string(7) "library" string(8) "document"
87
1467
1391
940
1401
5500
1504
1646
1200
82
1711
1457
1812

Testamentul şi memoriul unui nebun

1 2 3 4 5

(Logogrif literar)

Călătoria cu calea ferată este cea mai îndemânatică, însă câteodată şi foarte ostenitoare.

Pornindu-mă de la staţiunea X*** pe o arşiţă teribilă din luna iulie şi călătorind răstimp de 54 de ore consecutive, mă coceam în cupeul vagonului bucşit de pasageri, care se schimbau necon­tenit, unii ieşind, iar alţii intrând în cuşca de fier înfierbântată ca un cuptor de tropicele raze ale soarelui. Eram stingherit în toate mişcările mele, neavând loc să-mi întind măcar picioarele; singur numai capul îl puteam rezema de dosala fotoliului.

Simţeam că mă topesc, că toată vlaga din corpul meu se scurge din mine în şiroaie de sudoare. Somnul, deşi mă cuprin­dea, imediat era întrerupt de ghiontitura vreunui pasager, ce-şi lua bagajul portativ, ca să iasă. Şi când, în sfârşit, sosii la Mos­cova, coborându-mă pe platforma debarcaderei, totul mi se învârtea înaintea ochilor, aşa că-mi părea că sunt beat.

O slăbiciune nespusă mă cuprinse şi somnolenţa mă obora de pe picioare. Ieşind din gară, mă suii în prima birjă ce-o întâmpinai, uitând să spun birjarului la ce otel să mă ducă. Iar acesta, fixând modestul meu bagaj şi neţinându-mă, se vede, de boier mare, mă duse la un mic otel din mahalaua capitalei.

Intrând în odaia ce chelnerul mi-o indicase, nici nu mai băgai de seamă unde mă aflu, ci îmbrăcat de drum, precum eram, m-am aruncat pe pat, căzând imediat într-un somn atât de adânc, încât părea că a amorţit sufletul în mine.

Cât timp voi fi zăcut în nesimţirea aceasta letargică, nu ştiu, căci abia atunci deschisei ochii, când simţii în nas un miros acru şi intensiv, ce-mi ardea în nări, făcându-mă să strănut.

Atunci mă trezii cu desăvârşire. Ridicând capul, rămăsei uimit de priveliştea ce mi se înfăţişa: pe perina, pe care am fost cul­cat, era o baltă de sânge, iară lângă mine sta un om ce mă ţinea cu o mână de puls, pipăindu-mi cu cealaltă pieptul. Lângă uşă observai un poliţian şi un amploiat, care era, precum putui înţe­lege după uniforma lui, comisarul poliţiei.

Sărind în picioare şi respingând pe acela ce-şi pusese mâna pe al meu piept, mă uitai în jur, neputând să-mi dau seama ce vor ei de la mine.

Atunci ca fulgerul îmi trecu prin gând, ori de nu cumva necunoscuţii aceştia sunt nişte pungaşi, ce vor a-mi scoate de la sân portofoliul cu banii ce-i purtam cusuţi în căptuşeala jiletei. Dar poliţianul? Ce caută el aici? Să fie el un camarad al pră­dătorilor? Iată întrebările, ce-mi frământau mintea în acel mo­ment.

— Cine sunteţi şi ce voiţi de la mine? mă adresai furios către dânşii.

Însă comisarul poliţiei, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea mea, nu-mi răspunse nimic, ci, plecându-se, începu a se uita pe sub patul pe care adormisem. Apropiindu-se apoi de mine, mă întrebă:

— Unde ai aruncat arma?

— Ce armă? replicai eu, frământat de presupuneri.

— Arma cu care te-ai împuşcat! Au nu te vezi plin de sânge din cap pân-la picioare?

Şi-ntr-adevăr, privindu-mă în oglinda de vis-à-vis, încremenii de spaimă: toată faţa mea, părul de pe cap şi pieptul erau aco­perite, ca de o scoarţă, de sânge închegat. Nu mă putui dumeri: visez sau aievea mă aflu în aşa hal? Dar câteva picături de sânge, ce începură a-mi curge din nas, mă făcură să înţeleg cauza. Atunci mă adresai furios vizitatorilor mei:

— Domnilor, eu sunt bun sănătos şi nici prin gând nu mi-a trecut să mă împuşc: de osteneala şi căldura ce am suferit în de­cursul lungii mele călătorii în vagon, am sângerat din nas. Însă această neînsemnată întâmplare nu v-a îndreptăţit deloc să intraţi cu forţa în odaia mea, şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât eu nu l-am chemat pe nimene. Purtarea d-voastre îndrăzneaţă voi denunţa-o unde se cade. Iară ce s-atinge în special de d-ta, dom­nule, care căutai a-mi scoate banii de la piept, vei fi adus înaintea tribunalului.

