Ajungând în sfârşit, am tras la Camară. — Ştii ce este Camara? În adevăratul înţeles, Camara este cantora sărăriilor, dar în fiinţă ea este curtea Târgului-Ocnei. Aice se concentrează toate interesele, nu numai a rufetaşilor, ci şi a orăşeanilor. De la Camară se împrăştie favorul şi dezgraţia , dragostea şi urgia, binele şi răul. Într-un cuvânt, ea este o autoritate mai mult sau mai puţin însemnată, după gravitatea camaraşului.

Aice am găsit pre vornicul A. Vilara, pre care îl cunoşteam încă de la 1828. El mă primi cu acea aleasă politeţă ce caracterizează pre adevăratul aristocrat. Seara ne-am primblat împreună, am vizitat o punte pe Trotuş, făcută de el, care este primblare publică; apoi după câteva robere de vist, m-am culcat şi am dormit cum nu dormisem de când purcesesem de la Iaşi. A doua zi am petrecut-o mai toată conversând cu Vilara. Ascultam cu mirare pre omul acesta, ce a jucat o rolă însemnată în patria sa, cu ce dezgust şi căinţă vorbea de politică, el care mai toată viaţa ş-o petrecuse în intrigile diplomaţiei şi în zbuciumările politicei.

— Nu voi să văd jurnale — îmi zicea el — nu voi s-aud de gazete, mă mulţămesc a fi vesel şi liniştit. După ce mă voi înturna de la băi (era gata să se ducă la Franţinsbad), o să fac din orăşelul acesta un ermitagiu de odihnă şi de plăcere. Acum haidem să ne primblăm, adăogi zâmbind, să împrăştiem seriosul convorbirei prin viderea frumuseţelor Ocnei.

Era aproape de miezul nopţii, când după primblare am mântuit vistul, iar când bătură 12 oare, Vilara nu mai era! O apoplexie trăsnitoare curmase firul zilelor sale.

După patru luni trecute, încă cu groază îmi aduc aminte de acest moment! În adevăr, poate fi ceva mai fioros decât a petrece cu un om în toată puterea vieţii, şi în spaţiul de câteva minute a-l videa mort? Sic transit gloria mundi!

Cea întăi datorie a fost să vizitez pre boierii moldo-români din care se compune soţietatea, şi am avut prilej a cunoaşte că fuzia între munteni şi moldoveni face mari progrese aice, căci deşi întrun colţ de ţară, în T. Ocnei tot se păstrează vechea ospitalitate română, ce era odinioară proverbială. Tot ce se mai poate adăogi este că bărbaţii sunt foarte buni, şi femeile foarte amabile. Apoi, pesemne aerul, sarea, Trotuşul ş.c.l. contribuie a face ca damele ocneane să aibă cei mai limpezi şi mai ucigaşi ochi din toată ţara.

Un tânăr vesel şi de duh, rudă şi prieten al meu, îmi spunea că el îşi închipuia în naivitatea sa de provinţial, că împoporarea Târgul-Ocnei se alcătuia din acei iertaţi de la munci, pre care guvernul, în părinteasca sa îngrijire, îi coloniza acolo, pentru ca având ei totdeauna în privire gropile osândei, să se pocăiască şi să se facă din răi, buni. Curiozitatea, ori mai bine zicând păcatul sau norocul lui cel bun îl îndemnă să vie la Ocnă; dar aici se încurcă aşa de bine, încât se trezi însurat cu o iertată (cum o numeşte el) damă, pre atât de plăcută cât şi bună soţie

*

Trei lucruri sunt de văzut şi de studiat aice: turnul precistei, ocnele şi — părintele egumenul.

Turnul e o zidire foarte curioază. El este patrat, de o circonferinţă de 12 stânjeni, şi de o nălţime de 5—6. Se cunoaşte că a fost zidit cu mult mai nainte de monastire (care şi ea dată de vro două sute şi mai bine ani), şi că menirea lui n-a fost de a servi de clopotniţă.

