Ei au rînduit pentru acest lucru, zilele cele ce sunt aproape de posturile cele aşezate de bi­serica răsăritului, la care vreme se adună la acest vînat Domnesc, toate breslele, boierii, os­taşii, mazilii şi neguţătorii împreună şi vreo cîteva mii de ţărani din satele de prin prejur, carii intră prin codrii şi gonesc fiarele; iară de către cîmp despre toate părţile cuprind margi­nile pădurilor vînătorii, unii cu cîinii, iară alţii cu mreji şi întru acest chip fără de oste­neală mare, prind fiarele pe care le gonesc ţă­ranii cu chiotele lor. Şi pentru deşteptarea sîr­guinţii vînătorilor au rînduit Domnii cîte un bacşiş ştiut pentru fieştecare fiară vînată.

Celui ce vînează un iepure i să dă 25 de aspri, pentru o vulpe 60, pentru un rîmător sălbatic un taler, pentru un urs, un galben şi pentru o ciută 80 de aspri.

După isprăvirea vînatului, se aduc fiarele cele curate, o parte în cuhnea Domnească, iară cealaltă parte se împărţeşte pe la boieri şi pe la dregătorii oştii, iară pe cele necurate, vulpi, lupi, urşi, mîţe sălbatice şi alte fiare care mai sunt prin codrii Moldovei, le lasă Paicilor, sau slugilor Domneşti, carii nu îşi scot loruşi puţin folos.

Osebit de aceste patru vremi ale anului ce sunt rînduite pentru vînat, poate Domnul de cîteori voeşte, să strîngă locuitori şi să-i pue la vînat, căci niminea nu poate să'l oprească, sau să-i stea împotrivă, dupre cum am şi zis mai sus, însă îşi pricinueşte prin aceia nume rău şi în urmă veşnică defăimare şi nici nu poate să fie el bine încredinţat că nu îl vor pîrî boierii la Poartă pentru nişte asupriri ca aceste.

Iară cînd îl îndeamnă pe dînsul o vreme frumoasă, sau gustul locului, ca să-şi facă vreo desfătare ca aceasta, atuncea îşi orîndueşte el un vînat din adunarea curtenilor săi şi a os­taşilor, carii totdeauna au datorie să'l asculte; însă nici aceasta nu o fac aşa des, încît să cheltuească vremea la vînat şi să-şi lenevească trebile ţărei.

CAP. X. Despre îngroparea Domnilor cînd mor în scaun

Moldovenii nu cinstesc pe Domnii săi, numai cînd sunt în viaţă; ci încă şi după ce mor; căci îndată după ce moare Domnul, dacă este vară îi bălsămuesc trupul şi pînă atuncea ră­mîne ne îngropat în patul său, pînă cînd se adună toţi boierii cei mari şi cei mici, Arhiereii, Arhimandriţii şi Egumenii tutulor Mănăs­tirilor, cum şi Monahii carii sunt vestiţi pentru vieţuirea cea sfîntă şi Preoţii cei mai aleşi.

În vremea aceasta îl îmbracă cu hainele şi juvaerurile Domneşti şi boierii cei mari şi cei mici şi celelalte slugi stau împrejurul lui, cu asemenea smerenie, ca şi în viaţa lui şi tot po­porul umblă în oraş cu capetele goale pentru jelire şi în toate zilele pînă cînd îl îngroapă, trag toate clopotele ziua şi noaptea; şi'n ziua îngropării, se face alai asemenea ca şi acela pe care îl face el în viaţa sa cînd merge undeva.

Partea bisericească merge înainte şi cîntă cîntările îngropărei după obiceiul bisericii ră­săritului; şi pe amîndouă părţile merg ostaşii cu puştile şi cu steagurile întoarse, arătînd cu toţii jelire în feţele şi întru îmbrăcămintea lor, cu care împărtăşesc încă şi pe caii lor, făcîndu-le lăcrămarea ochilor cu must de ceapă.

