Omul ştiinţelor caută descifrarea misterelor naturii; filozoful analiza ideilor şi funcţiunilor psihologice; artistul izvorul idealului în sfera artelor; bancherul cultul idolului de aur.

Potentatul îşi sapă drumul cu sabia, prin corpurile supuşilor săi, spre a ajunge gloria nemuririi numelui său, precum a făcut-o Na­poleon I, numit cel Mare. Acest uriaş gelat a ucis două milioane de oameni în vigoarea tinereţii, şi dacă după calculul anatomic se află în om 5.000 grame de sânge, atunci renumitul cuceritor a vărsat 800.000 de vedre de sânge nevinovat. Iar dacă măsura trupului omenesc e 50 de centimetri în lărgime, atunci două milioane de leşuri aşezate de rând unul lângă altul ar forma un lanţ de 666 kilometri lungime; şi, în fine, dacă două milioane de voci s-ar întruni într-un singur glas, atunci acel muget s-ar auzi într-o depărtare de o sută de kilometri.

Astfel de cataclisme destructive au fost şi vor fi produse de aleşii dintre cei aleşi, care prin veşnic noi invenţii de stârpire cheamă moartea să intre cu coasa în lunca îmbelşugată a omenimii, unde ea cu sârguinţă începe a oborî florile vieţii, spre a le supune reacţiei putrejunei.

Dar iată că din veşnica împărăţie a raţiunii zboară spre câmpul luptei îngerul păcii cu cortegiul său de sateliţi: artele şi industria, umanitatea şi belşugul, fraternitatea şi binefacerea. El cu razele sale de soare pătrunde hidosul întuneric, în care foiesc şi se zvârcolesc şerpii invidiei şi demonii discordiei, ce ţin în mâna lor ucigaşa armă şi făclia aprinzătoare. Orbiţi de strălucire, ei fug şi se cufundă în prăpastiile căscate târâind după ei leşuri de ucişi. Iar căruntul timp vine de întinde peste câmpul luptei şi grozăviile lui vălul uitării; câmpiile adăpate cu sânge încep a reînverzi, forţa productivă vine iar la stăpânire şi pe ruinele tristului trecut înfloreşte nouă viaţă.

Pacea e restabilită, însă numai între mulţime. Lupta între indi­vizi nu înceată din veac în veac, din neam în neam, pentru că fiecare om este egoist şi îşi păstrează ca un odor ideile sale, ce trec peste hotarul regulii obişnuite.

Aceste idei individuale odată scoase la lumină, întâmpină imediat opoziţia majorităţii realiste şi senzualiste, şi sunt apăsate şi prigo­nite ca culpabile şi destructive, ce se aprind în ciocnire cu egoismul aleşilor cârmuitori sau cu ignoranţa stupidă a poporului de rând.

Răsfoiţi istoria şi veţi afla o mulţime de pagini sângeroase de­spre grozăvenia prigonirii creştinilor şi faptele strigătoare la cer ale inchiziţiei, cărei cad victimă fiinţele liber-cugetătoare. Citiţi biogra­fia împărătesei Ecaterina II, pe când se ivi în pleiada luceferilor spiri­tului Voltaire, anatomul critic al ideilor păgâne şi necioplite ale retrograzilor ruşi, asupra cărora arunca el sarcasme veninoase şi batjocuri muşcătoare. Bătrânii fanatici îl numeau farmazon, satană împeliţată. Şi de nu sta Voltaire sub maiestuoasa protecţie a împărătesei, negreşit că ar fi fost ars de viu sau înţepat.

Tot aşa şi eu, atomul liber-gânditor, m-am dedat cu toată fiinţa mea studiului fiziologic al acelei ticăloase, însă totodată puternice creaturi, ce se numeşte om cu luptele sale pentru viaţă şi nu rare­ori cu dorinţa sa de a muri, fenomen ce cuprinde o mare parte a omenimii, prevestind întrucâtva epoci din istorie, timpurile deca­denţei şi ale dizolvării temeliilor sociale, precum a fost la greci.