Gios are o încăpere mare, care a fost, cum se vede, magazie palme, şi intri într-o săliţă îngustă, unde cel întăi lucru ce ţi se înfăţişează este — spânzurătoarea! Un grindei de stejar stă prins în zid de amândouă laturile, iar în mijloc este o verigă ruginită de care se anină ştreangul. Calăul n-avea decât să învârtească grindeiul ca să sugrume pre paţient! În dreapta acestui coridor este o uşuliţă pre care te cobori pe o scăriţă dreaptă şi îngustă — putredă acum de vechime — într-o închisoare subpământeană, fără lumină, fără aer, şi de o adâncime grozavă. Acolo cine ştie câte jertfe au fost! Câte suspine au înăduşit groasele ziduri a turnului! câte blăsteme vărsau asupra tiranului rafinat ce l-a zidit acele buze ce vineau de amuţeau învineţite sub spânzurătoarea ce stă dinaintea uşii! În dreapta coridorului este o scăriţă pe care suindu-te, intri într-o camară boltită cu ferestre strâmte, care servea spre schingiuirea prizonierilor, precum se cunoaşte de pre gura unui cuptioraş ce se vede la intrarea acestei închisori, în care negreşit se înfierbântau uneltele schingiuirilor. Mai suindu-te, găseşti încă o altă camară boltită, şi mai sus stau aninate clopotele monastirei. Un clopot mare, vechi şi spart, cu glasul său cel dogit, vesteşte ocnenilor când este sărbătoare. Tânărul acesta (Pascal Vidraşc) nu mai este! Cruda morţii coasă îl săceră înainte de vreme.

Oare cine a fost Tiberul ce a făcut turnul acesta, care ne aminteşte de nişte timpuri de barbarie, ce din norocire s-au cufundat pentru totdeauna în noianul vremii? Oricât am căutat, nici o inscripţie, nici o dată nu am aflat; chiar în cronicele noastre şi în tradiţiile poporului nu găsim nimică.

De la osânda veche, m-am dus la osânda nouă, la gropile de sare. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor şi starea arestanţilor. Aceste vor fi obiectul unei scrieri mai serioase, pre care îmi propun a o face, căci impresia ce mi-au lăsat e mâhnicioasă.

În risc de a fi numărat între ruginele literaţilor, nu mă pot opri de a face o comparaţie mitologică. Oare Vălcica nu seamănă ea cu Aheronul, şi gurile ocnelor cu intrările imperiului lui Pluton? Ascultând vuietul ce se făcea în fundul gropilor, mi se părea că aud Ciclopii făurind fulgerele lui Joe.

Să venim acum la a treia curiozitate, adică la părintele egumenul, de la care văd acum că trebuia să încep, după proverbul: in Jovem principio

*

Preacuviosul arhimandrit Paisie Ocneanul, egumenul sfintelor monastiri Precesta şi Raducanu, e în adevăr o curiozitate.

Să nu se pară un paradox această zicere.

Cum să nu se socoată curiozitate părintele Paisie, care, deşi grec, nu seamănă nicicum cu grecii? Noi avem dreptul a-l reclama de patriot al nostru, căci de treizeci ani trecuţi de când este cu noi, prin faptă şi prin grai, acest bărbat s-a găsit totdeauna în frunte, când a fost vorba de vro îmbunătăţire obştească, de vro binefacere particulară. Chiar astăzi, ocuparea sa este de a vizita şcoala publică şi spitalul (care este unul din cele mai bine ţinute din toată ţara) a cărora este inspector acum de douăzeci ani.

Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit? Cum să nu fie raritate un călugăr care n-are nici caretă, nici armasari, nici... tabieturi?

Lumea însă vorbeşte că are bani. Întrebându-l dacă e adevărat, îmi răspunse că din împotrivă, el urmează porunca apostolică:
MÓ ktŇsesqe crus©n, mhd rguron mhd calk©n eiV tV zÄnaV Îmwn.

Părintele Paisie are o mică chilie în monastirea Raducanu, unde şăde singuratic şi liniştit cu fratele său, protosinghelul Neofit, cu care nicicum nu seamănă, căci cu cât egumenul este econom, cu atâta frate-său e risipitor. Orice câştigă cu epitrahilul împărţeşte la săraci; şi în vreme ce egumenul se ocupă de lucruri ce le socotea serioase, părintele Neofit plânta o viţă de vie la fereastra chilioarei sale.

