string(7) "library" string(8) "document"
82
1467
1822
1401
1497
1391
1775
514
1504
1475
1300
1307
1465

Sofia Karpov

1 2 3 4 5 6

(fragment din romanul Insula Sahalin. Ţara misterioasă a exilaţilor)

 

La force brute de tout temps

Oppresse la faiblesse,

Dans les airs,

Sur la terre,

Partout la même détresse

Partout malheur,

Partout douleur,

Rien néchappe aux souffrances

Dans cette lutte à outrance...1

Ingeniosul turist francez Henri Mérimée în opul său intitulat Un an în Rusia între altele scrie: „Rusia umilită, subjugată, mută, neştiută mai de nime, suferă jugul şi lanţul sclaviei. Şi abia noi începusem a o cunoaşte mai de aproape, când ea se ridică ca o puternică suverană, purtând pe frunte strălucita coroană de gheaţă a Nordului şi scăldându-şi picioarele în mările calde ale Sudului. Cu prietenie ea întinde o mână spre surorile sale din Europa, iar alta înarmată şi îngrozitoare până la frontierele Chi­nei. Şi umbra acestei mâini, aşternându-se pe nemărginitele pus­tiuri, ţine în respect hoardele războinice ale sălbaticilor...“

Aceeaşi comparaţie poetică o face şi marchizul de Chiustin, însă cu totul în alt sens. Iată ce zice el: „... Şi acest uriaş cu pi­cioarele de lut îşi întinde braţele sale puternice spre a sugruma Europa...“

Ce contrazicere ciudată între doi eminenţi scriitori francezi! Cui din ei să dai crezare? Cititorul rămâne în nedumerire, şi mulţi îşi amintesc maxima cosmopoliţilor: Ubi bene ibi patria2. Deci să lăsăm pe unii înduplecaţi de Mérimée, pe alţii de Chiustin şi să întoarcem privirea noastră la capitala împărăţiei Rusiei, la această frumoasă cochetă, care, cu bogăţiile ei, ca o sirenă mitologică a răsărit pe neaşteptate din codrii şi mlaştinile nepătrunse, pe a cărora suprafaţă încă nu călcase vreun picior omenesc, şi nici tăcerea lor n-o profanase glasul vreunui muritor. Şi iată minu­nea, astăzi pe acele ţărmuri sălbatice înaintea ochilor călătorului se desfăşoară un oraş colosal, cu cea mai modernă arhitectură, luxul cel mai îmbelşugat al orientului, şi cu invenţiile şi indus­triile şi manufacturile cele mai alese ale Europei. Aici aflăm cea mai pestriţă adunare de popoare, cu diferite idiomuri: cinci­sprezece limbi vorbite pretutindene: pe străzi, prin localurile publice şi pe pieţele comerciale. Petrecerile cele mai variate au aici loc, şi tot ce în Europa, relativ la arte, apare înalt şi per­fecţionat îşi face debutul său în acest oraş unde plăcerile sunt bine remunerate de galantomii ruşi. Artiştii străini scurg anual sume mari de bani de la ruşi.

Dar ca tot ce-i adus la perfecţie şi străluceşte, se vede că este menit să aibă şi umbra sa întunecată. Precum cocheta ce te subjugă irezistibilei sale atracţii şi în momente de mânie îţi respinge sentimentul ce ţi l-a inspirat cu atâta ardoare şi pasiune, tot ast­fel şi capitala, după ce te-a încântat cu frumuseţile sale, îi vine mânia, când Neva ce-o încinge îşi rupe colanul său de gheaţă şi cu o furie sinistră porneşte valurile sale tulburate, înecând cu ele cele mai frumoase străzi; sau când iarna înfricoşatul viscol, sub un ger nesuferit, o acoperă cu omăt.

Natural că cetăţeanul cel avut, în palaturile sale bogate, nu suferă atâta cât acei ce locuiesc în mahalale, unde furtuna fără cruţare dărâmă şi strică lăcaşurile slabe ale săracilor, şi-i lasă fără ocrotire sub un ger de 40 grade.