Năsăliea o ia pe umere boierii din starea întîi şi se schimbă pe rînd, de cătră tovarăşii lor cei din stările cele mai de jos, arătînd că stau spre ascultarea poruncilor Domnului lor atît în viaţă, cît şi după moartea lui.

Mai în urma alaiului este muzica ostăşească amestecată cu dobe, care dau un sunet jalnic, fiind slăbănogite.

Şi cu această rîndueală îl duc pe dînsul la biserica cea mare şi pînă cînd se cîntă pro­hodul, îl pun jos lîngă strana aceea întru care a şezut el în viaţă.

După aceasta se suie cuvîntăreţul în anvon şi face pentru dînsul cuvînt pre larg, poves­tind faptele şi năravurile lui cele bune şi ară­tînd paguba care s'a pricinuit ţării cu moartea lui; iară mai pe urmă mîngîie pe ascultători pentru paguba aceea, dîndu-le nădejdi că ia­răşi vor afla faptele acele slăvite la fiiul urmă­torul lui.

După săvîrşirea cuvîntului, se apropie de năsălie toţi Arhiereii, Egumenii, boierii cei mari şi cei mai mici şi toţi aceia carii au fost în sluj­bile lui şi îi sărută mîna dreaptă şi crucea care este în mîna aceea.

Şi apoi după ce îi dau lui şi această cinste mai de pe urmă; dacă a hotărît el mai dinainte să-l îngroape în oraş, îl duc la locul cel de îngropare, tot cu aceeaşi petrecere cu care l'au adus la biserica cea mare şi boerii din starea întîi, îl slobod în mormînt cu năfrămi de mă­tasă şi Mitropolitul aruncă întîi ţărîna peste secriu; şi isprăvindu-se aceasta, se slobod tu­nurile şi se bat mehterhenelele, cu care este amestecat vuetul clopotelor şi aşa se face un vuet încurcat, care nu se sfîrşeşte pînă cînd este mormîntul acoperit deplin.

Iară dacă a poruncit el ca să-l îngroape în vreo Mănăstire depărtată de oraş, apoi se orîn­duesc numai vreo cîţiva din boieri cu slugile curţii şi cu mare pompă îi duc trupul acolo, arătîndu-i asemenea cinste ca şi în viaţă, căci dacă au să treacă prin vreun oraş, sau tîrg, îl ia din carîtă pe umerele lor şi aşa îl duc pînă ce trec de acea parte de oraş. Şi dacă sosesc la Mănăstirea aceea care este rînduită pentru îngropare, îl îngroapă cu aceeaşi rîn­dueală precum am zis mai sus, şi aşează stema Domnească în păretele cel mai de aproape al bisericei.

CAP. XI. Despre legile ţării Moldovei

Ce fel de pravele au fost în Daciea în vre­mele vechi, este neştiut, pentru tăcerea Istoricilor.

Însă dintru asemănarea obiceiului de pe la celelalte popoare barbare putem să prepunem, cum că voea Domnilor şi dreptul firesc au avut putere ca şi o lege scrisă.

Însă după aceia cu biruirea craiului Decebal, de Împăratul Nerva Traian, s'au gonit popoa­rele Dace din Daciea şi ţara s'a făcut ţinut Romanesc, umplîndu-se cu popoare Romaneşti ş'au primit şi legile Romaneşti dela locuitorii ei cei noi şi au ţinut atîta cît a fost ţara supt stăpînirea împăraţilor Romaneşti şi Ţari­gradeşti.

Iară după ce a fost ea golită de locuitorii săi prin năpădirile barbarilor şi împăraţii Ţa­rigradului văzîndu-să siliţi a o părăsi purtînd grije numai pentru dînşii; au început apoi şi legile Romaneşti între Daci pînă într'atîta a se strica şi a se schimba, încît, după descăle­carea cea norocoasă a lui Dragoş, mai că nu ştiea judecătorii să judece drept.

Şi pentru aceea Alexandru Despotul cel dintîi al Moldovei, pe carele l-au numit locuitorii cel bun, pentru faptele lui cele mari; voind să vindece rana aceasta, a primit dela Împăraţii Ţarigradului, cu coroana Crăească împreună şi legile Greceşti; care era cuprinse în cărţile lui Balsamon^[23].

