A scăpa rămăşiţele armatei moldovene, fără a se gândi un minut la sine însuşi, sau dacă nu, apoi cel puţin a pieri cu glorie dempreună cu iubita patrie... numai una din aceste două putea alege răsstrănepotul mumei lui Ştefan cel Mare, care învăţa pe fiii săi că paserea în cuibul său piere!

45. Tătarii, împinşi de nenfrânata lor lăcomie, purceseră în goană după împrăştiata cavalerie, compusă din boieri şi boiernaşi, adică, mai bine zicând, din blăni de samur, din săbii cu pietre scumpe, din lanţuri de aur.

Această capitală imprudenţă eliberând deocamdată spatele armatei moldovene, Ioan-vodă minte limpede în împregiurări turburi se grăbi a profita de greşeala vrăjmaşului.

El descalecă de pe cal, pedestreşte pe cozaci, grupează gloata cu infanteria şi, strigând către eroicele resturi ale oştirii sale: "Fraţilor! cază capul meu unde vor cădea capetele voastre!", face un atac atât de furibund, încât apucă de la turci artileria lor, o strică pentru ca să nu le mai poată servi şi-i lasă înlemniţi de ameţeală şi uimiţi de admiraţiune!

Cu propriile sale mâini, în furia acelui moment suprem, el trase din mijlocul păgânilor un tun de cele mari: atât de colosală era puterea fizică a acestui Ercule român.

Apoi formând o compactă, nestrăbătută coloană, moldovenii se retraseră până la apropiatul munte, pe vârful căruia fumegau ruinele satului Roşcanii, ars cu câteva minute mai nainte de cătră urdiile tatare.

46. Ultimul atac, mai nainte de a se retrage, ca şi toate celelalte manevre ale acestei memorabile bătălii, este un strălucit testimoniu de ştiinţă militară.

Mult mai în urmă, ilustrul Montecuculli zise: "Cată să ataci pe duşmani cu o violenţă extraordinară mai cu seamă atunci când voieşti a te retrage."

Plecaţi dară fruntea denaintea lui Ioan-vodă, care înţelesese aceasta la 1574, în momentul cel mai desperat al unei bătălii deja pierdute, nu denaintea lui Montecuculli, care rumega cu un secol mai târziu în liniştea cabinetului!

47. Din aproape 35 000 de oaste, eroul rămase abia cu 7 000. Cel puţin 20 000 de români au căzut într-o jumătate de zi, apărându-şi cele trei idoluri, pe cari le recomandase odată marele Ştefan în instrucţiunile sale militare: Crucea, Ţara şi Steagul!

48. Scriind aceste rânduri în singurătatea nopţii, când misterul naturii şi tăcerea oamenilor duc imaginaţiunea departe, departe la ceea ce nu mai este sau ceea ce nu este încă, uitând prezentul şi confundând într-o rază trecutul şi viitorul mă cutremură bătaia inimii, mă arde focul capului, mă furnică prin sânge fluvii de forţă, mă electrizează o şoaptă ce vine nu ştiu de unde, din mine sau dinafară: "mare e Românul!"

Dar deodată se aude troscotul unei birje zdrobind pavelele stradei; mă arunc la fereastră; luna întinde o melancolică lumină; un june cu mănuşi albe, cu geam la ochi, cu havana în gură, se întoarce palid de oboseală după o petrecere nocturnă...

49. Aşezându-se printre dărămături, Ioan-vodă ocoli cu şanţuri platoul muntelui; puse în faţa inamicului, în giurul aşa-numitei "creste militare" (cr 'te militaire), adecă pe linia cea mai înălţată a pogorâşului, pe cei mai buni arcaşi şi puşcaşi; îi întări prin o secundă linie; şi, în fine, formă o rezervă, pentru a susţinea la caz de trebuinţă puncturile cele mai ameninţate.

Cu apropierea nopţii turcii şi tătarii, unii revenind din zăpăceală,ceilalţi din goană după fugărita cavalerie, blocară noua tabără a lui Ioan-vodă.

Războialele franceze în Algeria probează până astăzi cât de greu este a ataca o înălţime chiar lipsită de fortificaţiuni şi apărată de un mic număr de beduini; cu cât dară mai tare era poziţiunea moldovenilor, plantaţi pe un munte şanţuit, grupaţi în număr de mai multe mii de cei mai bravi şi unind avantajele înălţimii cu nişte avantaje nu mai puţin preţioase ale ruinelor: "atacul unui sat coastă prea mulţi oameni", zicea Frederic cel Mare.

Mai adăugaţi că Ioan-vodă, în ultimul său atac, stricase o mare parte din artileria turcă; iar câte tunuri le mai rămâneau bune, toate îşi pierdeau în zadar gloanţele printre zigzagurile ruinelor, fără a nemeri pe moldoveni, pe când aceştia, din contra, ţintind dintr-ascuns şi în linişte, trimiteau păgânilor cu fiecare descărcătură un singur mesagiu de moarte.

50. Istoricii acuză pe Ioan-vodă de a-şi fi ales o poziţiune fără apă şi de a nu fi luat nici o măsură pentru a şi-o procura prin mijloace artificiale.

Acuzaţiunea e bazată pe necunoştinţa localităţii:

1. În tot cuprinsul Budjacului apa e aproape tot atât de rară ca şi în centrul Africii.
2. Căutând izvoare pe vărful unui munte, trebuia săpat pământul până la o adâncime foarte mare.
3. Chiar răuşind în asemenea azardoasă şi grea operaţiune, o fântână n-ar fi ajuns pentru îndestularea a 7 000

de oameni...

51. În curs de trei zile şi trei nopţi Ioan-vodă respinse toate atacurile a 200 000 de păgâni.

Lipsiţi de o picătură de apă, moldovenii aşteptau venirea nopţii pentru a întinde petice de pânză dasupra ierburilor: ei îşi ungeau buzele cu rouă!

Adesea cu Ioan-vodă în frunte, o seamă ieşeau din şanţuri, se repezeau cu turbare asupra celor mai expuse posturi inamice, tăiau, măcelăreau, doborau toate dinaintea lor, şi apoi, crunţi de sânge, se întorceau cu mulţumirea lui Ugolino din infernul lui Dante când roade capul vrăjmaşului său Ruggieri!

52. În cursul acelor trei zile şi trei nopţi, demne de timpul lui Oraţiu Cocles, Ioan-vodă, să se fi gândit el cât de puţin la propria-i siguranţă, scăpa.

Vorbind turceşte ca un turc, el putea trece în crepuscula serii chiar prin mijlocul păgânilr, precum deja făcuse odată Ţepeş.

Dar toate demonstră că eroul nostru, groază numai pentru păgâni, pentru ciocoi, pentru călugări, îşi iubea ţara mai mult decât pe sine însuşi.

53. În a patra zi turcii încep a parlamenta. Ioan-vodă arată celor trimişi tăria poziţiunii sale şi numărul vitejilor ce-i mai rămân.

"Precum vedeţi, le zice el, sunt în stare de a mai susţinea lupta."

Apoi le propune următoarele trei condiţiuni:

1. Mâna duşmanilor să nu se atingă de ostaşii moldoveni, cari să fie liberi a merge pe la casele lor, fără a fi

prigoniţi vreodată pentru trecut de cătră viitorul domn al Moldovei.

1. Cozacii să fie lăsaţi a se întoarce la ţara lor.
2. Însuşi principele să fie trimis, viu şi nevătămat, d-a dreptul la sultanul Selim...

54. Păgânii primiră tractatul. Condiţiunile fură jurate de şapte ori de cătră beglerbeiul Ahmed-paşa şi de şapte ori de cătră Petru cel Şchiop, devenit în fine în realitate domn al Moldovei.

Ahmed-paşa le jură de şapte ori pe cartea lui Mahomed. Petru cel Şchiop le jură de şapte ori pe cartea lui Crist...

55. Cu lacrimi în ochi, fără a putea vorbi de emoţiune, Ioan-vodă se despărţi de credincioşii săi tovarăşi.

Cozacilor, oameni străini, veniţi a servi pentru plată, el le lăsă toate sculele ce avea lângă sine.

Moldovenilor, fraţi ai săi, cari se luptau pentru libertatea patriei, le lăsă suvenirul de a le fi fost un mare domn şi vaga speranţă de întoarcerea sa la domnie...

Eroul era convins că va reuşi prin profunda-i diplomaţie a recâştiga graţiile sultanului Selim, precum altădată, tot într-o asemenea situaţiune, Petru Rareş, numai prin bărbăteasca-i elocuenţă, reuşise a îmblânzi mânia sultanului Suleiman.

Oamenii mari nu desperă nici chiar pe insula Elba! Până atunci adio! Cozacii plângeau; moldovenii nu puteau plânge: excesul durerii seca izvorul plânsului.

56. Capitulaţiunea de la Roşcani aminteşte o altă, încheiată tot cu turcii, nu mai departe decât cu vro trei ani mai nainte, pe când însuşi Ioan-vodă petrecea încă în Constantinopole.

După o eroică apărare a cetăţii Famagusta în Chipru, comandantul Bragadino, redus nu prin arme, ci prin foamete, impusese păgânilor condiţiunea de a permite garnizoanei o liberă retragere.

Seraskirul turc iscălise fără greutate, şi tot fără greutate se grăbi a-şi călca iscălitura: după deşertarea cetăţii, viteazul Bragadino şi floarea juneţei veneţiene pieriră în torture.