Via a crescut, a coperit chilia, şi s-a întins piste zidul monastirei. Cine ştie dacă, când lucrurile părintelui Paisie, ce se par acum temelnice, nu vor mai fi, via monahului Neofit nu va produce încă rod şi umbră!

Am zis că aceşti doi cuvioşi locuiesc în m. Raducanul, fără să vorbesc încă de ea; scapare pre care mă grăbesc a o îndrepta.

Monastirea Raducanul e situată în cea mai frumoasă poziţie, pe o stâncă din malul Trotuşului (la care am a mă înturna cu plăcere). Zidirea n-are nimic de însemnat; ea seamănă cu toate bisericile făcute pe atunce. Deasupra uşei se cetesc aceste versuri: "VELEAT AYSB Mult pre-dulcelui Hristos Robul său cel credincios, Lăcaşul tău au zidit, Foarte l-au împodobit Lumina dar acea cerească Prin ruga ta să moştenească Radu Racoviţă vel logofăt, Cu a lui soţie Maria, ctitori Sunt cu fiica lor Ilinca, La această biserică pre-sfântă. P.V. mai 20 Aprčs avoir réglé les fortunes publiques, J'ai donné des leçons aux plus grands politiques."

Cum îţi pare inscripţia această pretenţioasă? Ce zici de franţuzeasca din ea? Ce înţelege prin régler les fortunes publiques? Eu prepun că d. logofătul Racoviţă — a căruia ţărână fie uşoară! — numea regularea averilor obşteşti hotărârile drepte sau strâmbe care da prin cărţile de judecată ce slobozea de la logofeţie.

Donner des leçons aux plus grands politiques nu-ţi pare a semăna cu o epigramă îndestul de bufoană? Dovadă că de măgulirile linguşiei dreptul simţ se întunecă, şi deşertăciunea face pre oameni să-şi sape nerozia în peatră.

Dar să lăsăm vanităţile oamenilor, şi să venim la frumuseţile ce natura le răspândeşte aice cu atâta îmbelşugare.

Toate dealurile ce împregiură orăşelul sunt încununate de grădini şi de vii care produc în singură podgoria Ocnei aproape la 150 mii vedre de un vin foarte bun, şi însă vin vechi nu se găseşte! Întrebând pre un localnic de ce nu au vin vechi el îmi răspunse că: ei n-au obicei să-l lasă să se învechească. Răspunsul este nu numai caracteristic, dar şi potrivit; căci în adevăr, sărbătoarea şi duminica vezi toate crâşmăresele gătite, ademenind cu ochii lor cei negri pre trecători. Curteni, şavgăi, târgoveţi, rufetaşi, în crâşmă sunt toţi egali dinaintea lui Bacus. Pretutindene auzi câte o scripcă, câte o cobză; şi apoi când aburii vinului şi ochii crâşmăresei au produs efectul lor, încep horele, râsurile, tropotele ş.c.l.., şi când, îndeseară, se întorc pe acasă şovăind şi cântând, cei de piste vale, vrând să treacă puntea îngustă de pe Trotuş, adese cad în el: dar fiindcă au şi beţivii un Dumnezeu, şi fiindcă Trotuşul e vechiul lor prieten, el îi primeşte în răcoroasele sale ape fără primejdie, îi îmbrăţoşează, şi-i trimite pe acasă scăldaţi şi desmeţiţi.

Nimic mai limpede, mai frumos, mai vesel decât acest nobil râu, care după ce iese din munţii Transilvaniei, şi după ce îşi face loc pintre stânci şi scaldă T.Ocnei, primind în sânul său Slănicul, Caşinul, Oituzul, Tazlăul şi alte mai mici părâie, merge de se aruncă lângă Agiud în Siret. Ştii însă că şi Trotuşul — ca tot ce este mare şi frumos — are şi el zavistnicii săi? şi ştii care sunt aceştia? Slănicul şi Vălcica.

