Aliată cu Alexandru cel Bun şi cu Mircea cel Mare, comuna Leopolii se bucura în secolii XIV şi XV de neşte imense prerogative comerciale în tot cuprinsul României, de la Nistru şi până la Severin.

Apoi Ştefan cel Mare, în războiul său cu polonii, ajunse cu fier şi sabie până sub murii acestei capitale, pustiind într-un mod înfricoşat toate satele dimpregiur şi chiar mahalalele, şi se zice noi nu ne pronunţăm se zice că în jaful palatului unui magnat galiţian ar fi găsit acolo cea mai veche cronică moldovenească, descoperită zice-se în anii trecuţi sub numele de Cronica lui Huru.

De aci înainte Bogdan cel Chior, păşind în urmele tătânisău, veni şi el cu o puternică armată a brava zidurile Leopolii şi se întoarse încărcat de pradă.

Ca antic şi unic depozit al mărfurilor moldovene în Polonia, acest oraş se umpluse în cursul timpului de neguţători români, din cari unii, ajutaţi dintâi de Alexandru Lăpuşneanul, cel mai bigot dintre tirani, fundară aice, pe la mijlocul secolului XVI, o frumoasă biserică de rit oriental, cunoscută până astăzi sub numele de "biserica moldovenească".

28. În 1578 petrecea din întâmplare în Leopole un italian din Florenţa, numit Filip Talducci.

El lăsă în manuscript o naraţiune, păstrată până astăzi în Arhivul Mediceu, şi pe care o traduceam aici din literă în literă, precum în tribunaluri se înregistrează fără nici o schimbare depunerile unui martur ocular.

29. "Plecând din Varşavia, regele poruncise a închide în castelul Rawa, în provincia Masovia, sub cea mai aspră pază, pe fostul domn moldovenesc Potcoavă.

Mai în urmă dede ordin a-l strămuta la Leopole, unde venise un ceauş turcesc, nu cu alt scop, precum ştia toată lumea, ci numai pentru a cere capul lui Potcoavă.

Tot cu aceeaşi ţintă sosi şi un ambasador din partea lui Petru cel Şchiop, aducând regelui peşkeş 50 boi, 4 buţi de tămâioasă, 2 buţi din lămâi sărate de cele mici şi un frumos armăsar.

Pe aci luni dimineaţa, în 16 a lui iuniu, regele se depărtă pe două zile din oraş, sub pretext de vânâtoare, după ce mai întâi poruncise ca toată poliţia să stea sub arme, precum şi garda regală, iar porţile oraşului să fie închise.

Ceauşul turcesc fuse îndemnat a ieşi din Leopole atât pentru a se feri de pericol personal, cum şi pentru a se masca ruşinea vasalităţii guvernului în privinţa Turciei.

Toate aceste măsuri fură ocazionate prin neobicinuitul concurs de oameni armaţi, veniţi la Leopole sub cuvânt de a onora prezinţa regelui, dar în realitate, precum se vorbea, mai ales pentru a asista pe Potcoavă.

După plecarea regală şi regularea celor poruncite, ceva mai înainte de ameazi, principele prizonier fu adus pe piaţă, fără ca să-l ţină cineva, căci îşi ceruse această singură graţie, după ce îi fusese anunţată sentinţa de moarte.

Scena răsună de zgomotul oamenilor şi de vuietul tobelor. Potcoavă trecu de două ori d-a lungul pieţei, netezinduşi barba şi privind la public fără cel mai mic semn de frică; apoi rugă să-l asculte şi, făcându-se tăcere, rosti poloneşte următoarele cuvinte:

"Domnilor leşi! merg la moarte nu ştiu pentru ce, căci nu-mi aduc aminte să mă fi învrednicit prin faptele mele de un asemenea sfârşit.

Ştiu atâta, că totdauna m-am bătut bărbăteşte şi vitejeşte împotriva duşmanilor numelui creştinesc, lucrând numai pentru binele şi folosul ţării mele, cu hotărâre de a-i fi ca un zid pentru ca păgânii să nu poată trece Dunărea.

Dumnezeu ştie de ce nu putui izbuti în această dorinţă; pricina cea de căpetenie este trădătorul care prin înşelăciune mă aduse în starea în care mă aflu.

Dar bun e Dumnezeu! şi câinele cel vânzător curând îşi va primi plata pentru nevinovatul meu sânge.

