Deodată soseşte un curier: cozacii se pregătesc a trece Nistrul, având în fruntea lor pe un frate al lui Ioan-vodă...

2. Mult poate un nume! La Roma era de ajuns ca un Commod sau un Eliogabal să se numească Antonin pentru ca pe dată tot imperiul să-i aclame cu entuziasm, aducându-şi aminte de fericiţii timpi sub Antonin cel Piu şi sub Marc-Aureliu Antonin!

În ochii francezilor, unul din cele mai mari merite ale lui Napoleon III fu calitatea sa de nepot al lui Napoleon I.

Judecaţi dară de impresiunea produsă asupra moldovenilor prin vestea venirii unui frate al neuitatului martir de la Cahul!

3. Pretendintele era fiul armencei, mumei lui Ioan-vodă; însă fiu din un alt tată, un tată nedomn şi chiar neromân.

Dacă boierii şi călugării imputau ca o crimă originea armenească numai maternă a lui Ioan-vodă, apoi cu cât mai pronunţată cată să fi fost aversiunea lor pentru acest frate, nu fiu domnesc, armean şi de pe tată şi de pe mumă!

Prima aşezare a armenilor în Moldova fuse anterioară descălecării aşa-numitului Dragoş-vodă; dar în curs de trei secoli de emigraţiune mica lor colonie nu ştiu a se întruni cu românii; ea rămase diferită prin religiune, prin limbă, prin obiceiuri, prin ocupaţiuni, prin încuscriri.

Din această cauză, moldovenii priveau totdauna cu un despreţ suprem pe laborioşii armeni, acufundaţi cu totul în negoţul lor, numindu-i păgâni, şi bisericii lor zicându-i capişte

Ei bine! un armean, un paria al societăţii moldovene fu primit acum cu braţele deschise, numai pentru că avusese aceeaşi mumă cu nemuritorul erou al României!

4. Carabied Serbega aşa-i era numele armenesc e cunoscut în cronicele noastre sub porecla de Ioan Creţul, după caracterul părului, iar în analele cozace sub acea de Ivan Potcoavă, fiindcă frângea între degete potcoava de cal.

Nalt, bine făcut, având o forţă extraordinară, brav până la temeritate, acest domn, adevărat frate cu Ioan-vodă, fugind în urma catastrofei de la Cahul, îşi găsise un refugiu peste Nistru.

Antipatiile sale şi ale cozacilor erau comune: îi însufleţea deopotrivă acelaşi simţ de răzbiunare contra păgânilor.

Aşadară, în curând Potcoavă îşi câştigă un renume teribil care răsuna până-n fundul Moscoviei şi până la haremurile Stambulului; vitejiile sale contra turcilor din Budjac şi a tătarilor din Crâm îl făcură groaza mahometanilor şi "Roland" al poeziei slavo-orientale!

Născut şi crescut în Moldova, frate al unui mare domn moldovenesc, el se scârbea de numele de armean şi se fălea cu acela de român, pe temei că e român oricine voieşte şi simte româneşte: la anticii noştri străbuni doi împăraţi din cei mai eminenţi, Traian şi Alexandru Sever, a fost unul barbar din Spania, cellalt barbar din Siria...

Astfel, gloria personală a lui Potcoavă măgulea amorul propriu naţional al moldovenilor, cari îşi atribuiau şi aveau cuvânt de a-şi atribui loruşi cu mândrie victoriile înstrăinatului viteaz, şi figura lui apărea cu atât mai mare cu cât mai mult o exagera fama depărtării şi cu cât mai mică se vedea de aproape caricatura domneascâ a lui Petru cel Şchiop...

5. După fatala bătălie de la Cahul reuşise a scăpa în patrie căpitanul cozacesc Kopycki, păstrând în inimă un devotament postum şi religios pentru memoria lui Ioan-vodă.

Tot atunci se retrăsese peste Nistru, de frica persecuţiunii lui Petru cel Şchiop, fostul pârcălab de Roman, Ţopa; îşi cumpărase o bucată de pământ la hotarul Moldovei; se însurase cu o femeie cozacă şi, privind cu dor de pe ţărmul fluviului la părăsita ţară, gemea după un trecut, ofta după un viitor.

Aceşti doi, Kopycki şi Ţopa, întreprinseră acum a da lui Potcoavă coroana frăţâne-său lui Ioan-vodă, veştejită de trei ani pe fruntea unui trândav cirac al Porţii otomane.