Şi din cărţile acele prea largi, au scos numai aceea ce este acum Legea Moldovei.

Însă obiceiurile cele multe, pe care le-au fost luat ei de pe la popoarele cele învecinate cît au umblat ei rătăciţi prin prejur, nu le-au putut aminti; precum la moştenirea în scaun, la obi­ceiul dieţilor şi la împărţirea acareturilor de moştenire şi a moşiilor, fiecare neam pe pămînt are osebit obicei.

Pentru aceea şi la Moldoveni s'a făcut două legi una scrisă, care este întemeeată pe canoa­nele împăraţilor Romaneşti şi Ţarigradeşti şi pe canoanele soboarelor bisericeşti; iară alta nescrisă care se poate zice ivirea sau apucare a neamului căci să şi zice în limba noastră, obicei, cu cu­vînt slavonesc.

Însă pentrucă aceste obiceiuri nefiind scrise, de multe ori le călca şi le schimonosea judecătorii cei strîmbi, pentru aceea Vasile Albanitul, carele a fost Domn în Moldova în veacul trecut, a pus oameni bine încuviinţaţi şi pricepuţi la legi, de au adunat la un loc toate Legile ţărei, cele scrise şi cele nescrise, făcînd dintru dînsele o carte osebită de Legi, cari şi pînă în ziua de astăzi este pentru judecătorii Moldovei aţa dreptăţii după care judecă drept.

CAP. XII. Despre Divanul de judecată al Domnilor şi al boierilor

Anul deplin, osebitele zilele postului ce sunt oprite de biserică, se face judecată în Divan înaintea Domnului, pe toată săptămîna de trei sau patru ori. Divanul acesta, care cu cuvînt turcesc se înţelege sala cea de judecată, este tot­deauna în mijlocul palatului Domnesc. Într'acesta este la peretele cel dinapoia scaunului Domnesc şi deasupra lui chipul Domnului Iisus Hristos, carele se arată de faţă la judecată şi dinaintea Sfîntului Chip arde necontenit o făclie. În partea dea stînga, care şi la Moldoveni se socoteşte partea cea mai cinstită, după obiceiul Turcesc, este şederea Mitropolitului şi după dînsul sunt boierii cei ce sunt în slujbă, fiecarele după starea sa; iară dincolo dea dreapta la păretele Divanului, este şederea boierilor celor fără de slujbe. În mijloc deadreapta mai aproape de Domn, stă Spătarul cu Spata Domnească; şi ceva mai de­părtişor tot de această parte, sta Postelnicul cel mare c'un rînd lung de postelnicei; iară ceilalţi cari mai sunt de trebuinţă la Divan, aprozi şi armaşi, stau drept dinaintea Domnului.

Şi făcînd Domnul puţină rugăciune către judecătorul Hristos, se aşează în scaun şi po­runcindu-se fiecarele să tacă, aduc Aprozii în­lăuntru după porunca păzitorilor dela perdea, pe doi trei dintru poporul cel jeluitor, care se află adunaţi la perdea. Şi după isprăvirea je­luirii şi după hotărîrea ce li se face, se slobo­zesc iarăşi afară pe altă uşă a Divanului, dacă nu este să-i ducă la temniţă.

După aceştiea urmează alţii, pînă cînd nu este nimenea altul să mai jeluească, iară bătînd ceasul de amiazi, se pune celorlalţi jeluitori altă zi cu vadea, ca să vie la Divan.

Această judecată este atîta de înfricoşată şi nefăţarnică, încît însuşi Logofătul cel mare pî­rîndu-l măcar un ţăran şi auzind că se pome­neşte numele său, îndată trebue să se scoale de la locul său şi să stea dea stînga pîrîşului său pînă cînd îşi isprăveşte jalova sa.

