Gâfâind de mersul grabnic, cu un glas tulburat, ea a întrebat pe ceilalţi vizitii ce stăteau la scară de nu au văzut pe bătrâna ieşind din casă pe stradă.

— O damă? răspunse unui din vizitii. Ba cum nu. Am văzut-o suindu-se într-o sanie bogată, înhămată cu doi telegari de mare preţ.

— O sanie bogată... doi telegari de mare preţ... bâigui biata copilă, uitându-se în jur cu o privire rătăcită...

— Dar a cui putea să fie acea sanie cu telegari? întrebă ea.

— Negreşit că a guvernorului; căci cine nu cunoaşte armăsarii lui murgi, a răspuns unul din vizitii, ce sta aproape de Sofia. Dar ce te-a apucat, domnişoară? Parcă nu te simţi bine. Şi zicând aceste cuvinte, el o prinse în braţe, la timp, căci Sofia leşinând abia că nu a picat sub picioarele cailor. Pe puternicele sale mâini vizitiul a dus-o în odăiţele ei şi a aşezat-o pe pat, apoi a aţâţat focul în sobuşoară.

Începuse a însera şi în odăiţă se făcuse întuneric, numai soba, prin uşiţa sa de spijă, licărea o lumină roşietică ce se juca pe pereţi şi tavan. Vizitiii de mult s-au fost dus şi totul era cufun­dat în tăcere adâncă pe care din când în când o întrerupeau nu­mai plesnetele lemnelor ce ardeau în sobă. O căldură priincioasă adia de la sobă şi trecea pe fruntea rece a Sofiei. Ea deschise ochii şi, oftând adânc, vroi să se scoale în picioare; dar o slăbi­ciune nespusă o cuprinse şi ea iar a căzut pe patul ei. Un fior rece îi cuprinse tot trupul, dinţii îi clănţăneau... sărmana, o cu­prinseră frigurile.

Deodată uşa se deschise cu grăbire şi bătrâna ei mamă intră în odăiţă. Ea de câteva ori strigă pe Sofia, dar neprimind nici un răspuns s-a apropiat de patul ei.

— Of, Doamne! a strigat bătrâna, ce este asta? Tu eşti bol­navă, tu tremuri şi ţi-e frig? şi de când asta?

— Nu-mi e nimic, mamă, se sili să-i răspundă copila, cu un glas amorţit, vrând să o liniştească pe bătrâna, ce bojbăia prin toate ungherele căutând lumânarea pe care la urmă găsind-o o aprinse şi a apropiat-o de faţa copilei.

— Cum de zici tu nimic? Dar faţa ta e tulburată.

— Îţi spun să nu te îngrijeşti, mamă, mă cam scutură frigu­rile, dar va trece. Să vorbim mai bine de ale noastre afaceri.

Bătrâna simţindu-se liniştită începu a vorbi cu un ton vesel zicând:

— De astăzi înainte pentru noi necazul şi mizeria s-au sfârşit. Ştii tu, dragă copilă, că ni se deschide un şir de fericiri neaş­teptate. Mâine noi ne mutăm de aici şi trecem într-un lăcaş bogat ce seamănă a un palat. Of, când numai mă gândesc la asta mi se învârteşte capul. Închipuieşte-ţi, scumpa mea, perdele de catifea, cortine de mătase, mobile de mahon şi...

— Destul, mamă! destul! o întrerupse Sofia cam iute. Spu­ne-mi rezultatul, te rog, pentru ce răsplată nouă ni se dau toate aceste fericiri? o întrebă mai departe clătinând din cap.

— Of, Doamne! da este prea uşor de înţeles. Pentru serviciul nostru ce-l vom avea la guvernor. Eu ca chelăriţă, tu ca camerie­ră. Şi socoţi tu că vom avea puţin lucru, până vom pune în rânduială gospodăria unui holtei bătrân sau văduvoi? Sigur nu ştiu, dar cum îmi pare el copii nu are. Astăzi am picat ca detu­nată din cer când majordomul guvernorului a intrat în odaia mea şi, închinându-mi-se cu respect, mi-a zis:

— Stimată doamnă! sania Excelenţei sale stă la scară. Exce­lenţa sa vă aşteaptă. Vă rog ca pe loc să mergeţi cu mine.

Eu în fugă nici nu am mai luat seama cum am ieşit. Şi când m-am suit în sanie, mi-a părut că m-a luat o vijelie; mi se închidea răsuflarea, aşa fugeau de tare telegarii lui. Sosită, îndată am fost introdusă la Excelenţa sa. O, ce om! Nici n-ai închipuire cât e de bun, generos şi amabil! Luându-mă de mână, m-a tras spre dânsul la o canapea zicându-mi: „Poftim de şezi, respectabilă vădană a unui erou al patriei“ şi, luându-mă de umeri, m-a aşezat lângă dânsul.

