— Unde mergi aşa de repede, domnişoară? Ea ridică ochii, dinaintea ei sta prezidentul din noaptea mem­orabilă.

Sofia se opri ca încremenită de agitaţiunea ce o cuprinse, abia mai putând a-i răspunde:

— Mă duc acasă.

— Dar cum de te îndrepţi spre nord, când trebuie să te întorci spre sud, se vede că ai rătăcit? Sofia aruncă o privire în jur.

— Bine zici, domnule! Eu am rătăcit depărtându-mă de ma­halaua în care locuiesc.

— Cum îmi pare, te frământă nişte gânduri? adause pre­şedintele.

— Se prea poate, răspunse Sofia stăpânindu-şi emoţiunea. Căci în luptă pentru o existenţă onorabilă trebuie bine să ne păzim, pentru ca să nu picăm victimă puternicului ce ne pri­goneşte.

— Şi cine este acel puternic cu care vei trebui să lupţi, spune-mi, se prea poate ca să-ţi pot fi de ajutor în acea luptă.

— Vă mulţumesc pentru bunătatea ce aveţi pentru mine, şi cred că sunteţi gata a veni în ajutorul sexului nostru, umilit de vechii rutinieri, care socot că o femeie, care nu are stăpân, este un obiect rătăcit şi lepădat şi care-l pot lua în posesiunea lor dacă le pică sub mână.

O zâmbire de o deosebită expresiune lunecă pe buzele prezi­dentului.

— Daţi-mi voie, domnişoară, zise el, a vă observa că cuvin­tele d-voastră au o mare însemnătate, nu sunt spuse făr oare­care cauze importante. Deci daţi-mi voie să vă fiu un apărător vremelnic; câteodată un ajutor de un moment, dar la timp, scapă întreaga viaţă din pericol.

— Precum mi-aţi dovedit-o, dle...

— De asta nici un cuvânt, se grăbi a o întrerupe prezidentul. Trecutul trebuie uitat, precum nici nu a fost. Gândiţi-vă numai că la cea mai mică imprudenţă eu trebuie să o plătesc cu viaţa.

— Ah! Destul! destul! întrerupse de asemenea şi tânăra fe­cioară cu o spaimă sinceră, şi subit ea se roşi la faţă de această mică mărturisire.

Prezidentul a zâmbit, dar cu o zâmbire ce exprimă toată simţirea inimii, zâmbire ce nu are glas, spune însă mai mult decât un şir de cuvinte. Dar subit, parcă îşi aduse aminte de ceva dure­ros, fruntea lui se încreţi şi o mâhnire nespusă îi acoperi faţa, şi cu glas moale el o întrebă:

— De unde vii acum?

— Dacă voieşti să te faci apărătorul meu, îţi voi spune tot adevărul; eu mă întorc de la guvernorul, căruia i-am înmânat su­plica pentru pensia ce mi se cuvenea ca unei orfane după invalid, comitetul neplătind-o ne lasă pe mine şi pe mama într-o mize­rie nespusă.

— Şi ce a zis el?

— Cu gura nimic, dar prin priviri prea multe. Eu prea bine

am înţeles acea căutătură şi am ieşit ofensată şi supărată. O paloare semnificativă acoperi faţa tânărului om.

— La astfel de întâmplare, zise el, sunt chiar silit să-ţi dau mână de ajutor, fiindcă ştiu că te afli în cel mai mare pericol în care o fecioară se poate afla, căci ceea ce d-ta ai înţeles, eu şi mai bine am înţeles. Aceşti puternici nu rabdă mult dorinţa ce-i stăpâneşte. Ei nu sunt deprinşi să aştepte. Şi nu mai departe decât astăzi sau mâine de la dânsul vei avea o ştire.

— Of, Dumnezeule! Şi ce trebuie să fac? întrebă Sofia de­venind palidă.

— Să nu răspunzi la chemarea lui. Să te prefaci bolnavă, şi atârnă de la împrejurări ce va fi mai departe. Din partea-mi eu voi urmări toate pasurile lui ostile, pentru ca să pot paraliza ata­curile lui contra d-tale. Adio, domnişoară, adaose el, nu pierdeţi curajul, cu toate că aveţi a lupta cu un Goliat. Se prea poate ca pentru dânsul eu să fiu David. Al meu nume este Dimitri; pen­tru d-ta e destul să ştii numai atât.