Pricinile cele mai mari le hotăreşte însuşi Domnul; iară cele mai mici le lasă asupra boierilor şi aceştea le cercetează pe la casele lor şi le hotăresc; şi dacă se împacă cu judecata lor amîndouă părţile, pîrîşul împreună cu cel pîrît, apoi asemenea se ţine în seamă ca şi cînd s'ar fi curmat în Divanul Domnesc. Iară cînd vre­unul dintr'amîndoi gîndeşte că i s'a făcut strîm­bătate; atuncea poate să mai cerce la Divanul Domnesc şi acolo să cerceteze pricina de al doilea; şi dovedindu-se vreun boier c'a făcut judecată făţarnică, luînd mită, sau făcînd părtinire, sau neavînd măcar pricepere să judece, atuncea se pedepseşte cumplit; iară de va cunoaşte Domnul, că acelui carele a jeluit, i s'a fost făcut judecată dreaptă, apoi îl pedepseşte pre acela cu bătae, pentru c'a defăimat judecata boierului şi pentru că n'a ţinut în seamă porunca stăpînească, îl globeşte Domniea cu ceeace socoate, plătind el îndoit şi cheltueala celuilalt, pre care l'a tras el la judecată.

Cînd voeşte Domnul să asculte însuşi jalovile şi pricinile cele mari; atuncea chiamă înaintea sa în Divan pe pîrîşul şi pe cel pîrît şi dă voe la amîndoi ca să spue toate ce au, pîrîşul de pîrît şi cel pîrît, pentru apărarea sa; şi cercetîndu-se pricina, spune întîi Mitropolitul gîndul său cu glas şi după dînsul ceilalţi boieri judecători, fieştecare precum socoteşte măcar de şi ştiu că Domnul are alt gînd; şi hotărăsc pe cel pîrît sau a fi slobod sau îl judecă a fi vi­novat; iară boierii cei fără de slujbe nu cutează să zică nimica, nici să-şi arate gîndurile lor, fără numai atuncea cînd sunt întrebaţi de Domn. Şi după ce s'au auzit gîndurile tutulor, cunos­cînd pe unul a fi vinovat, întreabă Domnul pe Mitropolitul, de ce pedeapsă e acela vrednic după legile politiceşti şi bisericeşti, iară Mitropolitul arată întîi hotărîrea legilor şi după aceea, pune înainte mila Domnească, căreia nu poate judecata să-i pue hotar şi făcînd şi boierii asemenea, pe urmă arată şi Domnul gîndul său şi hotăreşte pe cel pîrît ori a fi slobod, sau îl judecă la moarte, sau la altă pedeapsă. Şi aceia carii sunt pîrîţi pentru vre-o greşeală mare vrednică de chinuit, se dau pe mîna Armaşului celui mare, ca să-i pue la prinsoare; iară aceia cari au fost aduşi la judecată pentru vre-o datorie, se dau pe mîna Vătafului de aprozi.

Chinurile şi pedepsile sunt de multe feluri pe tîlhari îi spînzură; pe prădătorii de biserici îi ard; boierilor care omoară pe cineva le tae ca­petele; iară pe ţăranii cari fac vre-o ucidere de om, îi pun în ţeapă, avînd moarte mai pre­lungită şi mai cumplită; şi acest fel de greşale, pre rare ori poate să aibă pedeapsa mai lină, de către stăpînitori, fără numai atuncea cînd se poate învoi ucigaşul cu rudeniile celui ucis, împăcîndu-se de faţă înaintea Domnului, zicînd, că ei îi iartă lui greşala şi nu cer să se răs­plătească sînge pentru sînge, sau moarte pentru moarte. Şi dacă poate ucigaşul să dobîndească ertarea aceasta dela dînşii, atuncea poate el oareşce să se nădăjduească spre mila Domnească; însă pentru aceea tot nu poate el să fie bine încredinţat că va rămînea cu viaţă; căci avînd Domnul ştiinţă pentru purtările lui cele mai dinainte, că nici c'un fel de pedeapsă nu l'a putut face să înceteze dela răutăţile sale; sau fiind măcar şi alte pricini, pentru care nu voeşte el să-i dăruească viaţa; atuncea le dă el răspuns după obicei, zicînd: că măcar că jăluitorii şi rudeniile celui ucis, pot să-i erte greşala lui, însă el nu poate suferi ca să trăească în ţara sa ucigaşi de oameni şi răpitori de odihnă, ca să umple cu puroile lor şi mădulările cele să­nătoase ale ţărei; şi cu acest cuvînt hotăreşte el pe unii ca aceea să-i pedepsească cu moarte, sau să-i trimită la ocne.