„Copila d-tale, mi-a zis el, a cărei frumuseţe şi modestie îţi face onoare, mi-a înmânat o suplică relativă la pensiunea ce i se cuvine după bărbatul d-tale, picat în război. Eu am adunat toate informaţiunile şi m-am încredinţat că vă aflaţi în mare lipsă, mai mult din cauză că comitetul invalizilor a întârziat să vă vie în ajutor. Drept zicând, şi eu sunt cam vinovat, dar ocupaţiunile fe­lurite ce mă năvălesc din toate părţile nu-mi permit să pot su­praveghea toate şi în tot locul. Deci am trimis să te aducă în per­soană să-ţi propun următoarele: poate că vei consimţi să ei asu­pra-ţi îngrijirea casei mele, se înţelege că cu copila d-tale, pe care negreşit nu o poţi lăsa singură. Pentru un aşa serviciu veţi avea amândouă o locuinţă frumoasă, dar nu tocmai în casa mea, asta ar putea să mă stingherească fiindcă sunt fără familie“. Apoi el a sunat clopoţelul şi majordomul s-a arătat. „Mergi, i-a poruncit el, şi arată dnei locuinţa însemnată pentru ea“ şi, întorcându-se către mine, a adaos: „Deci, dnă, mă vei înştiinţa de consimţeşti la propunerea mea. Un viitor fericit vă aşteaptă, şi de la d-ta atârnă ori de-l vei avea sau ba. La revedere, dnă!“ Şi eu am ieşit cu majordomul.

Sofia ascultă cu capul plecat la vorbele maicei sale. Frigurile ce o scuturau mai odinioară se schimbase într-o fierbinţeală arzătoare.

— Şi socoţi, mamă, să consimţeşti la asta? întrebă Sofia cu un glas mai de tot stins.

— Ei! Şi n-ar fi o dobitocie dacă aş refuza, răspunse bătrâna cu iuţeală. Un noroc neaşteptat ca acesta mă bezmeticeşte de cap. Dar tu ce socoţi? Oare ne vom putea strămuta chiar azi?

Văzând însă faţa cu totul schimbată a copilei, bătrâna adaose: „Of, Doamne, în ce hal ne aduce boala ta. Mă tem că, întârziind cu răspunsul, acest om generos să nu-şi ia la urmă pe seamă sau să uite făgăduinţa. Deci cât mai în grabă tu trebuie să te ridici din pat. Alerg pe loc la farmacie, ca să-ţi aduc vreun medicament“. Şi în grabă, luându-şi numai şalul pe cap, a ieşit, nevrând să as­culte înduplecările Sofiei, ce se silea să o oprească.

„De acum sunt pierdută... gândi biata copilă... prorocul meu bine mi-a mai prevestit, că nu voi avea scăpare!... Nu, şi iarăşi nu!...“ Şi sărmana, cu capul înfierbântat, cu trupul tot în durere, s-a răsturnat pe pat, suspinând şi acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile. Sângele îi năvălea bulbuc la cap şi bătea ca cu un cio­can în tâmple şi îi răsuna în urechi cu sunete ciudate. Deodată i s-a părut că pe ale ei tâmple s-a atins o mână ce pipăia loviturile pulsului. Ea deschise pe jumătate ochii şi prin genele plecate zări lângă patul ei pe Dimitri, care se uita la dânsa cu o privire întristată. El era palid şi cu părul pe cap zburlit.

— D-ta eşti bolnavă, şi pătimeşti, domnişoară, îi zise el cu un glas şoptitor. Eu am aflat totul. Pentru că, dacă opresorii au la dispoziţia lor poliţia secretă, noi, opozanţii, avem pe-a noas­tră. Eu am combinat toate şi la urmă m-am încredinţat că nu ai scăpare. Mama d-tale, orbită de lux şi măgulită în deşertăciunea ei, nu vede pentru d-ta numai o fericire efemeră, nu prevede că acele flori presurate pe calea d-tale veştezindu-se vor lăsa la urmă numai nişte spini înghimpători. Opresorul cu o mână te atrage la undiţă, cu alta prin puterea sa brutală te va îndoi ca pe o nuia sub voinţa lui.