Cu aceste cuvinte, prezidentul s-a depărtat, întorcând în drumu-i de câteva ori capul spre Sofia care sta pe loc fără mişcare, petrecându-l cu ochii vii până ce a dispărut în colţul unei străzi.

Aşadar, audienţa la guvernor a fost pentru Sofia prevestirea unui pericol. Dar se urzea oare în adevăr acel pericol? Pe ce putea ea să-şi întemeieze presupunerea? Nenumărate gânduri treceau prin creierii ei.

Poate că tânărul prezident a istorisit totul mai grozav, şi în culori mai negre decum era în realitate, fiindcă aceşti oameni privesc cu duşmănie şi ochi răi la tot ce are puterea în mână şi este chemat a cârmui. Pentru ce privirea îndelungată a guverno­rului să o explici numaidecât într-un sens măgulitor şi doritor? Cum? Se poate ca un om atât de eminent să aibă timp a se gândi numai la o biată copilă ce aleargă la el să-i ceară ajutor? Se poate el oare coborî din luxul ce-l înconjoară şi să vie până la pragul bordeiului unei sărace, în mizerie, ca să caute o plăcere de un moment? Sau este ea aşa de frumoasă ca dintr-un moment să poată plăcea până la adoraţiune, până la uitarea de sine şi încă unui om atât de desfrânat şi nesimţitor?

Dusă pe gânduri, ea păşea înainte şi mintea i-o frământau toate aceste întrebări. Ea cu minte ageră cumpăni toate detali­urile întâmplării, şi din toate combinaţiile ce atât de neaşteptat o împresurară ajunse la rezultatul că pericol pentru ea nu exis­tă; că pericolul ce ar exista pentru ea este numai o invenţie, născută din ura în creierii unui conspirator politic, ce se acaţă de tot ce străluceşte şi este puternic, spre a putea numai sfărma şi forma totul după sistemul său. Şi tot acel prezident al conspi­ratorilor, ce se numea Dimitri, odată a scăpat-o din pericol şi acum îi făgăduieşte iar ocrotirea sa.

Dar pentru ce o face el asta? O iubeşte el oare? Totul îi dove­dea că aşa trebuie să fie. Dar apoi se poate şi aceea, ca el din gelozie să aibă un prepus fals, născut din mărturisirea ei rela­tivă la privirea provocatoare a guvernorului.

Toate aceste gânduri, deopotrivă rezonabile, îi frământau mintea, şi într-o ameţeală nemaipomenită, fără a şti când şi cum, ea se văzu deodată dinaintea căsuţei sale.

Ciudată privelişte i se dezvelea înaintea ochilor! Strădişoara era bucşită de mulţime de sănii cu lemne de foc gata tăiate.

Sofia trecu printre sănii şi fără a se opri intră în odăiţa de întâi, apoi în a doua. Negăsind pe mamă, ea a strigat-o. Nime nu a răspuns. În odăiţa în care dormise bătrâna ea a observat oareşcare neorânduială; unul din scaune era răsturnat, iar tulpa­nul cu care maică-sa îşi îmbrobodea capul zăcea jos lângă pat.

O presimţire neplăcută îi trecu prin gând. Pentru ce scaunul era răsturnat şi ce grabă mare a fost că mama ieşind nici nu a avut timp să-l ridice? Cheia era în uşă, pe când ea trebuia să fi fost ascunsă sub scări, la un loc ştiut numai de ele amândouă.

— Vasăzică, gândi Sofia, mama a alergat în grabă la megieşă, să merg să o caut. În astă credinţă ea începu să coboare scările ca să iasă afară pe stradă, dar pe prag întâmpină un hamal cu o sarcină de lemne pe spinare.

— Unde te duci? l-a întrebat copila cu nerăbdare.

— Duc lemn de foc pentru vădana Karpov, îi răspunse hama­lul, au doară ea nu locuieşte aici?

— Aici. Dar cine te-a trimis?

— Eu sunt trimis de la biroul pentru transportul lemnelor de foc din mahala. Opt sănii sunt destinate pentru doamna de aici. Este ea acasă ca să-mi deie o chitanţă de primire?

— Doamna nu-i acasă. Însă eu, fiica ei, pot să vă dau chitanţa. Numai spuneţi-mi, nime din d-voastră nu aţi văzut pe bătrâna mea mamă ieşind din casă?

— Nu am văzut-o, trebuie să întrebi pe camarazii mei, care au sosit mai înaintea mea. Sofia cu grabă a coborât în jos în stradă, lăsând hamalii în nedumerire unde să puie lemnele.