Psaltirea in versuri
- 5 perechi.
1 Pronunțat I-e-.
De tine pământul să adapă, Și de bișug nime nu să scapă. Că părăul tău, Dumnezău, varsă, De sațâu gătind tuturor masă. Brazdele pământului le-mbată, Să rodească secere bogată. În ploi bune, vesele să crească Vipturile și să să mulțască. Anul cu cunună l-nărocește Și cu de tot bine l-îndulcește, Câmpii de grăsâme să să împle Și pustia grasă să să tâmple. În frâmsețe, dealurile nalte Bucurie le-a-ncinge să salte. Să-nvăscură oile, mieorii, Și s-or veseli secerătorii De zăpódii ce vor unda grâne, Și toț vor cânta sătui de pâine.
PSALMUL 65
Strigaț lui Dumnezău, toț din țară*, Cântaț să s-auză păn-afară Numele lui cél svânt, și-i daț slavă, Dațî-i cinste fără de zăbavă. Zâceț cătră Domnul : „Ce-s de nalte Lucrurile tale și-nfricate! Când ieș cu mulțâme de putere,
- 5 perechi.
Pizmașii tăi toț stau cu tăcere. Și pământul ție tot să-nchină, Cu cântare și cu față lină, Și să roagă svântului tău nume, Ce-i vestit de cinste preste lume“. Veniț de vedeț, cui i să pare, Câtu-i Domnul de strașnic de tare, Că-ntrece toț oamenii cu svatul, Și marea o-ntoarce cu uscatul. Și prin văi îș trece oastea lesne, De le-agiunge apa pre la glezne, Și de dânsul toț au bucurie, Că-ș domnește vecii cu tărie. Și ochii lui prăvăsc preste gloate, De văd lumea și limbile toate. Pentr-aceea toț să să păzască, Și greșiții să nu să mândrească. Iară voi, păgâni, fără de price Lui Dumnezău să-i zâceț ferice Și să-i strigaț cinstea preste gloată, Să-i răsune slava-n lumea toată. Că mi-au pusu-mi sufletul în viață Și piciorul mi-au ferit de greață. Când ne cercai, Doamne,-n strecătoare, De ne-ardeai c-argint în herbătoare, Ne băgai picioarele prin lațe Și scârbele ne puneai în brațe. Că ne-ai suit păgânii în ceafă, Cu rău ce ne fac și ne cer leafă. Ce tu, Doamne, cu lesne ni-i trece Prin pară de foc, prin apă rece, Și cătră odihnă ne vei duce, La răpaos și la sălaș dulce. Pentr-aceea îț voi întra-n casă Cu tăgadă și cu jărtvă grasă. Și rugile ce ț-am giuruite Le voi da-le să nu să uíte. Cu rostul mieu ce-am zâs la nevoaie Ț-voi aduce cu drag și cu voaie Jărtve de ars cu măduhă grasă Și tămâie, cu mieori de-acasă. Și cu tauri, vătui ț-voi aduce, Vin și pâine, unt și cu grâu dulce. Și vă strângeț de-auzâț tot omul Să vă spui s-aveț teamă de Domnul, De cât bine mi-au făcut și-m face, Și-m ferește sufletul cu pace. Cătră dâns de-am strigat, având scârbă, Mi-au iușuratu-mi greul din gârbă.
De supt limbă i-am nălțat cuvântul
Și s-au auzit în tot pământul.
Că eu de-am iubit vro strâmbătate,
Domnul să nu-m caute-n greutate. Pentr-aceasta Dumnezău m-ascultă Și mă scoate din grijea cea multă. Blagoslovit să fii, Doamne svinte, Că nu-m lepez mișele cuvinte, Nice mila ț-oprești despre mine, Lăudat să fii, cum țî să vine.
PSALMUL 66
Doamne, tu te-ndură și ne ură-n viață*, De-ț străluminează pre noi svânta față, Și ne miluiește să-ț cunoaștem pașii Pre pământ ce-i merge să ne-nfrângi pizmașii. Să-ț mărturisască năroade și gloate Ce-ai făcut izbânda, și limbile toate. Și păgânătatea s-aibă voaie bună, Că-n direptul giudeci pre toț depreună. Și limbile toate li-i deșchide cale Pre pământ să țâie poruncile tale. Și gloatele toate să-ț mărturisască Ție, Doamne svinte, și să-ț mulțămască De bișug de roade ce ș-au dat pământul, Că ne-ai urat bine, Doamne, cu cuvântul. Năroc și ferice ne-ai dat fără samă, Și limbile toate să-ț aibă de teamă.
PSALMUL 67
Domnul să să scoale, să-i fugă de știre* Toț pizmașii noștri și să să rășchire, Să fugă departe de svânta lui față Cine nu-l iubește și-i caută cu greață. Fum cu sterevie fața să le arză, Și ca de foc ceară, răstopiț să cază,
- 6, 6.
- 6, 6.