În acea epocă a culturii vechilor elini, când dezvoltarea aşe­zămintelor sociale şi politice lăsa frâu liber opiniilor individuale şi când instituţiunile sociale ameliorau viaţa cu ale ei exigenţe, atunci nu exista fatala dispută între idealism şi realism. Elinul nu se cu­funda cu gândul în idei pesimistice, şi sinuciderea era o întâmplare foarte rară şi excepţională; ba ea era chiar interzisă şi prigonită prin legea locală, dictată de Socrate, Platon şi Aristotel, în virtutea cărei cadavrul se arunca fiarelor şi corbilor spre hrană.

Dar cu decadenţa şi desfiinţarea idealismului şi a ideilor con­templative se încinse lupta conştiinţei cu grelele probleme ale realizării exigenţelor. Drept urmare sinuciderile începură a deveni o întâmplare banală, dictată de axiomul că viaţa este plăcută nu­mai pentru dobitoci, ce se uită cu indiferenţă la tot ce-i înconjoară; pentru inteligenţi singura moarte este salvarea dorită.

Idei analoge se iviră pe timpul decadenţei în Roma, când în naţiunea romană începu putrejunea morală şi când abuzurile desfrânării accelerară degenerarea biologică şi, prin urmare, şi slăbirea raţiunii.

Iată deci pildele ce le-a ales sufletul meu spre a se face apărătorul învelişului său, desfiinţat acuma prin a mea voinţă. Se înţelege că fapta mea va fi condamnată de cei ce rămân în viaţă. Unii din ei vor face concluziunea că m-am ucis din prostie sau din lipsă de hrană, din vreo pasiune desperată sau din patimă sufletească în urma deziluziunilor vieţii.

Aceasta a fost şi opiniunea medicilor, care m-au pus la închisoare, răpindu-mi astfel unica avuţie ce-mi mai rămăsese, libertatea mişcărilor.

Dar nici una din aceste presupuneri n-a ghicit adevărata cauză, pentru că nimene din ei n-a înţeles că fiecare om are un orizont spaţios, care la unii e luminat de razele speranţei ce-l încurajează în lupta pentru existenţă şi îndestularea poftelor trupeşti hrănite cu vlaga corpului său; aceste devin la urmă atât de nesăţioase şi rebelice, că rod organismul omenesc, secându-i izvorul vieţii. Astfel de paraziţi se zămislesc în organismul omului ori la naşterea lui, ori mai târziu când începe a-şi îndrepta zborul spre o ţintă ce şi-a ales... La acea ţintă am ajuns.

Deci primiţi salutul unui suflet care acuma se urcă în regiunile eterne, spre a fi absorbit de puterea altei planete, poate mai per­fecte în construcţia vieţii omeneşti decât pământul nostru...“

• * *

Toţi asistenţii ascultară indiferenţi şi apatici lectura epistolei. În fine, comisarul poliţiei, luându-şi pălăria, îmi zise: „Socot că şi-n hârţoagele ce se află în pachet sunt scrise tot astfel de nero­zii, de nu, poate încă şi mai gogonate. Ar fi deci de prisos să mai ascultăm bâiguiala unui nebun, şi d-ta, domnule, poţi lua pachetul ca o proprietate ce-ţi aparţine. Procesul-verbal voi scrie acasă.

Adresându-se apoi poliţianului, îi dădu ordin ca cadavrul sinucigaşului imediat să fie dus la casa mortuară a spitalului, de unde va fi îngropat. Depărtându-se apoi cu toţii, am încuiat uşa după ei, rămânând iarăşi singur şi înconjurat de o binefăcătoare linişte.