— Greşeşti, îmi răspunse dânsul, căci eu sunt medic: cre­zându-te mort, îţi ascultam funcţiunea inimii. Eu am intrat aici cu comisia chemată de chelnerul otelului, care a auzit în odaia d-tale o împuşcătură...

El voi să mai adauge ceva, dar se opri subit pe loc şi, ridicând nasul, părea că adulmecă spre uşa încuiată a odăii megieşe. Prin bortiţa cheii acelei odăi străbătea fum.

— Arde în acea odaie, exclamă medicul, căci se aude fum de petică aprinsă.

Poliţianul ieşi cu grăbire afară întorcându-se peste scurt cu mai mulţi chelneri. În tot otelul se făcu un vălmăşag haotic. Uşa închuiată fu deschisă şi noi toţi năvălirăm în odaia de unde ieşea fumul. El se ridica dintr-o perină aprinsă de pe pat, iară lângă pat zăcea pe pământ, cu faţa în sus, un individ scăldat în sânge, ce curgea încă din tâmpla lui dreaptă dintr-o rană considerabilă cauzată prin un revolver, ce-l ţinea încă în mână.

Sinucigaşul era tânăr: el putea să aibă cam 25 de ani, era slab la trup şi cu o faţă palidă, brăzdată de tainice chinuri. Pielea feţei lui semăna cu o hârtie galbenă, iar peste înfundăturile ochilor şi ale obrajilor se întindeau ale morţii umbre vinete.

Strania lui fizionomie nu exprima vreo durere, ci o tristeţe nespus de adâncă, un chin precum îl produc numai giganticele patimi sufleteşti. Privindu-l, nu simţeai înfiorarea, ce o produc de altfel trupurile moarte, ci mai vârtos un fel de compătimire duioasă, precum o simţeşti la despărţirea de un bun prieten ce a repausat.

Chelnerii deschiseră fereastra, ca să iasă fumul, şi cu ajutorul apei din lighean stinseră focul în puţine minute.

Atunci medicul, plecându-se, cercetă pieptul sinucigaşului, constatând subita lui moarte. Întorcându-se apoi spre noi, a zis:

— Acest nenorocit îmi este cunoscut, şi d-voastră, domnule comisar de poliţie, puteţi dresa procesul verbal după cele ce vin a vi le comunica.

Sărmanul acesta se trage din clasa copiilor găsiţi şi a fost adăpostit aici în ospiciul pentru copii lepădaţi. Cine au fost părinţii lui, nu se ştie. Crescut în ospiciu până la etate de zece ani, a fost trimis în institutul de orfani al statului. Arătând o rară şi marcantă inteligenţă, a atras atenţiunea şi simpatia profeso­rilor, care, descoperind într-însul un deosebit talent limbistic, l-au trecut cu studiile în institutul orientaliştilor*. Ieşind din aces­ta cu diplomă, fu trimis ca misionar în Abisinia. Admirabila sa elocinţă teologică cuceri toate inimile, captivând chiar şi pe Neguşul Menelik. El ar fi putut face carieră strălucită, dacă nu s-ar fi lăsat condus de inspiraţia sa pentru nişte idei ciudate, la o dispută ce sta în contra dogmelor vechilor apostoli.

El îşi alcătui o filozofie exclusivă, un fel de cult ce nu se potri­vea cu doctrinele ortodoxe. Acuzat de clerul de acolo, fu reche­mat în capitală, judecat de duhovnicii sinodului şi surghiunit într-o mănăstire părăsită din pustiurile guvernământului Tomsk. Dar el şi acolo îşi găsi adepţi printre locuitorii nomazi şi refugiaţii de la munca silnică. Denunţat din nou, ancheta criminală îl de­clară de nebun. Acestui verdict a urmat internarea sa în ospiciul de psihopaţi.

În fine, însă, consiliul medical, din care am făcut parte şi eu,

  • Acest institut pregăteşte misionari pentru propaganda creştinească în Asia şi se învaţă acolo toate limbile orientale.

a recunoscut că el nu-i vindecat de ideea sa fixă; ideea aceasta era însă atât de rătăcită, încât orişicine îl putea cunoaşte de nebun; propaganda sa nu putu constitui deci nici un pericol. Comisia hotărî aşadară a-l elibera din casa de nebuni. Pasul acesta poate că a fost greşit, căci, nestând mai mult sub nici o controlă, a terminat prin a-şi curma firul vieţii.

