Dă-mi voie, prietene, a-mi dezvăli ideea, sau mai bine zicând, a spune aceea ce cugetam într-o seară, când mă aflam la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii; şi dacă după trecut putem judeca viitorul, să ne întoarcem cu câteva veacuri în urmă ca să aruncăm o privire asupra stării noastre, mărginindu-ne însă numai într-un mic cerc.

Dragoş, fiiul lui Bogdan, prinţ român, vine la 1352 şi întemeiază statul Moldaviei, stat de oameni agricoli, care îşi petrec viaţa cu agricultura şi păstoria. Pre dânsul îl urmează mai mulţi domni buni, căci inima poporului ce ocârmuiau era bună, nefiind încă stricată de viţiuri. Românii sub urmaşii lui Dragoş petrec o viaţă primitivă, şi traiul lor ticnit, patriarcal şi virtuos adună lângă ei pre pribegii lor fraţi. Colonia se măreşte. Răpidea ei sporire aţâţă invidia vecinilor lor; ei însă îşi păstrează naţionalitatea. Fierul plugului se preface în lance, şi resping puterea cu putere. Atunci colonia se face stat, şi încă nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui Dragoş, când Alexandru I dă legi poporului său, înfiinţează o ierarhie bisericească şi politică, zideşte monastiri şi cetăţi, leagă alianţă cu Iaghelon, regele Poloniei; Moldavia se face cunoscută, şi împăratul Bizanţiei trimite domnitorului ei hlamidă şi coroană ca unui autocrator.

Încă o jumătate de veac, şi Moldavia va fi mare şi puternică. Ştefan zdrobeşte pre Cazimir polonul, pre Matiaş ungurul, pre Mainac tatarul, pre Lobod şi Nelivaicu cazacii, şi râvnind a uni sub un singur sceptru provinţiile române, năvăleşte asupra românilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci. Acesta fu începutul necurmatelor războaie şi a ticăloşiei îmbelor prinţipate, stârnite din ambiţia lui Ştefan şi mişelia lui Radu. Dar, precum după un veac trecut Mihai, nici Ştefan nu-şi poate împlini frumosul plan; trage numai toate oardele turceşti asupra sa, comandate de falnicul cuceritor a Constantinopolii. Viteazul se biruieşte, dar eroul nu-şi pierde cumpătul, şi bărbăţia sa scapă patria de pieire. Însă puterile fizice nu răspund marelui său suflet. Viaţa lui n-a fost decât un lung război, o necurmată luptă. Patruzeci şi şepte ani domneşte şi cincizeci de războaie are. Eroul a îmbătrânit, cărunteţile i-au răcit sângele, cercarea i-a potolit iuţeala, nenorocirea de la Valea-Albă i-a stins ambiţia. Îşi întoarce privirea tristă asupra patriei sale şi suspină. Se uită la boierii pre carii el i-a înălţat şi i-a îmbogăţit; prevede vrajba, neunirea, nesaţiul şi trădarea zămislind în inimile lor şi neîncrezându-se în moştenitorul său, hotărăşte a da patriei sale o protecţie sub umbrirea căria să vieze, pănă ce cerul va dispoza cum se va îndura de ea. Alege imperia Turciei, năstăvit poate de duhul ocrotitor a fiinţei popoarelor, pentru ca să nu se stingă cu totul numele de român.

Să ne oprim aice, şi să ne înturnăm privirea înapoi, pentru ca să videm ce s-a petrecut într-un veac şi jumătate, adică de la venirea lui Dragoş, şi pănă la moartea lui Ştefan.

Domnii — precum am zis— erau buni, şi poporul era fericit. Încă aristocraţia nu se înaripase, şi capetele acestei idre stând între popor şi ocârmuitor nu începuseră a muşca când pre unul când pre altul. Năravurile erau simple, căci domnii erau simpli; ei erau pontifeci, legiuitori şi părinţi supuşilor; pentru aceea, în curs de o sută cincizeci ani, slobozia lui Dragoş (cum am mai spus) sporeşte de înminunează pre istoric, se face stat, îşi apără glorios naţionalitatea în contra vecinilor puternici, şi călăuziţi numai de dreptul firesc pre care l-au învăţat de la natură şi de la cugetul lor, stăpânitorul îşi iubeşte poporul, şi ţăranul, privind în domn pre căpetenia sa, îl abordează cu piept deschis zicându-i: tu doamne ! precum zice Dumnezeu, căci vede în el pre unsul său. Îl numeşte măria-ta! pentru că domnii erau în adevăr mari, şi linguşirea nu-i deprinsese a pretinde şi alte titule.