Pe de o parte, ei îşi formară un puternic partit în interiorul ţării, pentre vechile sluji ale glorioasei domnii trecute; pe de altă parte, prin bani şi promisiuni, adunară câteva centurii de cozaci; în fine, arătând lui Potcoavă scrisorile moldovenilor, cari îi propuneau cu stăruinţă tronul fratern, îl îndemnară a profita de ocaziune.

6. Aflând despre mişcarea periculosului rival, Petru cel Şchiop începu a-şi organiza armata, rugând totodată pe comandanţii poloni de pe la fruntariile Moldovei ca să oprească cozăcimea de a călca tractatul de pace dintre Polonia şi Imperiul otoman.

Potcoavă, Kopycki şi Ţopa, neavând încă sub arme mai mult de 300 de voinici, crezură de cuviinţă a mai amâna întreprinderea până la un moment mai oportun, se retraseră de la hotarul Moldovei şi se împrăştiară cu scop de a recruta mai multe forţe: Kopycki merse la cetatea Bar, Ţopa la oraşul Breslaw, însuşi Potcoavă se aşeză în târguşorul cozacesc Nemirov.

În acest interval, guvernul polon, strâmtorat de cererile unui ceauş turcesc venit din partea lui Petru cel Şchiop, se văzu silit a aresta pe turburători: un căpitan fu expedit la Nemirov cu trei escadroane pentru a pune mâna pe Potcoavă.

Viteazul avea pe lângă sine numai 50 de cozaci pedeştri cu puşte; dar în pieptul său bătea inima unui frate al lui Ioan-vodă: el nu se înfricoşă a ieşi în câmp întru întâmpinarea unui detaşament de şase ori mai numeros, înfruntând Polonia în mijlocul Poloniei.

Pentru a putea intra în Nemirov, căpitanul polon trebuia să treacă un râuleţ; Potcoavă se puse în cale-i, vârânduse cu ai săi în apă până la brâu, cu puşte aţintate.

Renumele adversarului şi tăria poziţiunii ce-şi alesese speriară pe trimisul regal: el se retrase cu cele trei escadroane fără a fi slobozit un singur foc; Potcavă se întoarse liniştit în târguşor.

Dar orizontul său se posomorâse: el nu mai putea rămânea în Polonia.

În acest moment hatmanul cozăcesc Şah îi propuse serviciile sale, cari, unite cu ale lui Ţopa şi Kopycki, se rădicau în totul până la o mie de ostaşi de frunte.

Nu era timp de a se mai gândi. Tobele răsunară: Potcoavă trecu Nistrul, lăsând la spate răzbunarea guvernului polon şi privind în faţă armata lui Petru cel Şchiop...

7. Invaziunea cozacilor în Moldova se operă prin judeţul Soroca.

Poporaţiunea acestui district, o amestecătură de români cu tătarii pecenegi din secolul XIII şi cu o colonie de genovezi din secolul XIV, se distingea prin spiritul său războinic.

Aşezaţi la hotarul ţării, ei ştiau totdauna a-l apăra cu pieptul lor, când contra polonilor, când contra tătarilor: abia se arăta inamicul pe sacrul ţărm al Nistrului, în clipă sorocenii se strângeau grămadă, îl răspingeau şi-l goneau adesea chiar dencolo de fluviu.

Înşişi cozacii o păţiseră nu o dată, şi o păţiseră foarte rău, cu hânsarii, aşa se numea brava miliţie districtuală, comandată de pârcălabul Sorocei.

Prin urmare, să fi fost iubit sau, cel puţin, să fi fost respectat Petru cel Şchiop, Potcoavă cu o mie de aventurieri cu greu străbătea prin războinicele maluri ale Nistrului.

Dar sorocenii, ca şi toată ţara, urând şi despreţuind pe necapabilul lor domn, cozacii fură primiţi ca neşte amici, Potcoavă ca un mântuitor...

"Acolo mulţi i s-au închinat", zice cronicarul Urechea.

8. Apropiindu-se de Iaşi, eroul nostru fu oprit de armata lui Petru cel Şchiop, care puse în prima-i linie 500 de turci, dându-le ordinul de a trage dentâi din tunuri şi apoi a se arunca în atac cu armă albă.

Dar Potcoavă moştenise o scânteie din acel geniu militar care caracteriza într-un grad suprem pe răposatul Ioanvodă, făcându-l să prevază şi să preîntâmpine toate planurile inamicilor.

Înţelegând gândul lui Petru cel Şchiop, el porunci cozacilor a se culca jos la pământ, până ce gloanţele tunurilor vor trece dasupra capetelor.

Atunci, sărind pe neaşteptate în picioare, ei descărcară în turci toate puştile: trei sute otomani căzură morţi.