S-au cam mirat de astă poftă, dar au venit cu toţii. Am mâncat, am băut, şi când am văzut că erau gata a se duce, i-am rugat să mai îngăduie puţin, şi suindu-mă în picioare pe un scaun, le-am făcut acest cuvânt:

"Boieri, cucoane şi cuconiţe!

"Eu sunt de la Iaşi;

"Şed în casă cu chirie în mahalaua Păcurarii.

"Trăiesc din venitul unii moşioare ce am.

"Mă numesc B.B.

"Am venit aici ca să scap de tina şi de pulberea Iaşilor, şi o să şed vro lună.

"Sunt trei ani de când a murit tatăl meu, şi şepte de când a murit maică-mea.

"Am o soră măritată în Bucovina, care trăieşte foarte bine cu bărbatu-său ce ţine moşii cu anul, şi are velniţă cu maşină, şi un unchi la Bucureşti, care şede pe Podul Mogoşoaiei n.751.

"Sunt holtei, şi n-am gând să mă-nsor.

"După slujbă nu îmblu.

"Nu-mi bat capul de politică, şi n-am nici o opinie.

"Nu sunt nici bun, nici rău. La biserică merg rar. Nici fac, nici primesc vizite. Vorbesc puţin. Nu ştiu nici mazurcă, nici valţ. Nu Joc nici stos, nici vist, nici preferanţ.

"Obicinuiesc a mă culca la şepte, şi a mă scula la unsprezece ceasuri.

"Mă bărbieresc de trei ori pe săptămână.

"Iarna port pieptar de flanelă şi galoşi blăniţi.

"Am două frace, trei surtuce şi patru părechi pantaloni.

"Boieri, cucoane şi cuconiţe!

"Vă rog să nu bănuiţi că vi le spun aceste, fiind chiar în interesul domniilor-voastre ca să nu vă mai osteniţi a le afla. — Mă închin cu plecăciune!"

Ideea acestui june părându-mi originală şi nimerită, o împărtăşesc d-tale, ca una ce poate să-ţi slujească şi pe acolo.

Adio!

Scrisoarea III

(Vandalism) Ianuarie 1838

Imperiile şi naţiile au avut mărirea şi căderea lor; ele însă şiau păzit naţionalitatea subt orice împregiurări, căci deşi prefacerile înrâureau în fiinţa lor politică sau morală, fiecare păstra încă o rază a vechiei sale, rază scumpă pre care o ţinea ca un paladiu spre a-i sluji de scut apărător împotriva clevetitorilor originei sale. Din nenorocire în Dacia nu fu aşa. Dacul se prefăcu în roman, romanul în român, şi românul corcindu-se cu neamuri barbare şi străine de el, ajunse în acea demoralizaţie şi ignoranţă în care şi acum zace, şi de care va fi greu a-l curăţi.

Pre daci, naţie scitică liberă şi vitează, grecii în mândria lor îi numeau barbari, dupre proverbul lor favorit:

*

Nu ştiu însă de se cuvine acest nume unei naţii care, învingând pre învingătorii lumii, avea un stăpânitor ce cerea Cesaru lui Dometian să-i trimită meşteri iscusiţi în orice măiestrii pentru ţara lui, şi căuta păn-în fundul Asiei alianţa regelui partilor, vrăjmaş jurat a romanilor, precum de asta ne spune Plinie cel june.

Traian cucerind Dacia o coloniză cu romani. Dacii se prăpădiră. Cei mai însemnaţi din ei, urmând pildei regelui lor Decebal, se uciseră unii pre alţii ca să nu slujească de triumf la cei ce le fuseseră tributari, iar care au mai rămas, se romaniră. Atunci Marele Împărat aşezând oşti în cetăţile dace, zidi şi altele ca să fie de stavilă provinţiilor nou cucerite în contra barbarilor. Când însă puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus, când Roma încetă de a mai naşte Bruţi şi Catoni, nori de ghinte barbare năpădind asupra ei, toţi se strecurară prin Daco-România, aducând feluri de prefaceri triste în coloniile lui Traian. Ele zăcură deci pustiite şi nepomenite de istorici pănă la sfârşitul veacului XIII, când cu înturnarea prinţilor lor din Transilvania, se începu o nouă eră pentru români.

Câte puţin-puţin, adunându-se pe lângă domnii lor, românii treptat ajunseră sub Ştefan Marele şi Mihai Viteazul a fi respectaţi de învecinatele popoare; dar soarta lor fiind zavistuită de puterile vecine, Valahia obosită de atâte sângeroase bătălii şi necurmate zbuciumări, se subjugă de puterea otomanilor ce era pe atunci în apogeul său. Moldavia privea cu lacrimi soarta sorei sale, şi neputându-o ajuta, curând după moartea lui Ştefan, se supuse şi ea protecţiei falnicului Suleiman ce îngrozise creştinătatea cu armele sale.