Veacul şi împregiurările au silit pre Ştefan să rădice aristocraţia. Oştirile erau compuse pe atunci din oameni aleşi, pre carii românii îi numeau boieri, ce alergau la lupte, unii pentru glorie, alţii pentru patrie, cei mai mulţi pentru dobânzi şi prăzi. Măreţul Ştefan îi dăruia cu sate şi cu moşii, şi darurile lui erau mari ca şi el; căci punea hotar pământului dăruit culmile dealurilor, matcele apelor, adâncul văilor, şi uneori orizonul! Pentru ca să locuiască pământul dăruit, îl împoporau cu prizonieri de la vecini — de unde, aveau şi numele acesta. — Aceştia, ca nişte vasali şi servi, urmau pre stăpânii lor la război.

Pe încetul, aste feude se înmulţiră. Boierii, pre carii bogăţia îi sumeţise, începură a ambiţiona domnia; şi încă Ştefan Marele nu putrezise bine în mormântul din monastirea Putna, când nepotul său Ştefan V e silit să omoare câţiva boieri, ca să stingă în sângele lor complotul ce sta gata a s-aprinde. Sângele acesta stropeşte mai multe inimi în care odrăsleşte duhul vrajbei şi a răzvrătirii. Idra nu piere; ura şi duşmănia se înţelenesc mai vârtos. Prilejul nu lipseşte. Ragialii iubesc banii; ajutorul şi favorul lor, domnii îl cumpără cu bani, boierii dau bani, ca să oboare pre domni; şi de unde stoarce ast nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi a aristocraţiei!

De aice începe un şir de domni răi, pentru că boierii sunt răi, cărora, pentru ca să le plece cerbicea şi să le smerească trufia, le trimitea cerul ocârmuitori, oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului pentru a fi calăii popoarelor, şi carii după ce-şi plinesc urâta solie, pier, lăsând o pomenire de blăstemuri. Ţaranul se tăvăleşte în lipsă şi în ticăloşie, părăseşte plugul, căci munca şi sudoarea lui abia îi dau cu ce să plătească contribuţiile, cărora neştiind ce nume să le deie, le numeşte năpăsti; iar viţiurile — dupre pilda celor mari — se înrădăcinează în sufletul său. Starea politică era poate şi mai rea decât cea morală; vrăjbile şi prigonirile între boieri şi domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile ţării, a-şi lua dreptul de stăpâni, călcând condiţiile tratatului de protecţie ce închiese cu Moldavia, şi a surpa câte unul toate vechile privilegii, încât îşi însuşiră dreptul a numi şi pre domni, căci prin aceasta deschideau drum ambiţiei aristocratice ca să alerge să cumpere domnia cu bani, pre care apoi îi scoate de la popor.

Un veac era de când aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci provedinţa, văzându-o bătrână şi sluţită de nelegiuiri, tinde mâna şi alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut. Îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mână.

Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atât de adânci, apăsarea despotică îl ovilise într-atâta, încât păstorii lui Dragoş şi ostaşii lui Ştefan nu erau acum decât nişte sclavi îngiosiţi a unei boierimi desfrânate, care îi trata şi îi vindea ca pre vite. În adevăr, Lăpuşneanul retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era el omul care să ştie a le seca puindule stavilă pre însuşi poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran.

Am spus că intrigile boierilor izbutiseră a da turcilor dreptul a numi de la sine domni pre cine voiau; aşadar trista Moldavie se văzu ocârmuită când de un serb, când de un arman, când de un saxon, carii se întreceau în nelegiuiri!... Dar să ne înturnăm privirea de la această amară epohă, şi păşind cu paşi gigantici anii aceşti negri, să trecem un veac şi jumătate ca să ajungem la un domn, care — deşi străin — va fi totdeauna scump românilor.

Limba naţională, deşi se păstrase încă în gura poporului, dar necurmatele războaie şi desele prefaceri nu lăsaseră a se cultiva.

Literatura se mărginea numai între cler, şi limba slavonă se făcuse limba curţii şi a bisericii, însă şi pre aceasta numai partea duhovnicească şi puţini din boierinaşi — ce nu aveau altă nădejde de cât în pana lor — o înţelegeau. Un boier mare avea de ruşine a şti mai mult decât a se iscăli. Un Iacov Despotul (străin) se încercă a întemeia o universitate la Cotnar, dar scurta lui domnie nu-l iertă a-şi împlini lăudatul scop. Vasile-vodă vine, şi întăia lui faptă este a înfiinţa o tipografie, în care tipăreşte cărţile bisericeşti în limba română. Atunci poporul începe a asculta cuvintele relegii în limba sa, lucru de care alte naţii civilizate erau şi sunt încă lipsite; şi morala evangelică începe a izgoni viţiurile pre care o ignoranţă barbară le lasase a se încuiba în inima românilor. Întemeiază şcoale naţionale pre care le înzestrează cu moşii. Adună pravelile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate şi părăsite când domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele, şi alcătuieşte un cod de legi, care pentru ca să fie respectat, este aspru.