Nevoind a mai rămâne în acel otel, îmi luai imediat bagajul, mutându-mă în alt otel, unde începui a citi ciudatele idei ale sinucigaşului, scrise pe felurite bucăţele de hârtie boţite şi mânjite, fiind, cum se vede, folosite ca învelişuri. Pe hârtia dintâi citii următoarele:

• * *

„... În timpul de acuma, nu mai există pedeapsa inchiziţiei pen­tru persoane cu cugetare liberă, dar drept schimb iată-mă pus la închisoare într-o mică chilie cu o singură ferestruică cu gratii de fier. Acolo m-au băgat mintoşii nebuni, ca să-mi petrec zilele vieţii. Ei îşi închipuiesc sufletul ca membru al corpului, iară nu corpul ca membru al sufletului. Cine ştie, poate că ei vor a mă vindeca prin hipnotism sau izolare, înstrăinându-mă de orice contact cu impresiunile lumii, ce tulbură repausul sufletesc. Ar putea fi şi aşa, dacă ei ar fi în stare să-mi paralizeze gândul, care este voinţa şi voinţa, care este coarda mişcătoare a gândului.

Deprins fiind a pune în activitate organul graiului înaintea confraţilor mei, închisoarea solitară îmi pare o tortură nespusă. Şi pentru aceea vorbesc cu mine însumi, iar conversaţia aceasta este atât de înfocată, încât păzitorul spitalului, un mojic necioplit, se năpusteşte subit în chilia mea, ţinând în mână un sac mare şi deşert, menit pentru nebunii furioşi.

El intră. Eu îl văd, şi privesc liniştit la dânsul; nici prin gând nu-mi trece să-i fac vreun rău sau să m-arunc asupra lui şi să-l su­grum. Aceasta îl uimeşte. El dă din umeri şi iese precum a intrat, încuind după dânsul uşa cu zăvorul.

Singura mea dorinţă era să am o bucăţică de hârtie, căreia să-i încredinţez fugitivele gânduri ce mă apăsau şi care ca şi scânteile luminoase ale meteorului, abia ivite, la moment se şi stingeau, cufundându-se în marea uitării. Bucăţica cea de hârtie era idealul la care tindea sufletul meu. Dar mizerabilii mă lipseau şi de această becisnică milostenie.

Într-o seară se dezlănţui din apăsatu-mi suflet un orcan oratoric de dojene şi blestemuri în contra hoţilor ce-mi răpiră libertatea. Eu vorbeam către uşa închisorii mele cu mica ei ferestruică, căci numai ei puteam să-i spun chinurile sufletului meu. În acel moment se des­chise ferestruica uşii şi eu zării ceva alb ca o matahală, clătinân­du-se pe loc. Era femeia păzitorului, care suplinea pe bărbatul ei, dus undeva, precum se vede. Ea se uita la mine prin ferestruica de­schisă. La brâu era înfiptă o furcă, din care torcea cu sârguinţă. Fuio­rul era învelit într-o bucată de hârtie albă şi nescrisă.

Eu priveam hârtiuţa aceea cu o lăcomie sălbatică, precum priveşte fiara flămândă la bucăţica de carne. Atunci deodată cu iuţeala fulgerului băgai mâna prin ferestruică, smulgând din furcă fuior, hârtie, totul. De îndrăznea cineva, în acel moment, a-mi disputa acest preţios odor, eu numai odată cu viaţa l-aş fi înapoiat. Baborniţa cu un răcnet de spaimă încuie ferestruica, fugind într-un suflet.

Iată-mă în fine în posesia hârtiuţei ce o doream cu atâta foc şi ardoare. Dar cu ce să scriu? Nici negreală, nici creion, nici măcar un cărbune stins nu-mi sta la dispoziţie. Atunci o idee îmi plesni prin cap. Scoţând din salteaua, pe care dormeam, un pai vârtos, începui a zgâria cu dânsul hârtiuţa, adunându-mi ideile fugitive. Aşa petrecui tot timpul până în momentul în care medicul, făcând bolnavilor obişnuita vizită, intră şi în chilia mea. Ţineam tocmai paiul în mână şi zgâriam hârtia, când se deschise uşa.