  • * *

Tocmai într-o aşa o noapte pe la 10 ore, când furtuna şi vis­colul turbau mai grozav, pe una din străzile insulei Vasilievsk, o femeie îmbodolită într-o blană rufoasă şovăia prin omăt abia ţinându-se pe picioare sub apăsarea viscolului. Un moment ea se opri pentru a răsufla şi a orienta la palidele raze argintii ale lunii dinspre cărarea ce avea s-o apuce între troienele de omăt.

Ulicioara în care ea se afla era cu desăvârşire pustie. Oftând, biata femeie porni înainte şi după un drum greu de tot obositor, ea se opri dinaintea unei căscioare. Aici se aşeză pe scări nemai­putând de osteneală; capul îi se slobozi pe piept şi ea rămase câtva timp fără mişcare, ca şi când grele gânduri i-ar zbuciuma mintea. Dar iată că sculându-se întinse mâna ei uscată după frânghiuţa clopoţelului atârnat dinaintea uşii; ea de câteva ori se sili să prindă mănunchiul clopoţelului, zbuciumat de furtună, şi când îl prinse şi voi să-l tragă, deodată la spatele ei se auzi o detunătură.

Tresărind speriată ea scăpă din mână mănuncheşul frânghiuţei şi se întoarse repede îndărăt. „Dumnezeule! Dumnezeule! şopti ea făcându-şi cruce. De ce trebuie să locuiesc în megieşie cu această ruină blestemată în care satana îşi serbează petrece­rile?...“

Detunarea grozavă veni de sub o spaţioasă zidire veche, dis­trusă de un mare incendiu şi din care mai rămăsese numai câţiva pereţi şi o bucată de acoperiş. Din maiestuosul palat de odinioară ce-a rămas acum? Numai un munte de moloz acoperit cu omăt şi ici-colea se mai zăreau nişte văgăuni căscate în pereţi, iar capetele bârnelor tăciunite se distingeau din albul cerceaf de omăt.

Bătrâna, după ce făcu o mică rugă, prinse iarăşi frânghiuţa în mâna-i tremurătoare şi începu să sune. Printre crăpăturile unui oblon ce astupa fereastra, străluci deodată lumină şi după scâr­ţâitul unei uşi se auziră paşi repezi ce coborau pe scări până la intrare şi un glas de femeie, de un timbru plăcut, răsună în tăcere.

— Cine-i acolo? întrebă de după uşă.

— Eu sunt! Eu! răspunse bătrâna cu grăbire. Uşa se deschide şi îndată pe loc se şi închide după ea.

— În sfârşit, slavă Domnului, mămucă, că te văd iar acasă, îi zice o tânără fecioară blondă, punând sfeşnicul pe masă, apoi cu amândouă mâinile scuturând omătul ce se aşezase pe gulerul jubeicei bătrânei. Vino, mamă, vino degrabă de te încălzeşte bând un pahar de ceai, samovarul clocoteşte pe masă.

Amândouă intrară într-o odăiţă abia luminată de lumânarea pusă pe masă. Toată locuinţa avea numai două odăiţe, sărăcuţ mobilate, numai cu câteva scaune, două paturi, o masă de lemn de brad şi un dulap în care erau aşezate vasele de cuhne. Pe masă fierbea un samovar fumegând clăbuci de abur.

Bătrâna dezbrăcându-se de jubeică o scutură de câteva ori, apoi punând-o pe un scaun s-a apropiat de samovar şi, întinzând mâinile învineţite de frig, le ţinu câtva timp lângă samovarul fumegător spre a le dezamorţi.

— Of! Doamne, ce viscol e afară, zise ea. Mai că nu am fost îngropată de vie în omăt. Dar, în fine, iată-mă, m-am întors. Păcat numai că alergătura mea a fost degeaba, nedobândind nimică.

— Şi ce să facem noi acum? strigă copila ridicând ochii la cer, până în zi vom pieri de frig, mamă, căci am sfârşit lemnele de foc şi gerul tot creşte.

— Vom împrumuta la vreun megieş vreo câteva vreascuri, iară mâine mă voi duce din nou la guvernorul oraşului, să-i cer încuviinţarea ca să iau lemne de foc din depozitul pentru vă­duvele invalizilor.

— Cum? vrasăzică, guvernorul astăzi nu te-a primit? întrebă fiica cu mirare.