Și toț pizmătarii de-a lui față svântă Așe să despieie și să cază-n smântă. Iară pre direpții Domnul să le facă S-aibă de tot bine, viață să le placă. Și cu bucurie să să desfeteze, Nemică de-a lumii să nu-i întresteze. Cântaț cum să cade Domnului pre nume Și să-i faceț cale când vine pre lume, De va să să suie preste scăpătate, Cu svântul său nume și cu bunătate. Faceț bucurie de svânta lui față, Iară pizmătarii să-i cuprinză greață. Săracilor Domnul le este părinte, Văduvelor este giudeț de mainte. De la locul cél svânt unde lăcuiește, Tutinderea-n lume el oblăduiește. Și pre toț îi crește și-i face cu casă, Cu sfat de la dânsul să vor așeza-să. Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare, Pre ceia ce-s chíșavi da-le-va strânsoare, I-a pune movile ca și în pustie, Să șază mormânturi, pentru gingășie. Din vremea aceea când tu, Doamne svinte, Te milostivisăș de-ț luai aminte Gloata ta cea svântă și-i erai povață Prin pustietate, de-mbla fără greață. Tremura pământul de-a ta strălucoare Și s-aprindea ceriul de vărsa sudoare. Muntele Sinaiul fumăga cu pară, De svânta ta față, și lumina-n țară. Că tu, Doamne svinte, ț-dedeseș cuvântul Atunci cu Izráil să stea cât pământul, Să-ț fie moșie, și i-ai datu-i ploaie ’N vreme secetoasă, de vărsa pohoaie, Să-nverzască câmpii, s-aibă vita hrană, Să nu flămânzască mișei preste iarnă. De-a ta bunătate s-aibă bișug mare, Poruncile tale să le strige tare. Și să prinză veste toț de-a ta izbândă, Când va sta-mpăratul să-mparță dobândă. Iubitul pre steaguri cu multă frâmsețe Va-mpărțî pre cete lefe cu blândețe. Și tu, oaste svântă, n-ii1 hi ca mainte, Să te culci afară la tăciuni herbinte, Ce vei dormi-n casă, de ti-i desfăta-te ’N sân de porumbiță,-ntr-áripi argintate. După ceafă aur cu lucoare verde
Ț-va slobozî raze, de nu ti-i încrede.
Ț-va stoli-mpărațâi, Cel din ceri, cu slavă,
De-i coperi munțâi fără de zăbavă.
Ca-n Selmon când cade omătul de-albește, Așe toată țara cu tine s-a-nvește. Muntele cel mare ce-au pogorât Domnul, Munte cu grăsâme de-l știe tot omul, Muntele Vasanul, muntele de lapte, Ce-are pregiur sine multe măguri nalte. Toți munțâi aceștia vor râhni Sionul, Măgura ce-a mică ce-a lăcui Domnul. Ș-au ales într-însă loc să-ș puie cortul, Că-n noi va petrece Dumnezău cu totul.
1 nu vei.
Când va veni Domnul de-a face căutare, Vei vedea atunce ce-i de oaste mare, Vei vedea carâta unde șede Domnul, Că n-are putere să-i ia sama omul. Mii și leghioaie, și sute nescrise, Fără ce-are Domnul, și oști ce-s ne-atinse. Și-ncătró purcede, unde i-i cuvântul, Are călărime repede ca vântul. Și Domnul dintr-însă departe dă rază, Nu pot sta pizmașii să cate să-l vază. Văzut-ai Sinaiul când ardea cu pară, Când stai1 de departe de-l vedeai de-afară. Că te lua groază de urlete multe Și de glas de bucin ce să vedea-n munte. N-ii2 pățî c-atunce să te îngrozască, C-acmu vine Domnul să te miluiască, Să te ia cu sine din plean, din șerbie, Să te suie-n țară, să-ț dea-mpărățâie. Prin dare puțână ce ț-au luat Domnul, Ț-va da bogățâie de-a râhni tot omul, Te va-mbia-n casă și te-a așeza-te ’N sălaș cu odihnă, de ti-i desfăta-te. Bună cuvântare s-aibi, Dumnezău svinte, Zî de zî să-ț crească slava ca mainte.
Că-n războiul nostru stăm fără de frică, De toi de năvală nu gândim nemică, Ce facem putere cu a ta izbândă, De ni să sporește nainte dobândă. Că tu, Doamne svinte, cu lesne ni-i scoate
1 stăteai.
2 Nu vei
Cu a ta vârtute de la prag de moarte. Iară pre pizmașii vei lovi din frunte, Di-or sta ca pologii capete căzute. Vârv de păr din vină nu li s-a ierta-să,
Ce cu vârv măsura le vor da cea rasă.
N-or putea să scape nice-n vârv de munte,
Că din Bazan Domnul i-a prăvăli iute
Și-i va băga-n mare de-i vor vedea fundul, Să le zacă-n mestec oasele cu prundul. Vei brodi prin sânge ca și de mainte, Ce limpiia cânii, de vei țânea minte. Cându-ț mergea Domnul la război în frunte, De sta polignite stârvurile crunte, Ieșiia atunce tot omul să vază Pre-mpăratul nostru război ce lucrează.
Când să-ntorce-acasă îi mergea nainte
Boierii și curtea șiraguri tocmite,
Prin cântări de șiruri de giocuri de fete,
De le da-mpăratul dar fără scumpete. Din cetele toate, din năroade mare Veniia la Domnul bună cuvântare, Și din toată vița cea izrailească Să cânte pre Domnul și să-l proslăvască. Micu-i Veniamin și puțân cu ceata, Ce-i la război iute și ager cu spata. Boierii Iúdei1, ce mergea din frunte, Zavilon, Neftalim, cei cu steaguri multe, Și cu toț boierii, când ieșiia-n oaste, Împungea pizmașii cu sulița-n coaste. Mergea fără frică și fără de greață,
1 Pronunțat I-ú-.
Că tu, Doamne svinte, le erai povață. Deci1 poruncește cu svânta ta sâlă,
Și să să-ntărească pre noi a ta milă Care-ai făcut, Doamne, și veste să-ț iasă
Preste Ierusalim, din svânta ta casă. Daruri împărațâi ție să-ț aducă,
De frică să-ț aibă și hiara de luncă. Taurii cei coarneș să să spământeză,
Și vacile grase să nu să cuteză Să să mai rădice să ne împresoare,
Strecuraț c-argintul să calce-n picioare. Ce tu, Doamne svinte, păgâni ce cer svadă