Să închipuim că fiecare lup era să mânânce pe an câte 12 oi — Pare-mi-se că sunt destul de moderat. Care e lupul ce s-ar mulţămi c-o oaie pe lună? — În cinci ani vine de lup câte 60 oi, care pentru 1.501 lupi face 90.060 oi. Socotind acum oaia câte 20 lei, face 1.801.200 lei, din care scăzând 20.482 1/2 lei preţul capetelor a 1.501 lupi, rămâne folos 1.780.717 1/2 lei.

Scrisoarea XXI

(Trisfetitele) Noiembrie 1846

Când un istoric — ce ne lipseşte — s-ar ocupa a scrie istoria României, nu ar putea găsi urmele caracterului naţional decât în timpul domnirii prinţilor români, adică de la venirea lui Dragoş şi pănă la emigraţia lui Cantemir.

În această epohă, mai bine de trei veacuri şi jumătate găseşte cineva nişte fapte eroice, măreţe şi crude care aduc groază şi mirare. Mai mulţi domni buni s-au deosebit prin patriotismul şi mai vârtos prin pietatea lor. Astăzi încă, culmile sunt încununate şi oraşele semănate de bisericile ce ei au ridicat întru mărirea atotputernicului; şi fiecare din zidirile aceste erau monumentul vreunei izbânde asupra duşmanilor puternici de care România era încungiurată.

Unul din domnii scumpi în pomenirea viitorimii a fost şi Vasilie Lupu. El întăi întemei şcoale, el puse să se traducă şi să se tipărească cărţile în limba patriei, el în sfârşit aduse moaştele sfintei Parascheva de la Epivata, pentru care dete trei sute pungi de bani, şi le aşeză în biserica zidită de dânsul în Iaşi. Această cuvioasă patroană a oraşului niciodată şi după orice împregiurări nu-şi părăsi locaşul, ci totdeauna scutitoarea politiei şi ţării, e comoara cea mai preţuoasă ce are Moldavia.

Istoria prinţului Vasilie înfăţoşează nişte episoade atât de tragice, nişte jocuri a norocului atât de deşanţate, încât îmi pare rău că nu mă iartă cuprinsul acestei scrisori de a le descrie. Hronicarii români, istoriografii poloni şi unguri, diaconul arab Pavel au scris mult pentru el. Pănă când poate într-o zi voi avea prilej a ţi-o arăta pre larg, voi să-ţi dau o mică idee de biserica S.S. Trei-Ierarhi.

Biserica aceasta de stil mestecat gotic şi bizantin e pe dinuntru zugrăvită in fresco. În dreapta stă racla sfintei, înălţată pe câteva trepte. Aici pe părete e zugrăvită solenitatea aducerii moaştelor cu pompa ce a urmat. Turcul capugibaş calare înainte, arhiereii purtând racla, domnul, boierii şi poporul în urmă. Pe alt părete stau atârnate portretele lui Vasilie şi a familiei lui cusute în aur şi matasă.

Aceea însă care dă o figură originală astei zidiri e că pe dinafară este toată îmbrăcată cu bareliefe, închipuind deosebite arabesce, graţioase şi elegante.

Turnul clopotniţei deasupra porţii şi de un stil modern, e cel mai nalt a capitaliei. Pănă nu de mult slujea pentru privighere de foc, şi clopotul cel mare niciodată n-a sunat într-o usnă fără să puie tot oraşul în mişcare. Uneori când poporul se simţea asuprit şi jignit în drepturile sale, se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci mahalalele îşi vărsa gloata piste oraş, şi norodul nu se liniştea, nici clopotul nu tăcea, pănă nu se videa scapat de angării şi uşurat de împilări. Astăzi însă oamenii s-au prefăcut, năravurile s-au îmblânzit, şi nu se mai aude clopotul de dandana. Sunetul lui cheamă numai pre credincioşi la rugăciune.

Scrisoarea XXII

(Istoria unei plăcinte) Decembrie 1847

Îţi aduci aminte de copilăria noastră — care s-a dus ca să nu se mai întoarcă! — ce plăcută impresie ne făcea strigarea: coooovrigi! gugoşeeeele! Cum alergam toţi, copii şi bătrâni, şi cei mai mari şi cei mai mici; cu ce nerăbdare aşteptam să-şi puie plăcintarul jos tablaua din cap, şi cât de iute i-o deşertam!