— Nu! Nu m-a primit, copilă dragă, nu! răspunse bătrâna sor­bind ceaiul. Aceşti puternici ai împărăţiei sunt mai inaccesibili şi mai mândri decât însuşi ţarul. Dumnezeule! ei primesc numai pe boieri şi funcţionarii lor subalterni. După masă ei se odihnesc, iar sub seară ies de se plimbă cu sania, expunând ochilor preum­blătorilor preţioşii lor cai trepătari; apoi se duc la teatru sau la vreun bal de curte. Astfel puţin timp le rămâne pentru a primi săracii, ce aşteaptă pe stradă. Tremurând de frig, întreaga ziu­lică am şezut pe scările de paradă, păzind tot ieşirea guvernoru­lui; când deodată spre seară o damă elegantă urmată de un adi­utant, coborându-se dintr-o caretă ce trase la scară, s-a suit în palat. Atunci uşierul, ieşind pe peron, ne-a vestit că Excelenţa sa nu mai primeşte pe nime. Iată dar povestea întreagă a zadar­nicei mele alergări, din cauza căreia, scumpa mea Sofi, puteai să rămâi desăvârşit orfană.

Rezemându-şi frumosul ei cap pe o mână, copila ascultă poves­tirea mamei. Fizionomia ei exprima o tristeţe nespusă şi o ciudă arzătoare, iar obrăjeii ei se acoperiseră cu roşaţă şi sprâncenele i se încreţiră.

— Mai mult tu nu vei merge la guvernor, o întrerupse copila, căci eu singură mă voi duce; şi având mai mult curaj voi dobândi cererea. Eu voi şti a-i spune că un veteran care pe câmpul de luptă şi-a vărsat sângele pentru patrie, a lăsat copilei sale cel puţin dreptul ca în caz de nevoie să ceară ajutor.

— O! draga mea fiică, dacă tu vei merge şi vei începe astfel a vorbi cu dânsul, te vor da de spete afară, zise bătrâna clătinând din cap.

Sofia s-a sculat de pe scaun roşindu-se şi mai tare şi ochii ei mari şi frumoşi scânteiau.

— De spete afară? strigă ea... Apoi voi ieşi ca să mă întorc iarăşi şi iarăşi...

— Linişteşte-te, fiica mea, poate că aşa nu se va întâmpla, dar orişicum, nu trebuie să zădărâm mânia acestor puternici, care pot să ne nimicească sub picioarele lor, ca pe nişte viermişori. Mâine mă voi duce la megieşul nostru Kolosov care mi-a scris petiţia şi socot că el îmi va da un sfat bun.

— Dar până când să mai dureze aceste sfaturi şi alergări? Mamă, eu nu pot să te las să degeri de frig. Dar să lăsăm aceste; tu te culcă, iar eu mă duc să caut în ruina megieşă, poate că voi găsi vreun capăt de lemn tăciunit.

— Dumnezeule! strigă bătrâna sărind de pe scaun, ce ţi-a trecut prin minte? E o nebunie să te gândeşti numai la aceasta, dar încă s-o faci? Cum se poate ca pe un viscol ca acesta, şi încă la miez de noapte, să umbli prin acea ruină drăcească? Şi bătrâna, cu o convingere religioasă, îşi făcu cruce de câteva ori. Da ştii tu, dragă, adause ea, că în momentul când am voit eu să sun cu clo­poţelul, o înfricoşată detunătură se auzi în ruină, şi să nu-mi fi deschis în grabă uşa, muream de spaimă pe prag.

— Pentru că eşti fricoasă, mămucă, răspunse copila zâmbind. Ce alta putea fi zgomotul, decât numai dărâmarea vreunuia din pereţi, din cauza furtunii. Dar mai la urmă ce ne pasă nouă de toţi dracii ruinii, să vorbim mai bine de neajunsurile noastre. Aşadar, e lucru hotărât: mâine eu, în persoană, voi înmâna pu­ternicului demnitar petiţiunea, iar tu, mamă, te vei duce să aduni ceva parale de pe la doamnele ce-mi sunt datoare pentru lucrul meu de cusut, căci până ce ajutorul ne va veni din sus, trebuie să-l căutăm jos.

1 2 3 4 5 6