Mărinda căută colţurile năframei ce purta în mână, dar văzând că nici unul nu era înnodat, dezlegă salba de la gât, scoase un bănuţ din ea şi îl dete ţigancei.

-- Na, babă, îi zise ea; dar te rog să-mi cauţi în oglindă şi să-mi spui unde-i iubitul meu, că de trei luni nu l-am văzut.

Ţiganca scoase îndată din sân o cutie mică de plumb ce avea înlăuntru o oglinjoară, deschise capacul şi, cătând în ea, începu a descânta. După câteva minute, ea se întoarse către fată şi-i zise cu glasul tulburat:

-- Mândrul tău se află acum departe de aici, într-un târg mare, mare cât nouăzeci şi nouă de sate, unde sunt case nalte de domni şi de boieri mari; acolo-i mândrul tău.

-- Dar oare socoţi că l-oi mai vedea? întrebă Mărinda.

-- O dată numai l-îi zări, draga mea, şi apoi nu l-îi mai vedea.

-- De ce, mătuşă?

-- Pentru că s-a pus deodată o ceaţă neagră deasupra oglinzii, când mă uitam în ea. Dar de vrei să m-asculţi, fata mea, să fugi de el, să nu-i mai ieşi în cale.

Zicând aceste, bătrâna se făcu nevăzută în luncă, iar Mărinda rămase cu ochii plini de lacrimi. Toată ziua ea gândi la vorbele ţigancei, făr-a le putea înţelege; toată noaptea ea întoarse în mintea ei fel de fel de planuri de întâlnire cu Toader şi în sfârşit hotărî a fugi în noaptea viitoare de la casa părintească şi a se duce prin toate târgurile pentru ca să caute pe iubitul ei.

A doua noapte, cum se culcară părinţii ei, Mărinda, punând câteva lucruri de trebuinţă într-un sac mic, ieşi pe furiş din casă şi, după ce îşi făcu trei cruci, apucă drumul spre Târgu-Frumos.

Cerul era plin de stele şi luna plină de lumină. Mărinda, sprijinită de sperarea că va vedea în curând pe Toader, merse cu un pas repede din sat la luncă, trecu podul Siretului, lunca Teiuşului şi pădurea Strungăi, şi ajunse în zori de zi la marginea Târgului-Frumos.

Acolo ea se opri vro cinci zile, alergă prin toate uliţele, întrebând despre Toader; însă toate cercetările sale fură zadarnice. Fără dar a mai pierde vreme, copila se porni spre Iaşi, şi a doua zi dimineaţă capitala Moldovei i se arătă cu toată pompa ce o împodobeşte... când o vede cineva de departe.

Mirarea ei a fost mare când a văzut acea adunătură de case mari ce se înalţă una deasupra alteia, când a zărit clopotniţele bisericilor şi mai ales când a auzit acel vuiet fără nume, care iese din sânul oraşului ca dintr-o răsuflătură a iadului.

Mărinda a stat puţin de s-a pătruns de frumuseţea panoramei ce înfăţişează poziţia capitalei noastre şi pe urmă a intrat în ea.

Nu am trebuinţă să mai spun ce vârtej o apucă pe biata copilă când se văzu deodată în uliţele Iaşului, în mijlocul a sute de oameni străini, ce treceau pe lângă dânsa, în hăul acel de răcnete, de ţipete, de urlete, de pocnete şi de hodorogiri de trăsuri. Ea, care nu ieşise niciodată din satul ei, care nici putea să-şi închipuiască ce este un târg mare locuit de mii de oameni, ochii ei se păienjeniseră, urechile-i ţiuiau şi inima i se bătea de spaimă.

Copila mergea dinaintea ei făr-a şti unde se ducea şi se uita necontenit la toţi pe care îi întâlnea, cu sperare că va da cu ochii de Toader. Ajungând la poarta palatului criminalicesc, ea însemnă o mulţime de trăsuri şi de persoane pe jos, care se îndreptau spre Copou; se luă şi ea după dânsele şi peste puţin trecu bariera Podului-Verde şi se g[...]n câmpul Copoului.

Acolo, nu departe de Prăvărie, erau adunaţi toţi ostaşii de la cazarmă, îmbrăcaţi în uniforma cea de paradă, şi stau cu toţii înşiraţi pe linie şi cu armele în mâini. Pedestrimea şi călărimea, împărţite în deosebite cete, stau gata a purcede pentru ca să treacă pe dinaintea comandanţilor, şi tot poporul ce îi privea aştepta cu nerăbdare ca să înceapă marşul. Deodată, un glas puternic răsună, dând semnalul de pornire: soldaţii puseră armele la umeri, şi tobele începură a bate. Pedestraşii trecură cu un pas regulat, şi în urmă-le se înaintară călăreţii, mândri, voinici ca nişte adevăraţi români, ţinând suliţele lor nalte, în al cărora vârf fâlfâiau steguşoare jumătate roşii şi jumătate albastre.