Astăzi plăcintele au pierdut valora lor şi plăcintarul poezia lui; civilizaţia l-a omorât. Toţi l-au părăsit, şi surâsul se vede pe buzele lui numai când e cungiurat de băieţi şi de copii, singurii ce i-au mai rămas credincioşi. Aceştia uneori îi mai deşeartă tablaua, iar cele mai adese se întoarce seara acasă cu dânsa plină. Atâta numai că marfa lui e marfă ce nu aduce pagubă; ce nu se vinde se mânâncă.

La 1821, după spargerea eteriştilor, paşa din Iaşi, văzând că nu poate scoate pre ianiceri din ţară ceru ajutor. I se trimiseră deci spre acest sfârşit câteva mii de tulimeani (miliţie). În toate zilele urma colizii între ei, şi ele se sfârşeau totdeauna prin moartea a câţiva.

Într-una din zile — era iarmaroc pe şesul Frumoasei — un plăcintar s-a dus cu o pohace s-o vândă; un tuliman o târguia, când un ianicer vine şi vrea s-o ieie. Tulimanul însă nu o dă. Iataganele iese din teacă. Tulimeni şi ianiceri se amestecă la sfada plăcintei, şi comedia se mântuie cu uciderea a vro treizeci de inşi din ambe părţile; iar plăcinta, trista cauză a acestei dispute, şi autorul ei au rămas turtiţi şi hăcuiţi într-o baltă de sânge.

În vremea domnilor fanarioţi, plăcintele şi gugoaşele erau mult mai căutate. Un domn grec — a cărui nume ingrata istorie a uitat a ne-l păstra — era un mare mâncău de plăcinte. Caimac, gugoaşe, alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învârtite ş.c.l. se îngropau în stomahul lui ca într-un abis fără fund. În toată dimineaţa — păn-a nu face divan — trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă.

Un curtezan — unde nu-şi vâră ei coada! — care îmbla de mult să se facă vornic, nu ştia ce mijloc să mai întrebuinţeze, şi şedea trist odată cu soţia sa la masă. Iehnelele şi cataifurile treceau pe dinaintea lui fără macar să le atingă, când iaca se înfăţoşează o plăcintă pântecoasă cu o ghirlandă de gugoşele, împărăteasa plăcintelor, cap d-operă în gastronomie.

— Nevastă, strigă boierul meu sărind de la masă, m-am făcut vornic.

— Când?

— Acum.

— Cum?

— Vezi plăcinta asta? Din pântecele ei a să iase vornicia mea.

Îndată plăcinta s-a trimis la curte.

Înălţimea-sa se pusese la masă, dar faţa-i era posomorâtă. Edicliii şi iciolanii stau înmărmuriţi dinaintea lui, cu mâinile la piept. Curtea toată tremura; căci nu era vorbă de nimic altă, decât de a trimite la Ocnă pe şese beceri, a pune la falangă pre stolnicii curţii, şi a bate cu urechea în stâlp pre credincerul cel mare. Pentru ce astă urgie? — Pentru că ticăloşii au uitat să facă plăcinte la masa măriei-sale. Uitare vinovată şi neiertabilă!

Când acum era să se puie în lucrare înalta hotărâre, iaca norocita plăcintă, de care am vorbit, încă adusă pe o tipsie de argint.

De aş fi fost faţă, aş putea să-ţi descriu încântarea ce a căşunat sosirea astei ancore mântuitoare, dar eu încă nu eram pe lume; precât însă am auzit din bătrâni, bucuria a fost mare, şi credincerul, stolnicii şi becerii au scapat de pedeapsa meritată.

Trimisul s-a întors bogat răsplătit, aducând şi pentru curtizanul nostru următorul bilet din partea marelui postelnic:

"Arhon...
Înălţimea-sa mi-a poruncit să-ţi fac cunoscut că mâine dimineaţă să te înfăţoşezi la curte, în spătărie, spre a îmbrăca caftan de vornic mare.