Soarta şi-a arătat toate capriţiile sale cu acest domn. După ce l-a suit pe un frumos tron, când acum se mândrise de bogăţiile sale, de numeroasa lui familie, îl învrăjbeşte cu domnul Valahiei. Se încurcă în războaie, în care e învins. Vândut de ministrul său, părăsit de boieri, îşi vede ginerele ucis, familia prizonieră; şi pentru că nenorocitul e totdeauna şi vinovat, cade sub urgia turcilor, carii, după ce îl ţin închis şi în fiare câtăva vreme, îl slobod apoi ca să moară în cea mai mare sărăcie.

Nenorocitele războaie a lui Vasile-vodă slăbiseră ţara şi demoralizaseră oştile, care acum nu mai împuneau turcilor. Asuprirea crescu, şi ţara pierdu dreptul d-a mai avea domni pământeni. Moldavia se făcu o arendă ce se vindea celui ce da mai mult, şi la care se întreceau grecii încuibaţi în foburgul Fanar din Constantinopoli. Foarte rar şi din când în când se mai numea câte un domn pământean, dar şi aceştia, nestatornici în domniile lor, ca să înlăture intrigile şi să-şi facă favorabili pre miniştrii Porţii, imitau politica grecilor, care consista a da bani ca să izbutească în scopul lor.

Unul din aceştia fu şi Dimitrie Cantemir. Mai mult om literat decât politic, el se aliă cu Petru a Rusiei, dar nenorocita campanie de la Prut zădărnici planurile sale. Silit a pribegi, îşi lăsă ţara sub prepusul trădării, şi Moldavia se hotărî de apanagiu fanarioţilor.

Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşi! Cu un veac se înapoi în toate! În locul oştenilor români, se aduseră albanezi nemernici. În locul şcoalelor lui Vasile, se înfiinţă şcoala grecească. Pământenii erau prigoniţi şi grecii în favor. Judeţele se ocârmuiau de caiccii şi seizi. Moldavia se făcu pământul făgăduinţei pentru acest neam, ce aducea cu sine corupţia şi desfrânarea!...

E netăgăduit însă că unii dintr-aceştia au făcut şi bine. Constantin Mavrocordat desrobeşte vecinii. Grigore Ghica protestează, neputând face altă, la orice nouă asuprire. Alexandru Muruz înzestrează oraşul cu ape, îl înfrumuseţează cu mândre ziduri ş.c.l., dar ce puteau ei face în scurta lor domnie de trei ani, la sfârşitul căreia aveau în videre ştreangul?

Acum desnădejdea începuse a se vârî în inima românilor. Obiceile strămoşeşti şi tradiţiile naţionale se pierdură. Limba necultivată şi despreţuită rămase numai în gura poporului; nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curţii. Boierul îşi uită dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pre care îi tămâia ca să le intre în favor. Fecioară păn-atunci, limba patriei se împestriţă formând un gerg ce se întinse ca o pecingene; căci pănă şi la bisericile de întăiul rang slujba se făcea greceşte, iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba naţională.

O asemenea stare a lucrurilor nu putea să mai ţie. Era o monstruozitate a videa o naţie întreagă în cumpănă a-şi pierde fiinţa.

Dumnezeu se îndură şi îşi rădică urgia de asupra poporului său. Anul 1821, dărămând edificiul efemer lucrat de fanarioţi, reînturnă Moldaviei drepturile şi privilegile vechi. Poarta luminată asupra intereselor sale îi hărăzi apoi, în înţelegere cu Rusia, o constituţie care — deşi nedesăvârşită — începu a pregăti civilizaţia, a deştepta naţionalitatea şi a vindeca durerile trecute.

Nu ne vom cerca a arăta starea de astăzi, şi dacă urmările au răspuns scopului; dacă generalul Kiselev (omul acest scump în suvenirea românilor) fu ajutat şi urmat precum s-ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei. Voim numai să arătăm că moldavul — asemene pătimaşului ce nu crede când se vede însănătoşat — încă tot nu e sigur de viitorul său, pentru că de la ai săi nu aşteaptă vreun bine, pentru că ai săi totdeauna l-au împilat! Şi în adevăr, e curios a observa că oricând s-a făcut vreun bine în ţară, s-a făcut numai prin străini;

Un albanez păstrează naţionalitatea.
Un grec desrobeşte ţara.
Un rus pregăteşte civilizaţia.
Românul (nu ştim pentru ce) n-are încredere în sine. La orice primejdie strigă: Doamne! Doamne! când n-ar trebui să uite proverbul ,,SÍn 'Aqhn§ ka° ceµra knei ".