Cînd ascunde vreun boier banii Domneşti, sau face vre-o socoteală primejduitoare împotriva Domnului său, care de multe ori să şi întîmplă, după cugetele cele nestatornice ale Moldovenilor; atuncea pe unii ca aceea poate Domnul să-i pe depsească cu moarte, fără de a se sfătui cu ceilalţi boieri; iară dacă n'are frică că va avea pagubă din pricina prelungirii, sau n'are de a purta grijă, că vor pune acei sfătuiţi în lucrare socoteala lor, văzînd nevoea; atuncea el ca să-şi arate dreptatea judecăţei sale, şi să înspăimînteze pe ceilalţi; aduce pe acel vinovat înaintea Di­vanului şi-l dovedeşte pe dînsul din scrisorile lui pe care le-au prins, (dacă are) sau cu alte temeiuri deale vicleşugului lui şi îl pedepseşte cu moarte sau cu altă pedeapsă şi dacă este vinovat de moarte, nu poate să-l pedepsească cu altfel de moarte, fără numai cu tăerea ca­pului; iară dacă este să-l pedepsească cu bătae, atuncea nimeni altul nu poate să-l bată, fără numai însuşi Domnul cu mîna sa, adecă cu topuzul sau buzduganul care măcar că este bătaia cea mai cumplită, dară cinstea nu este vătămătoare, sau cu toege şi cu bice, care este pedeapsa cea mai de ocară.

Alte pricini n'au zăbavă la Divan, ci o pri­cină ca aceea de judecată ia sfîrşit într'o zi şi mai ales în ziua cea dintîiu, sau dacă este prea încurcată, se hotăreşte în trei sau patru Diva­nuri; şi cînd nu poate Domnul ca să vie în Divan, avînd împedecare de alte trebi, sau fiind bolnav ; atunci toţi boierii se aşează pe la locurile lor, şezînd asemenea ca şi cînd ar fi Domnul de faţă şi judecă şi hotărăsc pricinele jeluitorilor, trimiţînd înscris către Domn judecăţile lor, împreună cu înştiinţarea pentru toată curgerea pricinei.

Osebit de aceasta, mai este slobod fieştecă­ruia ca să dea jalova sa la Domn, cînd merge el la vreo biserică, sau cînd ese la preumblare şi luîndu-le Spătarul al III-lea, le pune pe masa domnească, cînd se întorc la curte înapoi, după aceia merge Logofătul cel de taină şi le citeşte înaintea Domnului şi scrie d'asupra lor hotă­rîrea domnească.

Iară jalovele cele mincinoase, sau care cuprind vreo cerere fără dreptate le rumpe; şi după aceea le dă Spătarul acela iarăşi în mîinile jeluitorilor, şi povăţuitorul aprozilor are purtare de grijă ca să se plinească hotărîrea domnească.

Niciodată nu s'a auzit povestind să se fi în­tors prin daruri judecata vreunui Domn, sau să se fi abătut dela dreptate făcînd părtinire vreunei părţi; măcar de este şi ştiut că la boieri s'a întîmplat unele ca acestea cîteodată; aceasta este orînduiala cu care ajung jalovele celor asupriţi la judecătorii cei mai înalţi ai Moldovei, adică la Domnii şi cu care se judecă de către dînşii. Deci s'arătăm acum oarece şi pentru judecăţile cele mici; aceste sunt de două feluri, adecă judecăţi de obşte ale ţării şi judecăţi deosebi ale unui ţinut.