regiune Novgorod, scoțînd-o astfel de sub influența Dumei boierești. Partidul boieresc, care era de partea Elenei a fost învins. A început lupta ereticilor cu ortodocșii. Asupra Novgorodului s-au năpustit forțele anti-eretice. Toate acestea erau exacerbate de așteptarea sfîrșitului lumii.

Poziția lui Dmitri și a Elenei a început să fie nesigură după înfrîngerea boierimii moscovite. În anul 1502 țarul Rusiei l-a trădat pe Ștefan cel Mare, pe fratele său ortodox și pe aliatul său geopolitic. Elena Voloșanca și fiul ei, marele cneaz al Moscovei, Dmitri, au fost luați sub strajă. Cîteva zile mai tîrziu Vasile, fiul Sofiei, a devenit mare cneaz de Vladimir și Moscova. Ne putem doar imagina ce se petrecea în acel moment în sufletul tatălui Elenei, Ștefan cel Mare.

Ca urmare, partidul Elenei a fost înfrînt, dar încă o perioadă lungă de timp cercurile cele mai progresiste ale elitei ruse susțineau aspirațiile ei. Să ne amintim disputa lui Nil Sorski și Iosif Voloșki. Nil Sorski era pentru viaţa monahală de schit (idioritmică), a celor săraci, care trăiau în mănăstiri din munca lor. O poziție diferită avea Iosif, care apăra moșiile mănăstirești bogate. Desigur, a învins Iosif, dar pentru noi este important că poziția lui Nil Sorski era bazată, de fapt, pe viziunile Elenei Voloșanca, expuse în realități istorice, opinii, impregnate cu vechile idei dualiste, din care au germinat cîndva bogomilismul și catarismul francez, care au zdruncinat puternic papalitatea, așa încît chiar a fost anunțată o cruciadă împotriva regiunii Toulouse, considerată un bastion al catarilor. Desigur, Sofia Poleolog, care a crescut la Roma, apăra o altă doctrină ideologică. Inchiziția și mănăstirile puternice îi erau mai apropiate și mai clare.

O altă dispută importantă a acelor timpuri este confruntarea lui Bersen-Beklemișev cu curtea țarului și bizantinismul. Gîndurile acestuia reflectau și punctele de vedere ale Elenei Voloșanca. Haideți să le examinăm.

Bersen îi spunea lui Maxim Grecu: "Iată în Țarigrad, la voi, acum regi sînt necredincioșii, persecutorii ...". "Adevărat vorbești − i-a răspuns Maxim – țarii noștri sînt necredincioși, dar în treburile bisericești, nu se bagă". "Ei bine – i-a replicat Bersen. – Chiar dacă țarii voștri sînt necredincioși și procedează astfel, însemnă că îl mai aveți pe Dumnezeu". Ce gînduri profunde și ce înțelegere clară a simfoniei puterii străbat din cuvintele acestui om! Mai departe Bersen întreabă ce folos e de Maxim însuși și el îi răspunde că el este doar orfan. "Nu – consideră Bersen. − Ești un om rezonabil, ne-ai putea fi de folos și ne-a trebuit nouă să te întrebăm cum să-și rînduiască țarul pămîntul". Și mai departe Bersen critică metodic țarul pentru "necorespundere" și "aroganță". Anume acest lucru îl îngrijora cel mai mult pe boierul căzut în dizgrație. El constată: "Iar țarul actual nu este așa, nu este iubitor de oameni, e încăpăținat, nu-i plac pornirile împotriva lui și se enervează pe cei care au altă părere, decît a lui și i-o spun".

Marele istoric V. Kliucevski scria în acest sens: "Prin urmare Bersen este nemulțumit de țar, dar această nemulțumire are un caracter destul de conservator; de ceva timp regulile vechii Moscove au început să se clatine și a început să le clatine țarul însuși – iată de ce se plîngea, în mod special, Bersen. Totodată el a expus întreaga filosofie a conservatorismului politic. "(V. Kliucevski, vol. 2, pag. 152). Putem presupune că această filozofie reflecta ideile Elenei Voloșanca ca protectoare a cercului dat.