Sub jugul unei naţii ce despreţuia ştiinţele, România — ce primise creştinismul în veacul III — căzu subt influinţa misionarilor greci a Constantinopolii, carii folosindu-se de credulitatea domnilor după vreme, introduseră în Daco-România slovele slavoane şi goniră literele strămoşeşti. Aceasta fu cea întăi cauză a ignoranţei în care se văzu România înfăşurată, căci maimuţind pre Dumnezeul creator care poruncise să se facă lumină, călugării răspândiră întunericul, strigând: Fiat nox!

Pe lângă aceasta, îndarn aste nenorocite provinţii suspinau după un repaos dorit, căci aţâţându-se războaiele între Rusia şi Turcia ele slujeau de teatru. Transilvania scăpă de acest rău. Ea pare că se bucura de o linişte oarecare, linişte minciunoasă şi amară!...

În adevăr, scăpaseră ţările de tatari, pre care îi stârpiseră armele Rusiei, dar căzuseră sub osânda altor tatari mai cumpliţi, pentru că aceştia nu prădau o lună sau două, prădau regulat câte şepte ani, şi apoi când se duceau, ne lăsau spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul şi corupţia!...

Cine nu i-a cunoscut? Cine cu înfiorare nu-şi aduce aminte de ei?

Tratatul de la Adrianopoli aduse ţărilor recâştigarea a parte din drepturile pierdute de atâta vreme. Românul deşteptându-se din letargia sa, începu a se întreba pre sine ce gânganie bipedă este el pe lume, şi în ce clas de animale ar putea intra? Cercetând origina şi limba lui, se văzu că e roman, căci deşi îi zic valah, valah va să zică italian, şi moldav sau mol-dac nu va să zică slav. Ca să se încredinţeze însă mai bine căută o istorie a ţării lui. Cantemir în hronicul său merge numai pănă la înturnarea domnilor din Maramurăş. Ureche, Miron şi alţi hronicari au scris mai toţi după tradiţii făr-a îngriji datele. A trebuit deci să-şi caute istoria în monumente şi ruine!

În Ardeal nu mai află nici o urmă strămoşească. În Valahia vizită Caracalul, Turnul Severin; văzu restele podului lui Traian, căci valurile Dunărei respectaseră aceea ce oamenii n-ar fi respectat. Voi în sfârşit să găsească şi în Moldova urmele strămoşeşti. La Roman căută să vadă cetatea Smeredava (cetate dacă), dar îi spuseră că la 1755 episcopul Ioanichie o dărmase cu porunca domnului Constantin Racoviţă, pre care îl încredinţase că în ruinele ei sunt comori, şi cu peatra cetăţii făcuse zidiul episcopiei şi a Precistei! Alergă la Galaţi să vadă cetatea Caput bovis numită de locuitori Ghertina. Vai! şi pre aceasta vandalismul o surpa. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor şi cenuşa lor o aruncau în vânt; iar cu peatra ei pavelau uliţile Galaţilor! Bietul meu arheolog încremeni la viderea unei asemene barbarii. Ţipa, se încleşta de pietre; îl socotiră nebun şi puţin a lipsit să-l închidă. În sfârşit vrând să-l aline, îi arătară două statuiete de bronz, un vas cu vro trei mii monede, şi o colonetă de porfir . "Vandali! striga românul nostru, judecând de pe aceste, câte altele se vor fi stricat sau se vor fi luat, ce-aţi făcut capitelele, bareliefele, lespezile cu inscripţii? Nu vă temeţi că se vor scula romanii ce au locuit aici, şi vă vor face praf şi pulbere?" Nime nu-l asculta; râdeau de omul acesta smintit, care credea că nişte pietre pot sluji spre altă, decât a se zidi pivniţi, case, sau a se pavela uliţe; căci ce le păsă lor că sunt români şi sfarmă urme romane? Ce le păsă? întemeiau încă o a opta minune a lumii, un monstruos monument vrednic de aceşti barbari, un târg pavelat cu anticvităţi în veacul XIX!

Zău, este ruşine şi păcat a videa pe toată ziua pierzându-se câte o urmă a Moldaviei împreună cu peatra pe care era însemnată! Pe toată ziua rupem câte o foaie din frumoasa carte a vechiei; şi curând, când vom mântui ruinarea tuturor acestor sfinte ruine, nu ne va mai rămânea decât a striga ca acel troian care cel puţin luase cu sine pre Dumnezeii săi:

Fuit Illium!...

Ce frumos ar fi — zice un literat englez — de a videa pre vechea Romă înviind în una din coloniile, ce ea întemeiase în capătul imperiei sale! Dar când toate monumentele noastre vor fi numai o cenuşă, oricare străin va avea obrăznicia a ne zice că am furat numele acest de român pre care îl purtăm, şi ce-i vom răspunde?

Întru durerea ce ne sfâşie la privirea dărăpănării romanităţii, nu putem decât a striga asupra vandalismului, şi a face o chemare la inimi nobile, ştiind că: