Mă întorsei degrabă la cabină ca să dau de ştire tovarăşilor mei să fugă, şi, găsind puntea cea de scânduri, ieşirăm tustrei pe uscat în mirarea tuturor. Ţărmul pe care ne aflam era mlăştinos şi coperit de stuh în întindere de mai multe poşte; pustietatea domnea în toate orizonturile, iar malul unde debarcasem înfăţişa un tablou vrednic de zugrăvit. La para unui foc aprins, lângă apă, se zărea de-o parte vaporul cufundat pe jumătate şi răsturnat într-o coastă; iar de altă parte lumina se răsfrângea pe deosebitele grupe de călători şi pe feluritele lucruri scăpate din vasul înecat; funii, pânze, fierării, saltele, perine, saci de drum, lăzi, farfurii stricate, sticle sfărâmate, găini şi curcani legaţi de picioare etc., toate azvârlite unele peste altele. Mai la deal, pe un pat de stuh, vro şase dame stau culcate în mantelele lor şi tremurau de frig; alături câţiva din pasageri se căinau împreună despre pierderea mărfii lor; alţii, mai departe, se primblau fumând şi glumind; alţii cătau să mângâie pe unul din marinari care plângea pe frate-său înecat în cabină, şi să dea ajutor nenorocitului ce fusese rănit la cap şi la picioare în izbitura vapoarelor. Cei mai mulţi însă se grămădiseră pe lângă foc şi se lăudau că nu le-a fost frică nicidecum!

Frigul era mai cumplit şi umezeala mai pătrunzătoare cu cât se apropiau zorile; iar noi, în nerăbdarea de a vedea ziua, ţineam ochii ţintiţi asupra unei dungi albe ce se ivise la poalele cerului, peste Dunăre. Răsăritul soarelui era pentru mulţi din noi un spectacol nou şi îl doream ca o veste bună. Însuşi cârmaciul îl aştepta cu vie dorinţă, căci el şi începuse a cânta:

Oliolio! soare rotund,

De-ai răsări mai curând!

Soarele se ivi îndată la glasul lui, răspândind un snop de raze aurite peste noi, iar noi îl primirăm ca pe un oaspe iubit, cu o lungă urare de bucurie. După el se arătară îndată printre stuh vro patru dorobanţi de la pichetul megieşit şi vro zece ţărani români, care ne spuseră că ne găsim chiar în dreptul Călăraşilor, şi în lungă depărtare de orice sat. Această aflare ne desperă, căci toate proviziile noastre se înecaseră! A scăpa de apă şi a muri pe uscat de foame era un lucru care nu ne venea la socoteală nicidecum.

Căpitanul, însă, care se îngrijea mai mult de lucruri decât de stomacuri, puse îndată oamenii ca să descarce vaporul şi trimise o stafetă la Brăila ca să înştiinţeze compania despre întâmplarea acestei nopţi. În curând lucrurile noastre fură aduse pe mal.

Iată că pe luciul Dunării se ivi o ghimie cu pânzele umflate!

Ea ni se arătă ca corabia lui Noe în mijlocul potopului! Atunci, toţi delaolaltă începurăm pe loc a striga în gura mare, a trage clopotul vaporului, a face semne, pentru ca să cerem ajutor.

Ghimia cârni spre mal, coborî pânzele, se opri puţin, ne luă pe vro câţiva pe dânsa, plecă din nou, căci avea vânt bun, şi ne aduse pân-în seară la Brăila.

De acolo, a doua zi, mă dusei la Galaţi cu o căruţă jidovească în două ceasuri, şi de la Galaţi venii la Iaşi în patru zile, cu cai de poştă şi pe şosea!"

Astfel s-a întâmplat cu vaporul Seceni, care în două rânduri mai-nainte s-a stricat pe Dunăre, şi care în sfârşit s-a pierdut în fiinţa mea, pentru ca să mă puie în nevoie de a istorisi înecarea lui de 27 ori pân-acum.

(La sfârşitul acestei povestiri, intră stăpâna casei, şi toţi cavalerii se scoală în picioare, aruncând ţigaretele.)

STĂPÂNA CASEI: Domnilor, domnilor, cotilionul se începe şi damele se plâng că le-aţi părăsit.

CAVALERII: Domnul X e pricina şederii noastre aici.

STĂPÂNA: Cum?

CAVALERII: Ne-a povestit înecarea sa în Dunăre.

STĂPÂNA: Aşa, domnule X? d-ta îmi smomeşti cavalerii din bal? Am să te pedepsesc, ţinându-te prizonier lângă mine până la sfârşitul balului. Dă-mi braţul.

DOMNUL X (dând braţul): Pedeapsa d-tale e cea mai dulce răsplătire pentru mine, doamna mea!...

(Ies cu toţii ca să se întoarcă în salonul balului.)

(România literară, 1855)