"Știi și tu – îi spunea Bersen lui Maxim – dar și noi am auzit de la oameni inteligenți că pămîntul care-și schimbă obiceiurile, acel pămînt nu are de stat mult, iar aici avem vechile obiceiuri schimbate de actualul mare cneaz, așa că la ce fel de bine se așteaptă de la noi?". Maxim îl contrazicea pe Bersen, obiectînd că suveranul după voia lui Dumnezeu acționează din interese de stat. Iar acela continua: "Asta e așa, dar este mai bine să ne ținem de vechile obiceiuri, să fim iubitori de oameni, să-i cinstim pe cei în vîrstă, iar azi împăratul nostru, s-a încuiat în trei la pat și ia diferite decizii". Vinovată de toate, el o considera pe mama lui Vasili, țarul de atunci al Moscovei, Sofia. El o numește direct "semănătoare de orice trădare".

"Cum au venit aici grecii, așa și pămîntul nostru a fost implicat în treburi necurate, iar pînă atunci, țara noastră rusească trăia în pace și liniște. De cum a venit aici, marea cneaghină Sofia cu grecii voștri, așa și au început marile dezordini ca la voi în Constantinopol, cînd domneau împărații voștri". Desigur, călugărul Maxim, fiind grec, a încercat să-l contrazică, dar Bersen-Beklemișev îi răspunde în mod clar că Sofia, deși e din viță împărătească, a dus la dezorganizarea țării noastre.

Este interesantă în acest sens generalizarea lui V. Kliucevski, care scria: "Deci ... Bersen exprima cu precizie punctele de vedere ale boierilor, aflați în opoziție, contemporani cu el, iar aceștia erau nemulțumiți de încălcarea obiceiului stabilit, normelor de stat, neîncrederea țarului în boierii săi, de faptul că acesta și-a făcut lîngă Duma boierească un cabinet special, intim, unde veneau persoanele lui de încredere, cu care discuta chiar și problemele de stat, care urmau să fie puse pe ordinea de zi în Duma de Stat. Bersen nu cere nici un fel de reguli noi pentru boieri, ci doar încearcă să se pronunțe pentru păstrarea vechilor obiceiuri, încălcate de suveran; el e în opoziția conservatoare, fiind inamic al suveranului, deoarece este împotriva schimbărilor făcute de suveran". (Kliucevski, vol. 2, pag. 153).

Vedem cum a influențat neînțeleasa pentru mulți Elena Voloșanca conflictele politice ale Cnezatului Moscovei, pentru că pe de o parte le-a umplut cu conservatorism politic, pe de altă parte cu bogomilsim, dualism și idei progresiste, care era adesea confundat cu iudaismul ortodox. Vedem că ei îi era străină intoleranța rasială și ideologică și că ea a adus în Rusia vîntul schimbărilor și a ideilor noi, de multe ori ezoterice.

Mai tîrziu, aceleași viziuni au fost enunțate de cneazul Kurbski, care a fugit în Polonia de Ivan cel Groaznic, care, de asemenea, a văzut originea despotismului în vremurile lui Ivan Vasilievici, iar, mai concret, în partidul Sofiei Paleolog. V. Kliuceski scria că "... cneazul Kurbski susține același punct de vedere cu Bersen, văzînd rădăcina răului în cneaghina Sofia, urmată de străina Elena Glinskaia ... Cu toate acestea, într-un fel deja prea buna dinastie a cnejilor ruși a degenerat în cea moscovită "aceasta este din vremuri de demult o dinastie despotică, vărsătoare de sînge"(Kliucevski, volumul 2, pag. 155).

Acesta nu era doar punctul de vedere al unui boier de rînd, ci gîndurile omului care peste cincizeci de ani după Elena Voloșanca a apărat ideile partidului ei.

Adversarul lui Ivan cel Groaznic Kurbski scria: "... dacă țarul este onorat prin împărăția sa, dar nu a primit de la Dumnezeu niciun fel de haruri, el ar trebui să caute un sfat bun și util, nu numai de la consilierii lui, dar, de asemenea, de la oamenii din popor, pentru că darul Duhului nu este dat conform bogăției exterioare și conform puterii, ci pentru dreptatea sufletească".

Anume o astfel de poziție a țarului de "om al întregului popor" a și încercat aici, în partea de sud a Europei, să o dezvolte Ștefan cel Mare, care nu a pretins niciodată nimic străin, căci el, trecînd prin toate chinurile în Transilvania, la o vîrstă fragedă ajutînd-și frații să-și mențină puterea. Nu a pretins nimic străin, dar nici ce-i aparținea nu era dispus să dea înapoi. Din această cauză a acceptat mariajul fiicei sale cu țareviciul Ivan.

Ideile lui le-a apărat în Rusia fiica sa. Este convingerea noastră fermă, deoarece aceste idei corespund legislației valahe și obiceiurilor patriei noastre. Aparent, acest lucru a și influențat respingerea metodelor lui Vlad Dracula. Căci Elena, judecînd după lucrările diaconului F. Kurițin, nu sprijinea brutalitatea puterii și îi insufla ideile sale referitor la libertate lui Kurițin, el la rîndul sau reflectîndu-le în scrierile sale. Mai tîrziu, călătorind cu ambasada în regiune, a învățat el însuși foarte multe, dar la baza înțelegerii mentalității oamenilor din regiunea noastră, desigur, au stat povestirile Elenei Stefanovna.

Partidul Elenei a luptat mult timp cu inamicul. Îndepărtarea mitropolitului Zosima în anul 1494 nu i-a slăbit pe eretici. S. Soloviev scria: "Dar la Moscova era oare posibil ca erezia să slăbească, atunci cînd nora marelui cneaz, Elena era de partea ei, iar de partea Elenei erau cei mai puternici nobili, care au contribuit, în cele din urmă, la faptul ca Ioan l-a declarat solemn, pe fiul Elenei, Dmitri, moștenitor al Marelui Cnezat. Am văzut însă că acest triumf al Elenei și a susținătorilor ei a fost de scurtă durată, căci în curînd Sofia a triumfat la rîndul ei, iar execuția și călugărirea au fost soarta dinastiilor Riapolovski și Patrikeev, urmînd îndepărtarea și, în sfîrșit, întemnițarea Elenei și fiul ei" (S. Soloviov, V.5, pag. 185).

La 11 aprilie 1502 țarul a dat lovitura decisivă. Elena a fost întemnițată, tot acolo, mai tîrziu, în anul 1505 a murit în închisoare de "moartea necesară", precum a scris cronicarul acelui timp. Partidul Sofiei a cîștigat. Dmitri Ivanovici (10 octombrie 1483-14 februarie 1509) − fiul lui Ivan cel Tînăr și al Elenei Voloșanca, nepotul lui Ivan al III-lea, a fost încătușat în anul 1505, în cătușe de fier, iar mai tîrziu, în anul 1509, după moartea lui Ivan al III-lea, lichidat de Vasili, fiul lui Ivan de la Sofia.

Ramura ilegală a dinastiei a uzurpat puterea, iar ceea ce i-a ajut a fost insistarea pe problemele apărării credinței, organizarea cercului său în tabăra deținătorilor adevăratei cunoașteri, în tabăra apologeților, din punctul lor de vedere a "adevăratei ortodoxii".

Să rezumăm cele spuse mai sus. Esența poziției noastre constă în faptul că Elena Voloșanca a stat la baza și a fost miezul primelor opinii progresive în Rusia. Protejarea celor nenorociți și nevoiași din mănăstirile sărace, suprimarea avariției, protecția celor persecutați, așa-numiților iudaizatori – toate acestea constituiau o parte a căii vieții ei – mărețe și dificile, care a fost marcată de lupta pentru o atitudine umană față de om, pentru "conservatorism politic" și toleranță religioasă.

Opiniile ei au fost reflectate în doctrinele celor mai progresiști gînditori ruși ai acelor timpuri grele și cruciale. Ei au molipsit o parte a elitei cu ideile mărețe ale umanismului și ordinii morale. Gîndurile și voința ei uimitoare, frumusețea și puterea ei spirituală au dat un imbold dezvoltării intelectuale a Cnezatului Moscovei, transformîndu-l dintr-o periferie europeană într-un centru geopolitic puternic. Puteți să acceptați sau nu lumea ei, dar nu poate fi negată marea ei contribuție la dezvoltarea statalității ruse și la promovarea ideilor care au umplut cu vitalitate această statalitate.

Veaceslav Matveev