— Niciodată!!! strigă Sofia sărind din pat ca cuprinsă de un delir şi ochii ei scânteiau de mânie. Niciodată defăimarea nu va păta numele şi onorul tatălui meu, câştigat cu sângele său. Eu cu mândrie port acest nume, lăsat mie ca cea mai preţioasă clironomie şi demnitatea mea este mai presus decât cea a mul­tor dintre princesele ce şi-au câştigat titlul prin trădare şi lin­guşire. Eu ştiu, adause ea ştergându-şi cu o mână tremurătoare fruntea sa înfocată, ştiu că pieirea mea este irevocabilă, eu voi pica victimă pe arena tiraniei, precum picau odinioară martirii sexului meu sub căngile leilor... Mişeii vor aplauda pe biruitor, generoşii vor judeca cu dispreţ fapta lui urâcioasă.

— Şi se vor răzbuna! adaose Dimitri cu o voce tunătoare.

— Da eu nu voi lăsa nedreptatea neispăşită; răzbunarea este dreptul meu. Şi pupilele ochilor ei luminau într-un straniu foc de ură şi mânie. Eu singură mă voi răzbuna! adause ea însufleţită de eroism, şi voi muri la urmă îndestulată.

— Şi eu, părtaşul d-voastre, strigă Dimitri, voi lovi acolo unde va slăbi mâna de femeie. Viitorul va hotărî despre soarta noas­tră amânduror…

Peste două luni după aceasta, prin saloanele de modă se şop­teau zvonuri despre o ciudată dispariţiune a unei copile. Se pre­supunea că ar fi fost răpită de guvernor. Alţii istoriseau că ea ar fi fost arestată din cauze politice şi dusă nu se ştie unde. Iar lim­bile cele mai veninoase şi mai îndrăzneţe nu ştiau alta decât că copila a fost luată cu de-a sila spre a fi concubina guvernorului.

Cea de pe urmă faimă păru să fie cea adevărată, şi mai ales atunci când toată capitala a fost surprinsă şi înspăimântată de catastrofa ce-l ajunse pe guvernor — o tânără copilă îl ucise cu trei focuri de revolver ce i le slobozise drept în pântece.

Trecură încă trei luni la mijloc, când toate gazetele scriau de descoperirea unui complot revoluţionar, ce se încuibase în cen­trul capitalei şi pe ai cărui membri, poliţia aflându-i adunaţi lao­laltă, după o luptă desperată, a putut la urmă să-i aresteze şi să-i întemniţeze.

De alte detailuri gazetele nu mai vorbeau fiindcă procesul s-a făcut în secret, în puterea legii administrative. Cum se presupu­nea, ei au fost exilaţi la Sahalin.

NOTE

Romanul cu titlul deplin Insula Sahalin. Ţara misterioasă a exilaţilor a apărut în româneşte la Cernăuţi spre sfârşitul anului 1894. Într-o notă la Introducere la volumul Răsunete din Basarabia (1898) Stamati-Ciurea îşi califică romanul ca „apendice la opul lui Kennan“. Este vorba despre opera jurnalistului ameri­can J. Kennan Siberia şi exilul, scrisă de acesta în urma călătoriei întreprinse în Siberia în anul 1885. În lucrarea sa Kennan a descris amănunţit locurile vizitate, întâmplările la care a fost martor şi oamenii pe care i-a cunoscut în timpul călătoriei.

Cartea lui Kennan face parte din literatura de călătorii, şi Stamati-Ciurea îşi considera romanul ca un adaos al acesteia, evident, în sensul că în prefaţă el a descris alte locuri, acţiunea desfăşurându-se, parţial, pe insula Sahalin, de unde şi titlul lucrării.

Se ştie că scriitorul basarabean n-a călătorit la Sahalin, iar în prefaţa ro­manului el a descris nu insula, ci partea continentală învecinată cu ea, pre-cum şi viaţa locuitorilor băştinaşi — a ghileacilor, folosind în acest scop, după cum a menţionat el însuşi, „câteva notiţe de la călătorul Maak“ şi informaţii „din gura unor exilaţi, ce s-au întors de acolo, după expirarea exilului“ (p. 11). Este vorba de R.K. Maak (1825-1886) — naturalist şi cercetător rus al Siberiei şi Răsăritului Depărtat, care în 1859 a editat la Sankt-Petersburg lucrarea Călătorie pe Amur, întreprinsă prin decizia Secţiei siberiene a Societăţii geografice ruse în anul 1858.

Romanul Insula Sahalin cuprinde Prefaţă şi şase capitole: Sofia Karpov, Surghiuniţii, Evaziunea, Matilda Untilov, O cunoştinţă neaşteptată şi Agonia. În ediţia de faţă am reprodus primul capitol ca fiind cel mai semnificativ sub raportul artei şi al conţinutului de idei.

1 Forţa brutală a tuturor timpurilor

Asupreşte omul slab