— Minciuni spui, replică el cu un gest ameninţător. Tu ai fugit de acolo, căci porţi încă pe tine hainele spitalului. Scoală-te şi marş la locul tău, îmi porunci el cu bruscheţe.

În zadar îl rugam să mă lase în pace, asigurându-l că nu fac nimănuia nici un rău. „Latri, latri“, bodogăni el mânios. „Înlăuntrul ogrăzii e locul tău, nu aici pe stradă între oameni“. Şi apucân­du-mă cu topuzul de gulerul halatului, mă împingea tot înainte. Văzând, însă, că abia îmi mişc picioarele, mă lovi cu pumnul în ceafă. Ameţit picai jos înaintea ogrăzii spitalului. Din fericire, sosi servitorul spitalului, care mă cunoştea, şi cu ajutorul lui fui ridi­cat şi aşezat pe târnaţul ogrăzii. Gălăgia aceasta atrase atenţiunea medicului. El dojeni purtarea mojicească a poliţianului şi, luând ha­latul de pe mine, mă-mbrăcă într-un palton, dându-mi totodată un fel de scrisoare, ce avea să-mi servească drept paşaport.

— De acum mergi, dragul meu; nu te teme, nimene nu te va mai aresta.

Stam iară singur-singurel, slab la trup şi trudit în suflet, fără ţintă, şi, ce-i şi mai teribil, fără speranţă într-un viitor mai bun. În acel moment, dacă venea moartea, eu o îmbrăţişam cu dragoste ca pe un salvator. Ca lepădatul în pustiuri aşteptam momentul ago­niei, în care peste întreaga fiinţă se aşează noaptea nesimţirii. Ocupat de aceste gânduri, dezvelii nu ştiu cum hârtia, ce mi-o dăduse me­dicul.

Acolo citii următoarele:

„Înfăţişătorul acestui certificat este ieşit din spitalul pentru psihopaţi, liber fiind de acuma de a-şi căuta hrana de toate zilele...“

Eu surâsem amar. Cine va primi serviciul unui nebun? Şi şiroaie de lacrimi îmi curgeau peste îngălbenita-mi faţă. Pentru ce oare, mă întrebai, sunt tocmai eu ales de soartă să fiu pretutindene pri­gonit, de toţi părăsit ca molipsitul de ciumă sau leprosul? Am fost silitor în viaţa mea, mi-am agonisit ştiinţe; dară ce mi-a ajutat, ce-mi ajută perfecţionarea aceasta a facultăţilor mele mentale? Ce sprijin am din activitatea lor? mă întrebam ca Faust. Ce mi-a aju­tat teologia? ce filozofia şi cărţile înţelepciunii? Deşertăciuni ale egoismului omenesc, ce vânează o ţintă efemeră, lucidă, care se stinge la prima ei atingere cu veninul inimii omeneşti.

Mă gândeam la fachirii indieni, ce-şi torturează corpul şi-l su­pun la mii de patimi, spre a ajunge în Nirvana, raiul promis mar­tirilor pentru religiune. Dar eu sunt martir fără voie, fachir din silă, pe care confraţii săi l-au condamnat la chin şi suferinţă ca pe o fiară sălbatică.

Şi pentru ce? Născutu-m-am poate în contra voinţei lor? Poate. Dar atunci la ce m-am născut? Cine m-a chemat din noianul nimic­ului spre viaţă, dându-mi arma vieţii, ca să lupt cu greutăţi ce-ntrec puterile mele?

Punându-mi aceste întrebări nedescifrate, îmi adusei aminte de dogmele lui Hristos, apărătorul celor dezmoşteniţi de noroc. El, sub­limul suflet de pe malurile Genezaretului, a strigat: „Veniţi către mine, toţi voi, cei osteniţi şi însărcinaţi!“ Şi în braţele lui deschise urgisiţii aflau liman.

Dar privilegiaţii urmaşi ai marelui martir de pe muntele Golgo­ta urmează ei paşii dumnezeiescului lor învăţător? Nu, de mii de ori nu!

În timpul petrecerii mele în Abisinia am observat la sălbaticii şi păgânii felaci din Etiopia mai multă umanitate decât la acei propo­văduitori ai creştinismului de acolo, care îmbrăcaţi în haina biseri­cii nu slujeau altarului, ci formau numai unelte politice, mreje în care se prindea credula mulţime, fiind numai exploatatori rafinaţi, ce duceau turma la strungă spre a o mulge şi tunde. Duhovnici sunt acei ce extirpează rasa indigenă spre a face loc pentru aventurieri de tot soiul, pentru acea plebe strânsă din mocirlele marasmului moral, pe care ei binevoiesc a-i numi colonişti şi pionieri ai culturii? Întrebat-au acei evlavioşi părinţi, ori de aceşti pionieri sunt bine­veniţi rasei indigene? ori de-i place acesteia a fi scoasă cu topuzul din vetrele sale moştenite şi pline de belşug?