Câteodată, când ploile se varsă în munţi, Slănicul îmflat de şiroaiele ce curg în el, socotindu-se că ar fi el ceva, îngâmfat şi turbat, se aruncă rostogolind pietre şi bolovani, şi despicând cu furie apele Trotuşului, merge pănă ce se pierde în el. Alteori, dacă plouă spre nord-vest, Vălcica, capriţioasa Vălcică, acest părâiaş neînsemnat, pre care un copil îl poate păşi, se face atât de mare încât adese prăvale carele încărcate. Ea se repede ca să îmbrăţoşeze pre mândrul râu — pre care îl curteneşte de atâţia ani fără vreo ispravă — însă el, despreţuindu-i cochetăriile, nu sufere ca cristalinele lui unde să se-amestece cu apele sărate şi noroioase a acestei bătrâne desfrânate, încât e o deşanţată privire a videa cum apa tulbure a Vălcicăi curge prin Trotuş făr-a se amesteca cu el.

Trotuşul e odorul cel mai preţuos şi mai iubit a ocnenilor. El este mângăierea lor, panaceea lor universală, idolul lor; când se scaldă în valurile lui, ei cred să îşi spală şi păcatele.

Trecând podul, găseşti Grădina lui Nastasache, la poalele muntelui Măgura. Aice este un izvor de apă minerală. Iată ce zice de el doct. Fătul în descrierea sa despre apele simple şi minerale: "Apa acestui izvor este limpede, însă brânzoasă, ca una ce are nişte flocuşori într-însa, care se aşează pe fundul vasului îndată ce s-au turnat apa în pahar. În privirea acestor flocuşori, socotinţile sunt deosebite; unii zic că aceste n-ar fi altă decât carbonat de magnezie, alţii zic că ar fi hidrat de pucioasă ş.c.l." Adică cu alte cuvinte va să zică că apa nu e analizată, şi că nu ştie nime din ce atomuri se alcătuieşte. Cu toate aceste, vara năvălesc mulţime de bolnavi la cură. Aice sunt odăi prea bune, şi o îngrijire foarte de lăudat din partea proprietarului. Grădina aceasta e şi primblarea favorită a orăşenilor, carii păzesc cu religiozitate preceptul lui Martin Luther: Wer nicht liebt Wein, Weiber und Gesang Der bleibt ein Narr sein Lebenlang.

În zile de sărbătoare, neguţitoriţele, gătite şi ferchezuite, vin de se rătăcesc prin aleele livezii; şi apoi când rătăcirile sunt mai serioase, se suie suspinând şi bătându-şi piepturile în deal la schitul din Măgură, de unde ca nişte alte Magdaline se întorc pocăite; atâta numai că pocăinţa ţine numai pănă ce se coboară în vale.

Voind a vizita Măgura, m-am dus cu trăsura pănă la Troiţă. De aici a trebuit să ne suim — eram mai mulţi — pe gios pe o cărare strâmtă şi stâncoasă. Câte puţin-puţin, drumul făcându-se mai greu, am început a simţi obosirea, şi când după cinci patrare de oară am agiuns la sehăstrie, eram îndestul de osteniţi. Însă când, după atâte stânci pe care ne urcaserăm, am găsit verdeaţă, pomet şi apă; când am văzut încântătoarea priveală ce se întinde de pe vârful muntecelului acestui, am uitat toată osteneala suitului.

Câţiva pustnici uitaţi de lume vieţuiesc aice singuratici, în desăvârşită lipsă şi nevoie.

Îmi propuneam a mă duce şi la băile de la Slănic, dacă doctorul Şaroş nu mă înturna din hotărârea aceasta. Nu m-am căit nicidecum, când m-am încredinţat de starea în care fu Slănicul în vara aceasta.

Sunt 20 ani trecuţi de când d.Şaroş, unul din cei mai buni doctori ce am cunoscut, locuieşte în T.Ocnei. El e singurul localnic care n-a căpătat friguri, când au intrat Bem cu honvezii lui aice. Ocnenii sunt foarte norociţi; ei au doi doctori, pe d. Şaroş şi

Trotuşul; de aceea, nici se sparie ei când se bolnăvesc; unul sau altul trebui să-i vindece.