Mărinda, pierdută pintre popor, se uita cu mirare şi cu luareaminte la soldaţi şi deodată, ţipând cu desperare, pică la pământ leşinată. Sărmana! ea zărise în mijlocul călăreţilor pe Toader, pe dragul ei!...

Câţiva oameni ce se găseau lângă dânsa au sărit să-i dea ajutor şi cu mare greu au adus-o în simţiri; dar ce folos, nenorocita se trezi nebună! În zadar toţi căutau s-o liniştească cu vorbe blânde; Mărinda se uita la ei cu ochi sălbatici şi pe urmă începea a râde sau sta puţin de asculta, ca şi când i-ar fi grăit un glas din altă lume, ş-apoi se apuca zâmbind a juca hora. Aceasta era toată nebunia ei. Numai din vreme în vreme biata copilă începea a plânge şi a se boci, zicând: ,,Ah! Toadere, Toadere, ce-ai făcut?!"

Aşa se sfârşi dragostea Mărindei şi a lui Toader; aşa se împliniră prorociile ţigancei. Copila muri peste doi ani la Golia, în casa nebunilor, iar Toader niciodată n-a ştiut nimică din cele ce s-au întâmplat.

O INTRIGĂ DE BAL MASCHÉ. Domnul A. este o persoană de spirit, tânăr încă şi elegant, deşi însurat. Vorbirea lui e foarte plăcută şi necontenit presărată de anecdote vesele, întâmplate lui în voiajuri ce a făcut pe când avea douăzeci de ani; într-un cuvânt, A. este înzestrat cu multe calităţi; dar fiindcă nici un om nu-i perfect în lume, el are sau, mai bine zicând, avea defectul de a se socoti un diplomat desăvârşit şi în urmare credea că nimeni nu-l putea prinde cu vorba sau cu fapta.

Această idee se înrădăcinase atât de tare în mintea lui, încât într-o seară, bând ceai cu femeia lui, tânără persoană de mare isteţime şi de o minunată frumuseţe, a îndrăznit a-i zice că nici ea însăşi nu l-ar putea înşela. Dama i-a răspuns zâmbind:

-- Ştiţi, dragă, că acest soi de rămăşag e totdeauna cam primejdios pentru bărbat?

-- După cum e şi bărbatul, iubita mea, a zis A. cu un aer de fanfaronadă.

Femeia lui i-a aruncat o căutătură foarte poznaşă şi, punând ceaşca de porţelan pe masă, a adăugat serios:

-- Au venit la Miculi câteva şaluri de preţ, dintre care unul îmi place foarte mult; vrei să-l punem rămăşag?

-- Dacă mi-i înşela, şalul să fie al tău.

-- Trimit dar să-l şi aducă îndată, pentru că sunt sigură să câştig.

-- Nu te grăbi, draga mea; haideţi mai bine la bal masché.

-- Eu nu pot să merg; dar tu ai de gând să şezi mult acolo?

-- Câteva ceasuri.

-- Adio dar; nu uita să spui lui Miculi să trimită şalul.

A. a ieşit râzând din casă, s-a suit în droşcă şi a mers la teatru.

Acolo, în zadar s-a primblat câtăva vreme cu sperare că va fi poate intrigat de vro mască; nici una nu s-a apropiat de el să-i vorbească.

În sfârşit, ostenit de atâta zadarnică primblare, înăduşit de căldura sălii, asurzit de ţipetele trâmbiţelor, s-a hotărât a se duce aiure ca să caute vro petrecere.

Cum ieşea însă pe uşă, iată că un domino bogat şi elegant îl opreşte de mână şi-i zice:

-- Domnul A. se duce din bal? Se vede că sala-i plină de dobitocie în astă-seară.

-- În astă-seară, ca mai totdeauna, a răspuns A., cătând cu luare-aminte la acel domino, dar neputând descoperi altă decât că avea mâini foarte delicate, picioare foarte mici şi talie foarte plăcută.

-- Nu te miri, domnule A., de sărăcia balurilor noastre, când le asemăluiezi cu balurile măscuite din alte ţări, cu cele de la Paris, de pildă?