Politica şi umanitatea sunt tot aşa de depărtate una de alta ca zenitul de nadir. Una are drept sujet aşezământul teritorial, a doua cel moral.

Eu voi să fiu luptătorul genului omenesc fără deosebire de grai sau culoare. Cunoscând bine limba arabă, m-am făcut învăţător fela­cilor, care sorbeau cu aviditate cuvântul meu, căci ei purtau în su­fletul lor ură în contra acestor sacrificatori ipocriţi şi farisei mascaţi, ce au pe buzele lor surâsul blând, iar în fundul inimii veninul înşelăciunii.

Propaganda mea făcea între felaci progrese uimitoare, lucru ce născu în adversarii mei teamă şi totodată o animozitate nelimitată. Ei mă calomniară la superiorii mei, şi eu fui arestat şi aruncat pe o navă, spre a fi transportat în patria mea.

Patrie, ce dulce şi frumos cuvânt pentru pribeagul care, zbuciu­mat de ale vieţii nimicitoare valuri, îşi pune piciorul pe prieteneştile ei plaiuri. Aici izvoarele curg mai melodios, codrii sunt mai veseli, aerul mai limpede şi dulce, oamenii mai buni, căci toţi sunt fiii patriei mele. Aici ajunsei şi eu, şi inima-mi şi sufletul se scăldau în dulci iluzii, căci credeau a zări razele aurorii mântuirii mele.

Of, ce deziluzie amară! Căci această patrie începu a mă prigoni încă mai avan, mai teribil decât duşmanii străini. Ucigaşului legea îi detrage favorurile drepturilor sociale şi îl trimite la ocnă, dar îl hrăneşte, dându-i astfel posibilitatea de a trăi. Mie însă mi s-a rupt osia vieţii, răpindu-mi-se singura şi cea mai preţioasă proprietate, lucrarea mentală. Am fost declarat de nebun şi prin aceasta mi s-a luat hoţeşte posibilitatea de a-mi putea hrăni hârbul acest de trup. Acesta-i iadul inimii omeneşti, iad ce îl deplâng în legendele lor toate popoarele universului.

Se vede că şezui ore întregi nemişcat pe acel loc, căci înserase de mult. Noaptea era întunecată, dar senină. Miriade de stele cli­peau în imensa depărtare a eterului. Mă simţeam bine. Aerul cald şi limpede al acelei nopţi de vară îmi împrospătase viaţa.

Privind tabloul nocturn ce mă-nconjura, dădui cu ochii de calea robilor, imensul colan de stele, ce încinge feeric bolta cerească. Su­fletu-mi atunci se-nălţă spre acele regiuni depărtate. Şi acolo sunt, aşadară, lumi pline de activitate ce creează şi distruge; lumi cu naşteri şi pieiri, cu înfloriri şi putrejune.

Cufundat în aceste contemplaţiuni, mi se păru că undulaţiunile miriadelor de stele începură a produce în aer un sunet dulce, o ar­monie cerească ca dintr-o arfă eolică, ce s-aude departe, departe... Sunetul păru a tot creşte, trezind ecoul universului. Cete de heru­vimi zburau prin văzduh, cântând imnuri de laudă celui fără de început; vocea lor era când tristă şi duioasă, când puternică şi vi­foroasă ca acordele unei simfonii. Sufletu-mi sorbea cu însetare ar­moniile, ce sunau la porţile auzului meu, umplându-mi firea cu un ce dulce şi misterios, veşnic neînţeles de a trupului materie.

Mai încet, tot mai încet sună cereasca armonie până ce se stin­se cu totul în tăcerea nopţii.

Eu tot ascultam. Deodată fui surprins de un nou ton: un sopran cu timbru tremurător, dar patetic, intonă aria Margaretei din Faust.

Eu cunoşteam acel glas, ce nu o dată l-am auzit în o chilie depărtată a spitalului, în care era deţinută o sărmană psihopată.

Nenorocirea ei e o poveste veche. Ea a fost odinioară o cântăreaţă renumită, un luceafăr ce strălucea pe orizontul artei muzicale. În urma unui amor fatal pierdu mintea şi fu internată în spital, unde ne delecta din timp în timp cu admirabila-i voce, singura comoară ce-i mai rămăsese din ruinele fericitului ei trecut.

Aşadară, acea armonie cerească, ce-mi transportase sufletul în sferele divine, nu venea de la strălucitele stele, ci din întunecata chilie a bolnavei. Acele melodii nu izvorau de pe buzele neprihănite ale serafimilor, ci dintr-un corp păcătos, dintr-un organ supus pu­trejunii. Imnul acela nu era adresat eternului creator, ci unui amor vremelnic, unei pasiuni arzătoare şi neîndestulate.

Iată-mă deci iarăşi re-ntors la trista realitate, la materialism cu a lui putrejune.

Mă ridicai de pe târnaţ, îndreptându-mi paşii şovăitori spre gara căii ferate. Mă grăbeam să fug cât mai curând din acel loc de chi­nuri şi suspine, unde totul îmi aducea aminte de nenorocirea mea şi unde glasul acelei nefericite fiinţe vărsa în sufletul meu oceane de dureri.

Era miezul nopţii când intrasem în tinda gării, unde-mi luai în grabă un bilet de călătorie, deoarece trenul era deja gata să porne­ască spre Moscova.

Nu ştiu prin ce ciudată asociaţiune de idei îmi trecu atunci prin gând, la suirea mea în tren, zicala arabă: „Omul îşi duce oasele sale la acel loc, unde îi este menit să le îngroape...“

Aşa s-a şi întâmplat; presimţirea lui nu l-a înşelat. El şi-a dus truditele-i oase la acel loc, unde natura le-a zămislit...

Citind ultimele şire scrise de acest nenorocit, mi se umplură ochii de lacrimi. Atunci îmi adusei aminte de cuvintele sf. Ioan Bote-zătorul: Vox clamantis in diserio1; în zadar vorbeşti înţelepciunea, nime n-o ascultă...

Şi cine ştie, poate că în vorbele acestui nebun a fost şi un pic de-nţelepciune...“

Trecu mult timp de la strania mea întâmplare cu acest neno­rocit şi amintirea ei se stinse deja în sufletul meu. Căci viaţa cu ale ei schimbări necontenite, ce te duc din loc în loc, e ca şi un teatru, unde o piesă te face să uiţi pe alta. În aşa trai, gândul nu se opreşte mult pe hatul unui câmp, ci trece cu iuţeala zborului din sferă în sferă, de la o impresiune la alta.

Eram în Caucazia. Ajungând într-o bună dimineaţă în oraşul Tiflis, intrai în o cafenea ca să dejunez ceva. Aşezându-mă la o masă, cerui cafeaua obişnuită şi o gazetă oareşcare. Răsfoind coloanele, dădui de un anunţ foarte interesant pentru mine, căci el îmi reaminti pe nefericitul sinucigaş. Anunţul avea următorul cuprins:

„O telegramă din Berlin a adus la timpul său vestea despre teribila catastrofă, căreia a picat victimă vaporul „Salier“, care, plecând de la Villa-Garcia, mergea cu itinerarul spre Laplata. Dar lângă malurile Spaniei, nu departe de farul Finisterre, se dezlănţui un grozav uragan, care, izbind vaporul de o stâncă submarină, îl nimici, cufundându-l imediat în adâncime cu 209 oameni. Azi se ştie deja exact, că între înecaţi au fost 113 ruşi, 50 spanioli, 10 italieni, 35 galiţieni şi un german. Între ruşii căzuţi victimă, cel mai însemnat personagiu a fost principesa gruzină Bacuriani, ori­ginară din Tiflis, după a cărei moarte au rămas două milioane. Până azi nu s-a aflat nici un moştenitor, fiind principesa fără copii şi neavând rudenii de linia dreaptă.“

Fiecare om gândeşte câteodată în viaţa sa la lucruri stranii şi extraordinare, ce pot fi puse în rândul poveştilor din O mie şi una de nopţi. Aşa o ciudată idee îmi trecu şi mie prin gând în clipa aceea. Oare principesa înecată cu vaporul „Salier“, nu cum­va fost-a ea mama nebunului care în fantezia sa descrie vaporul naufragiat din fundul oceanului? Biografia acelei femei începu deci a mă interesa în acel moment. Dar de la cine să aflu ceva despre dânsa? Astfel cugetând, văd că trece prin sală cafegiul îmbrăcat în costumul naţional al cerchezilor. Acesta desigur că trebuia s-o cunoască sau să ştie ceva despre viaţa ei.

Eu îi făcui deci un semn de politeţe, rugându-l prin gest să vină la masa mea. El îmi răspunse prin un graţios salamalâc obişnuit la asiaţi, punând mâna dreaptă întâi la inimă, apoi la frunte, şi se aşeză pe un scaun lângă mine.

— Ce doriţi? începu el vorba; poate cafeaua nu-i bună? voi porunci să vă aducă alta.

— Nu, respectabile, răspund eu, sunt foarte mulţumit cu ca­feaua, dară m-aţi obliga mult, dacă mi-aţi lămuri o chestie ce mă interesează.