P.S. Nu uita să trimiţi mâine, pentru masa măriei-sale, o plăcintă ca cea de astăzi."

A doua zi, mehterhaneaua juca în ograda boierului cu plăcinta, care şăzând în balcon, îşi netezea barba cu mulţămire; iar când înceta câte puţin scârţiitorul ţipet a surlei lui mehterbaşa, s-auzea între norodul grămădit la poartă cântând: Cu iaurt, cu gugoşele, Te făcuşi vornic, mişele!

Scrisoarea XXIII

(HtnŐp° tn) Iunie 1848

Nu ştiu pentru ce, domnul meu, eu stim pre femei mai mult decât pre barbaţi. După a mea idee, deşi suntem partea tare a neamului omenesc, nu suntem însă şi cea bună; căci e netăgăduit că de la începutul lumii şi pănă în ziua de astăzi, femeile ne-au întrecut nu numai în iubire, ce şi în patriotism.

Lăsând la o parte Corneliile, Lucreţiile şi toate femeile istorice grece, romane şi de alte naţii, îţi voi vorbi numai de femeia română, acest tip de amor şi de virtute.

Câte viţiuri s-au strecurat în frumoasa noastră ţară sub ocrotirea unui guvern prieten a întunericului, care favoriza patimile ca să-l demoralizeze şi să-l ţie în slugărie! câte rele au spurcat inima bietului român! Însă nici una din ele n-a putut pata haina cea albă a femeii românce, ci ea rămase tot curată şi neprihănită. Şi de unde vine aceasta? De la educaţie? Nicidecum. Educaţia femeilor la noi e atât de neîngrijită, încât nici trebui a mai pomeni de ea. Vine de la natură, această învăţătoare a lumii toate; de la natură, care a sădit în inima femeii acea dragoste de familie, acea abnegaţie de sine, pentru a se consacra soţului, părinţilor, copiilor ei.

Să o privim în toată vrâsta.

Vezi-o fecioară, fără prihană, tânără şi frumoasă. În ochii ei străluceşte dulceaţa, şi în inima sa amorul. Iat-o acum soţie, mumă de familie, cungiurată de copiii săi, îngrijind de casa sa, şi sârguindu-se a împrăştia cu senineţa şi blânda ei mângăiere negurile supărărilor de pe fruntea soţului său. În sfârşit matroană respectabilă, povăţuind cătră cele bune pre fiii şi fiele sale, uitându-se cu mulţămire la trecuta ei viaţă, în care nu are a-şi bănui nici de o greşală; şi aşteptând sfârşitul ca un somn după o ostenitoare călătorie. Ea ştie că Dumnezeu a creat-o nu pentru dânsa, ci pentru familia ei, de aceea egoismul nu află loc în sufletul său, şi misia îi e împlinită, dacă în calea vieţii sale a putut şterge câteva lacrimi, semăna câteva flori, şi lăsa o suvenire duioasă în inimile scumpe!

Deşi se pare uşoară solia ei, iaca ce zice filosoful Genevii: "Omul, făcând bine, nu atârnă decât de sine, şi poate brava judecata publică; dar femeia, făcând bine, n-a făcut decât jumătate din însărcinarea sa, şi trebui să-i pese de ceea ce gândesc de dânsa nu mai puţin decât de ceea ce este în fiinţă... Opinia este mormântul virtuţii pintre bărbaţi, şi tronul său pintre femei." Greu e a putea înlătura cineva calomniile şi invidia lumii, femeia însă ştie că nu ajunge a fi virtuoasă, trebui să nu fie nici prepusă. Cât pentru mine, domnul meu, mi-ar plăcea să trăiesc într-o republică de femei, unde ele să poruncească şi noi să ascultăm. Crede-mă că n-ar merge trebile mai rău. Dar văd că m-am depărtat de ţelul meu, şi vorbesc de morală şi de politică, când voiam să-ţi vorbesc numai de patriotismul femeilor. Htnhp° tn, zicea acea vestită spartiată, dând scutul fiiului său — însă am uitat că am promis a nu vorbi de femeile Romei şi a Greciei.