— Fie cum va fi, formalităţile anchetei trebuie să meargă drumul lor, răspunse comisarul poliţiei. Şi el începu a căuta pe masa de scris, pe care găsi o epistolă sigilată, pusă pe un pachet legat cruciş cu o aţişoară. Pe epistolă era scris:

Domnului prim megieş al odăii, ce o ocup eu, oricine el va fi. Iară dacă din întâmplare ambele odăi ar fi deşerte, atunci acelui ce după moartea mea va intra întâi în una din ele.

Comisarul poliţiei, luând epistola, mi-a înmânat-o cu ur­mătoarele cuvinte:

— Domnule, mai înainte de toate scuză că după arătarea chel­nerului am intrat cu forţa în odaia d-tale. Dar însuşi chelnerul, auzind zgomotul împuşcăturii, n-a nimerit unde s-a căzut, şi în buimăceală ne-a arătat odaia d-tale, la a cărei uşă am bătut fără a primi vreun răspuns sau a auzi vreo mişcare, fiindcă atunci d-ta te aflai cufundat într-un somn adânc. Deci, nepierzând tim­pul, noi am silit uşa şi, intrând, te-am aflat fără mişcare, cu ochii închişi şi cu capul într-o baltă de sânge. Acea privelişte imediat ne-a făcut să credem că v-aţi împuşcat în cap, dar la urmă, cum vezi, s-a lămurit chestia. Sinucigaşul este megieşul d-tale. Deci după voinţa mortului şi după adresă, epistola lui îţi aparţine d-tale; numai te rog a o citi înaintea mea. Formalitatea cere aceasta.

Eu deschisei epistola, care avea următorul cuprins:

Domnule Necunoscut. Noi am călătorit cu acelaşi tren şi, pot zice, în acelaşi cupeu, dar în vălmăşagul şi schimbările necontenite ale pasagerilor d-ta nu m-ai băgat în seamă... Şi ce interes putut-a să vă inspire fiziono­mia mea, ca să-ţi rămân în amintire? Dar eu, căutând omul pe care doream a-l însărcina cu testamentul meu, nu te-am lăsat din ochi, urmărindu-te cu intenţia ca să descind la acelaşi otel, la care vei şedea şi D-ta.

Acum, ştiind că ancheta judiciară se va face la faţa locului, vă las 20 de ruble alăturate pentru îngroparea mea creştinească. Săracă este ofranda ticăloasei mele rămăşiţi, dar zbuciumat în viaţă, sărac m-am născut şi sărac am murit, respins fiind din sânul societăţii ca funcţionar, ce-şi câştiga pâinea pentru viitor.

Eu am fost născut din rândul acelor creaturi nemernice, arun­cate ca de prisos pe acest pământ şi înstrăinate de ceata sociabilă, ce-i înconjoară. Izgonit din hotarele drepturilor comunei, rătăceam într-un orizont deşert şi întuneric, în care pierdusem orice urmă şi orice legătură cu lumea activă, văzând alfa şi omega funcţiilor vieţii numai în curmarea unui proces fără ţintă şi sfârşit.

Omul izgonit din principiile sociale pluteşte în spaţiul deşert ca frunza uscată, ce se-nvârte în aer, zbuciumată de vânt, spre a pica în leagănul putrejunii din recele mormânt. Aşa şi eu n-am avut de unde suge vlaga din creanga maternă, de care m-au detrunchiat, aruncându-mă de la dânsa în toată vigoarea înverzirii şi lepădân­du-mă în seama unei cauze fortunate. Ce putui apoi face, când ştiut este că ţinta ideală şi problemele vieţii pot fi hotărâte numai atunci când conobligaţii prin sprijinul mutual realizează idealurile zămis­lite din cererile şi dorinţele societăţii? Dar există oare acel ajutor atât de chemat, atât de dorit?... Nu, şi iarăşi nu!

Cultura actuală a omenimii a distrus viaţa în deosebite elemente, a sfâşiat-o în bucăţi nelegate nici cu o combinaţie filantropică de fraternitate. Fiecare îşi urzeşte mrejele sale şi şade în ele ascuns ca păianjenul, aşteptând vreo victimă, ce întâmplarea i-o va trimite. Nu-i deci de mirare dacă viaţa devine o carte misterioasă, al cărei sens e tot atât de greu de înţeles, ca ieroglifele antichităţii.

1 2 3 4 5