— Ce faci? mă întrebă el.

— Cum vezi! Îmi scriu impresiunile mele, răspunsei cam încur­cat, temându-mă să nu-mi ieie hârtiuţa.

El mă privi lung cu o căutătură de compătimire şi, ieşind, îmi zise în treacăt:

— Îţi voi trimite hârtie şi călimări! — Şi vreun căpeţel de lumânare, îl rugai. — Asta nu se poate; instrucţia noastră n-o permite, temân­du-ne să nu daţi foc etablisementului. Dar alta îţi pot face: lampa, care ardea în coridor, voi pune-o să ardă pe ferestruica uşii, şi ast­fel vei avea lumină.

El s-a şi ţinut de cuvânt, căci imediat mi-a pus servitorul pe măsuţa mea hârtie, condei şi negreală. Ce nespusă fericire a te vedea după atâta timp de suferinţă şi sterilitate re-nviat la o nouă viaţă activă! Deşi trupul meu e închis, gândul şi sufletul vor zbura de acuma în nelimitatul univers, vor cutreiera ţări pe care numai puţini le cunosc, iar impresiile culese în acele lumi nu se vor cufunda în oceanul uitării, ci, întipărite acestei hârtii, vor fi veşnic înaintea mea. Ce-mi pasă, ori de ele vor fi citite sau nu? Eu le scriu pentru mine. Azi, unde-s părăsit de toată lumea, am numai un singur ca­marad: acela sunt eu, eu singur...

• * *

Călătorind mulţi ani în jurul şi-nlăuntrul corpului omenesc, am debarcat pe acea insulă ascunsă şi misterioasă pe care graiul lumii o numeşte inima omenească. Partea ei din regiunile septentrionale e mai largă şi extinsă, cea meridională însă îngustă şi cam ascuţită. Două râuri mari şi puternice, nutrite de mii şi mii de afluenţi, traversează şi adapă tainicele sale plaiuri. În interiorul ei însă geme încă din ceasul zămislirii un puternic foc vulcanic, care în timpu­rile normale formează vatra ei de căldură şi izvorul ei de viaţă. Dar vin momente, în care acest gigant subteran se-nfurie: atunci clo­coteşte toată împrejurimea, insula se zguduie de la nord până la sud, pământul ei crapă şi lava nimicitoare varsă moarte peste toată insula, devastând şi prefăcând-o în pustiu.

Nu-i insulă pe întreg globul terestru, care să-i samene ei în vreo privinţă. Formaţiunea ei geologică e unică în felul ei, produsă fiind prin neîntrerupte erupţiuni vulcanice, ce-şi bat Joc de orice sistem sau regulă. În prăpăstiile ei, de al căror fund n-a dat încă nici o sondă omenească, zac şi fierb ca într-un tartar pasiuni oarbe, patimi explozive, ce zguduie şi nimicesc insula, mai ales în regiunile ecua­toriale. Devastările şi grozăveniile ce se petrec pe dânsa sunt inde­scriptibile.

Dar pe când o parte a insulei este sinistră şi fioroasă, cealaltă îţi oferă priveliştea unui rai, ale cărui frumuseţi nici gigantica fantezie a unui Milton nu şi le-ar putea închipui. Vegetaţia ei este mai bogată decât comoara lui Iov şi mai felurită decât ale univer­sului nenumărate creaţiuni; aici cresc pe binecuvântate plaiuri mii şi mii de flori vindecătoare, colo se nasc şi cresc pe altele milioane de cele otrăvitoare. Fluturii speranţei cu aripi eterice zbor zbur­dalnic prin câmpuri şi dumbrăvi vesele şi mirositoare, mai ales primăvara, când firea e plină de farmecul tinereţii. Ale păsărilor cânturi se-ntrunesc în armonii cereşti, executate parcă de îngeri zburători, mai ales în părţile ecuatorului, care formează limita între anii dulci ai tinereţii şi bruma anilor cărunţi.

