Dumnezău te va feri-te

Supt umbră, la zî herbinte, Că ț-va fi mână direaptă

Cătră bine ce te-aștaptă. Zua nu-ț va fi de soare

Zăduv, ce-ț va fi răcoare. Nice luna te-a păli-te

Noaptea cu lucori herbinte. Că Domnul îț va fi vântă

Sufletului fără smântă, De te va feri la-ntrare

Să nu te-atingă pierzare, Și la ieșit te va duce

Cătră răpaos cu dulce.

PSALMUL 121

Mă veselesc de vestea ce-m vine,

De mă-mbie direpții cu sine

Să-ntrăm cătră Dumnezău în casă,

La curtea cea svântă ce-ș aleasă. Eram oarecând stând cu mulțâme

În curtea ta, Ierusalime1, Ce și de-acmu încă ni-om sui-ne,

De ne-a spori Dumnezău cu bine, Cu moșnenii tăi ce le țâi parte,

Unde te zidești ca o cetate. Acoló să ne suim cu gloate,

1 Pronunțat I-e-.

Din răgúlele Domnului toate, Pre uríc ce are Izrailul A să mărturisi din tot șirul, Și toț credincioșii ce-s în lume Îț vor mărturisi svântul nume. Acoló vor ședea pre giudețe Scaune, neveghind voaie-n fețe, La casa lui David la cea svântă, Când va veni Domnul fără smântă. Pentr-aceea să-ntrebaț de viață Ierusalimul1 în dulceață, De bișug de pace cum petrece ; Cine-l iubăsc, bișug nu-i va trece. Dea-ț Dumnezău în sâla ta pace Și-n turnuri bișug, precum îț place! Prin frațâi miei, prietini și rudă Ț-am uratu-ț pace fără trudă, Și prin casa ce-are-n tine Domnul Ț-am priitu-ț de bine-n tot omul.

PSALMUL 122

Mi-am rădicat ochii miei cu rugă Cătră tine, Doamne,-n vreme lungă, Din ceri, unde-ț este lăcuința, Ț-am căutatu-ț cu toată priința. Ca o slugă la svânta ta mână Și ca șarba la mâni de stăpână, Așe-s ochii noștri cătră Domnul, Să ne miluiască pre tot omul.

Și cu milă Domnul să stejască Să ne cruțe, să ne miluiască, Că cu multul ne-au umplut ocara Și ponoslul de prin toată țara, Sufletului ocări ce-i lucrează Bogătașii ceia ce zburdează.

PSALMUL 123

Că de n-ár fi cu noi să stea Domnul, Zâcă Izrailul și tot omul, Că de n-ár fi cu noi să stea Domnul, Când le vine toană a tot omul, De să scoală asupră-ne-n pripă, Ne-a sorbi-ne de vii de-am da-n râpă, Cându-ș pornesc mânia cu unde Asupră-ne-n pohoi să ne-afunde. Și sufletul nostru pohoi trece Ca de părău repede și rece. Și sufletul nostru trecătoare Ș-au făcut prin apă necătoare. Blagoslovit să fii cu ferice, Că nu ne-ai dat, Doamne, să ne strice Cu dinții lor, și de vânătoare Ne-ai scos din laț și de la prinsoare. Ca vrabia ne-ai scos, Doamne svinte, Sufletele de curse cumplite, Și sâlțele celor ce vinează Le-ai stricat, să n-aibă să ne piarză. Că tu, Doamne, cu svântul tău nume Ne dai agiutorul tău pre lume, Precum dintăi ai zâs cu cuvântul, De s-au făcut ceriul și pământul.

PSALMUL 124

Carii să nedejdiuiesc în Domnul,

Aceia-s ca muntele Sionul.

Preste veci din loc nu să clătește,

Cine-n Ierusalim lăcuiește.

Munțâi pregiur Sion ca o roată,

Și Domnul pregiur svânta sa gloată, De-acmu pănă-n veci într-așezare

Va pune de toate părț străj tare. Că n-a lăsa Domnul să să mișce

Păcătoșii, steagul să-ș rădice, Nice să cuteze-n tot șireagul

Preste derepț să-ș puie toiagul, Ferind pre direpț să nu deprinză

La fărălegi mânule să-ș tinză. Fericește-i, Doamne,-n zî de plată

Céi buni ce-s cu ineima direaptă, Iară ceia ce nu vor să-ț crează

Mână-i, Doamne, cu răii să-i piarză. Și Izráil va lăcui-n pace,

În tot șirul, precum lor le place.

PSALMUL 125

Când ar înturna Domnul să-ș vie La urmă Sionul din șerbie, Atunci ne-am mângâia-n voaie bună Și ne-am bucura-ne depreună. Rostul ni s-ar veseli și limba, Și ne-am uita atunci toată scârba. Atunce ar zâce-n limbi păgâne : „Li s-au întors Dumnezău cu bine“. Și ș-au mărit mila spre noi Domnul, De ni să fericește-n tot omul. Și ne-ntoarce, Doamne, cu tot pleanul, Ca omeții când să rump la anul De austrul ce suflă cu cálduri, De cură părauă-n toate laturi. Ceia ce ș-au sămănat cu plânsuri, S-or bucura secerând cu râsuri ; Ceia ce mărg sămănând cu jele, Ș-vor culege veseli mănunchele.