Scrisoarea XX

(Statistica lupilor) Februarie 1846

Viu de la vânătoare, prietene, unde am împuşcat un lup. Dămi voie deci să-ţi vorbesc despre el.

Toată lumea cunoaşte lupul, fiară astă carnivoră şi nesăţioasă, duşmanul păstorilor şi groaza oilor. Din vremea regelui Edgar la anul 966, lupii n-au mai văzut pământul Engliterii; şi când în toate staturile Europei erau proscrişi, numai în Moldavia — sunt acum cinci ani — vieţuiau ca în sânul unei republice, încât era blagoslovenie cum lupii şi judanii creşteau şi se înmulţeau. Însă la 1841, ministerul trebilor din năuntru făcu o legiuire prin care se puse preţ capului de lup. Ţăranii începură a-i ucide, păstorii a fi mai liniştiţi, şi oile a dormi mai fără grijă.

Spun — nu ştiu de e aşa — că lupii, văzând osânda ce li se pregăteşte, au ales o deputaţie dintre ei, care viind în capitalie, şi-au tocmit un vechil ca să le apere dreptul ce-şi închipuiau că au. Acesta le-a făcut o jalbă lungă şi lată, în care dovedea tetragoniceşte că, de la descălecarea lui Dragoş, lupii au trăit în bună pace în ţară, că n-au mai făcut nime sprafcă ca să vadă câte oi s-au mâncat; că de vreme ce lupii sunt lasaţi ca să mânânce oi, şi oile ca să fie mâncate de lupi, apoi după toate formele, legile şi obiceiul pământului, lupii se cuvine a fi volnici să mânânce oi ş.c.l.,ş.c.l.

Ministrul Lupu Balş le întoarse jalba cu nadpis zicând că obiceiul pământului poate sluji de lege, când nu este vătămător legii, şi numai atunci li se va lua în bagare de seamă reclamaţia, când vor da în scris şi chizeşie, că nu vor mai mânca carne, ci vor paşte troscot ca nişte dobitoace ce sunt.

Deputaţii ieşiră cu coada între vine, gândind la nedreptăţile oamenilor. Viind la gazdă şi simţind apetit, se puseră la masă.

Ospătarul le dete borş cu miel, cotlete de miel şi friptură de miel.

— E bine! strigă unul din ei, mai zi-mi că este dreptate în lumea asta. Oamenii mânâncă oi, şi noi să nu mâncăm!

— Ba să mâncaţi, domnii mei, le zise un june supleant de profesor; omul şi lupul sunt lasaţi ca să mânânce carne; dinţii lor cei câineşti o dovedesc. Eu când nu mânânc carne, nu pot pronunţa nici cel întăi vers din Eneida: Arma virumque cano etc.

Din vorbă în vorbă, lupii spuseră viitorului filosof scopul soliei lor, şi neisprava cu care au ieşit de la ministru.

— Avocatul ce l-aţi avut era un ignorant, le zise acesta. Sunt sigur că nici rudimentele limbei latine, a limbii mume, nu le cunoştea. Sunt sigur că petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme şi de solecisme, şi scrisă cu slove ciriliane. Să vă fac eu o suplică cu litere latine şi veţi vedea cum voi face capot pre ministrul cu tot departamentul său.

Îndată le scrise o jalbă cu litere latine, care se mântuia prin acest calambur: Lup te cheamă şi lup eşti, Lupii dar ce prigoneşti?

Omonimul lor ministru le rupse jalba, zicând că nu-i plac poeţii, şi că cu toată cuscrenie ce ei arată că ar avea cu dânsul, nu poate calca datoria postului său; prin urmare porunci unui comisar de poliţie să-i întirească din oraş. Ajungând la barieră, nenorocitele fiare îşi scuturară praful de pe copite, şi lăcrămând, tinseră labele spre cer, cuvântând acest blăstem:
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De la 26 ianuarie 1841 pănă la sfârşitul lui dechemvrie 1845, s-au ucis — după cataloagele Visteriei — aceşti lupi!
În anul 1841. 113 lupi mari.
— 1842. 198 idem
— 1843. 318 . . . . . 59 pui
— 1844. 340 . . . . .
— 1845. 261 . . . . .
________________________________________
1.230 mari
şi s-a plătit din Visterie 18.450 lei pentru 1.230 lupi mari, şi 2.032 1/2 lei pentru 271 pui. În totul 20.482 1/2 lei.

Să vedem acum folosul acestei legiuiri.