Pe vremea aceea, cînd Dumnezeu umbla prin poiene cu straiţa în botă, păzindu-şi ciurdele de boi şi turmele de oi, se zice că odată, trudit cum era, a adormit cu capul pe un moşinoi şi nu s-a deşteptat pînă într-un tîrziu. Înainte de aceasta însă, dete el ştire boilor celor mai mari şi mai bătrîni, ca să se poarte bine şi să îngrijească de cei micuţi, ca nu cumva să se întîmple ceva vrajbă între ei. Dar abia adormi mai de dai Doamne, cînd colea aude un răget şi o larmă ca aceea, de gîndeai că se hîiesc dealurile şi se surpă pămîntul. Dumnezeu sări ca fript, drept în picioare, căci îi venise în ajutor Sfîntul Soare şi sculîndu-l îi zise:

- Doamne! Rădaştele astea ale tale toată noaptea au boncănit, de gîndeai că or să m-alunge şi pe mine de pe faţa pămîntului. Uite ce minuni au făcut că mi-au sfîrticat toate hainele, de de-abia am scăpat colo după cel răzor!

- Ce rădaşte? întrebă Dumnezeu.

- D-apoi boii ăştia ai tăi s-au purtat aşa de rău, de nu-s vrednici decît să-i faci numai nişte rădaşte.

- Fie! îi zise Dumnezeu, am să-i descos şi, dacă i-oi găsi vinovaţi, pe toţi am să-i fac aşa după cum doreşti!

Şi Dumnezeu, după cum zise, aşa şi făcu; căci aflîndu-i vinovaţi, i-a alungat în codri unde, suindu-se pe stejari, cu toţii s-au făcut rădaşte, cu coarne mici şi mari, adică din vaci s-au făcut rădaşte cu coarne mici şi din boi, cu coarne mari, după cum îi pedepsise Dumnezeu.

De aceea rădaştelor li se zice şi „boul lui Dumnezeu” şi „vaca lui Dumnezeu”. Şi deoarece rădaştele sunt „boii lui Dumnezeu”, de aceea nu trebuie omorîte, că-ţi seacă mîinile.