Atâta ştiu; ba mai ştiu încă, mai ştiu că trebuie să mor acuma din mâna acestui călău creştin arătă la acela căci acestuia îi porunci aşa craiul vostru, iar craiului vostru aşa îi porunci stăpânul său turcul, câinele de păgân!

Mie unuia puţin îmi pasă de viaţa mea; dar ţineţi minte că peste puţin timp vă aşteaptă şi pe voi înşivă aceeaşi soartă; de câte ori va vrea câinele de păgân, capetele şi averile voastre, ba şi capetele şi averile crailor voştri vor fi trimise la Ţarigrad!"

30. Ne întrerupem aci, neputând a nu ne întrerupe. Ultimele cuvinte din energicul discurs al lui Potcoavă erau nu numai o prorocie, ci chiar un fel de a doua vedere; căci aproape în acelaşi moment în care fură rostite, un nobil polon, amic personal al lui Ştefan Batori, fiind trimis din parte-i în Turcia pentru a cumpăra cai orientali, fu ucis din porunca sultanului, şi banii săi încăpură în tezaurul otoman.

Aflând mai în urmă această flagrantă călcare a dreptului ginţilor, începutul realizării predicţiunii lui Potcoavă, Polonia pufni de mânie şi... tăcu!

Revenim la naraţiunea lui Talducci.

31. "Apoi, după o scurtă pauză, arătând la opt oameni ce-l însoţeau, Potcoavă zise:

"Aceşti slujbaşi şi tovarăşi ai mei fiind tot atât de ispravă ca şi mine însumi, oameni cinstiţi şi vrednici prin nişte slujbe făcute crăiei-voastre; aşadară, vă rog ca, după moartea mea, nu numai să nu fie bântuiţi, ci încă dimpotrivă răsplătiţi după vrednicia lor."

Apoi adaose: "Vă mai rog ca pe acest om lipsit de cinste arătă la călău carele nu e vrednic a se atinge de trupul meu cât timp sunt viu, să nu-l lăsaţi a mă pângări cu mâna-i nici după moarte; ci îngăduiţi această sarcină oamenilor mei, cari numai pentru astă de pe urmă slujbă mă însoţiră până aice."

De aci tăcu. Tot poporul plângea; mai cu seamă plângeau o mulţime de ostaşi, veniţi la Leopole numai pentru Potcoavă, dar pe cari marea forţă de rezistenţă din partea guvernului îi împiedica de a scăpa pe erou.

Pe feţele lor se citeau durerile sufleteşti. Unul din ei, se zice că după rugămintea lui însuşi Potcoavă, îl abordă cu o mare cupă de vin.

Principele îi mulţumi, luă cupa, o deşertă fără a răsufla şi, uitându-se în ochii aceluia ce-i dase, îi zise, după obicei, că bea pentru sănătatea lui şi a tuturor tovarăşilor lui.

Apoi iară trecu de două ori de-a lungul pieţei şi, în ajunul momentului fatal, zărind o legătură de paie pe care trebuia să îngenunche, strigă cu indignaţiune:

"O, Doamne! oare să nu fiu vrednic de a îngenunchea pe ceva mai bun decât asta!"

Şi, adresându-se către oamenii săi, le zise:

"Aduceţi covorul ce-mi mai rămase din lucrurile mele!" Când tapetul fu adus, Potcoavă se puse în genunchi cu demnitate, recită rugăciunea, făcu cruce după modul grecesc şi închise ochii, în aşteptarea lovirii mortale; dar când simţi că gâdele nu se mişcă, se întoarse cătră el cu întrebarea:

"Ce mai stai?" Călăul răspunse: "Stăpâne! mai întâi haina trebuie aşezată astfel încât să nu mă împiedece."

"Bine, bine", zise principele. Atunci el singur îşi aşeză haina, invocă numele lui Dumnezeu, şi, poruncind călăului să-şi împlinească datoria, muri cu liniştea cea mai senină.

Unul din oamenii guvernului, voind a arăta că totul e sfârşit, rădică de trei ori în sus, în spectacol, destruncheatul cap al eroului.

În acest moment din toate gurile izbucni un singur ţipăt de durere.

Indignaţiunea poporului fu atât de mare, încât garda regală apucă puştele, temându-se de o revoltă..."

32. Capul lui Potcoavă fu al doilea cap princiar din Moldova rostogolit pe piaţa Leopolii din mâna unui gâde, într-un scurt interval de 14 ani.