Dincolo de ecuator, spre nord, căldura începe a scade, florile veştezesc, frunzele îngălbenesc, totul discreşte sub sărutarea de gheaţă a vântului miazănoptal cu ai lui fulgi de omăt şi cele nopţi fără sfârşit şi negre, prin care zboară ca nişte meteori nălucile speranţelor trecute, palide şi deşirate, cu aripi destrămate şi cu sus­pine de durere, căci ele se apropie de limita cea de pe urmă, de unde nu-i re-ntoarcere.

Cete nenumărate de călători de toată ginta şi clasa, de la brudele copil până la moşneagul cu buclele argintii, pleacă necontenit spre acel hotar, atraşi de irezistibilul şi neînvinsul curent magnetic spre polul glacial al nordului. Acolo toţi se opresc, lepădând de la sine orice haină, cu care i-a împodobit deşertăciunea egoismului: regele aruncă de la sine hlamida purpurie, săracul zdrenţele, bogatul avuţiile, şi toţi rămân iarăşi în goliciunea în care s-au născut, spre a se dizolva în acele elemente, din care au fost plăsmuiţi.

Numai puţine procente de călători de pe insula aceea lasă ur­mele lor adânc săpate pe a ei suprafaţă. Astfel de urme rămân nu­mai după acei uriaşi, ce săvârşesc fapte colosale, fie în bine sau în rău. Mulţimea întreagă a vietăţilor vin dinspre sud, şi merg, înşirate după a anilor măsură, spre ecuator. Aici îi întâmpină la hotar străluciţii îngeri ai speranţelor, măgulirilor şi desfătărilor. Ei flu­tură în jurul lor, producând cu aripile o adiere atât de plăcută şi fierbinte, încât străbate prin tot organismul, aprinzând sângele de voluptatea amorului. Şi oricine intră în cadrele acelui hotar, e cu­prins de dorinţa de a plăcea şi iubi. Căci viaţa produce amor şi amorul viaţă. Aceştia-s gemenii ce nu se despărţesc până la moarte.

Ce multicoloră şi măreaţă privelişte ne oferă tumultuoasa sosire a acestor tineri oaspeţi, ce vin ciripind ca rândunica primăvara, căutând şi formându-şi fiecare cuibul ce are să fie leagăn gene­raţiunii viitoare. Dar desfătările trec iute ca norocul, şi ei sunt scoşi din visurile lor şi aruncaţi în al vieţii ocean cu ale lui primejdii şi necazuri. Acum înoate, cine poate înota! Dar ah! pe mulţi repeju­nea râului îi apucă şi-i duce înainte, tot înainte spre îmbucătura nemărginitului noian al eternităţii, la al cărui mal ajung trudiţi şi zbuciumaţi abia la bătrâneţe. Mulţi din ei sau se îneacă în vârtejul din mijlocul râului, sau zdrobiţi de malurile lui prăpăstioase, sunt aruncaţi de vifor pe vreun loc pustiu, unde, lipsiţi de ajutor şi hrană, îşi răpun viaţa, dezlegând sufletul din obezile cu care a fost ferecat.

Dar ce mai crâncenă şi devastatoare luptă se încinge între mul­ţimea celor sosiţi la intrarea lor, când se grămădesc pe vreo parte a insulei; căci spaţiul e prea îngust, încât să-i poată cuprinde pe toţi. Atunci cel puternic îl învinge pe cel slab, dreptul forţei triumfează fără milă şi hotar.

Cauzele acestor urgii şi nimiciri îşi au baştina în capul omenesc, al cărui satrap este inima, supusă fiindu-i ca un laborator, în care se strecoară şi se combinează în reacţiuni ideile bune sau rele ce i le trimite capul prin telegraful misterios al curentului sângelui, care formează sârma transmisivă a fluidului electric.