string(7) "library" string(8) "document"
1359
1307
300
1822
1457
1385
1310
1300
82
80
1504
1467
1711

Filmele lui Iacob din filmul despre Iacob (Mihai Ștefan-Poiată)

1 2

Pînă la întîlnirea cu Iacob Burghiu aveam ferma convingere că doar eu sînt stăpînul vieţii mele şi doar de mine depinde CE, UNDE, CÎND şi CUM să fac. Nu credeam că s-ar găsi cineva care ar reuşi să mă convingă că viaţa nu este un monolog, ci un dialog, că trebuie să fii preocupat nu doar de ceea ce spui, dar să fii atent şi la ceea ce ţi se spune şi să nu ratezi clipa cînd destinul îţi bate la uşă. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că destinul a bătut la uşa mea cu mîna lui Iacob Burghiu. La propriu şi la figurat.

A bătut pe la ora opt dimineaţa şi, cînd i-am deschis uşa, m-a întrebat:

- Unde-s nuvelele de care mi-ai vorbit aseară?

În 1980, cînd a avut loc episodul cu pricina, bibliografia şi filmografia lui Iacob Burghiu totalizau un palmares demn de invidiat: două volume de proză (”Soare în cîrjă” şi ”Fîntîna adună apă”), şapte filme documentare şi patru filme de ficţiune (”Colinda”, ”Povîrnişul”, ”Casă pentru Serafim” şi ” Cînta o pasăre în noapte”). Iată de ce am rămas surprins de apariţia lui matinală, deoarece nu mi-am putut explica ce l-a putut determina pe un scriitor şi regizor consacrat să bată la uşa unui începător. Doar faptul că lucra la ”Literatura şi Arta”? Puţin probabil. Dar anume aşa a fost şi astfel s-a produs debutul meu în proză, paginile săptămînalului găzduind primele mele nuvele ”nonconformiste”, cum le numise atunci Mircea Chistrugă.

În curînd Iacob a devenit consultant la secţia Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor. Deja ştia că anterior prezentasem un manuscris ”postmodernist” la secţia de proză, care, deşi elogiat, nu a fost recomandat editurii spre publicare. Probabil, din cauza ”analizei” făcute de Vera Malev, secretarul organizaţiei de partid a Uniunii Scriitorilor, care a atras atenţia celor prezenţi la discuţie că ”monotonia de detalii începe să devină şi peisaj sufletesc, începe să devină mediu social şi începe chiar să influenţeze mesajul, propagînd un fel de pustiire sufletească” . După care a urmat avertismentul: ”Ia seama, Mihai, mult aşa n-ai s-o duci!”. A avut ”dreptate” Vera Lvovna, prima carte a lui Mihai Ştefan a apărut tocmai peste zece ani. Putea să apară şi mai tîrziu sau să nu apară niciodată, dacă nu era Iacob Burghiu, care, de fiecare dată cînd ne întîlneam, mă întreba: ”Cînd mi-aduci manuscrisul?” Astfel a apărut volumul ”Monolog în patru voci”.

Iar într-o zi Iacob mi-a spus: „Trebuie să facem un film despre Vlad”. Nu m-a întrebat dacă doresc sau dacă aş putea, iar eu, la rîndul meu, deşi ştiam că ar fi putut să-şi găsească un coautor mult mai experimentat, nu am avut curajul să-l refuz, deoarece era vorba de VLAD IOVIŢĂ, cel care ne fusese prieten protector, cel care ne binecuvîntase debuturile, cel care prin viaţa şi prin opera sa ne insuflase curajul de a ne urma vocaţia oricînd, oriunde şi oricît de mult ar întîrzia vremurile ”mai bune” . 

Am scris împreună scenariul, am participat la filmări, am fost alături şi cînd am scris textul naratorului, dar cea mai mare povară i-a revenit lui Iacob. El a fost cel care a luptat pentru includerea filmului în planul tematic, apoi în planul de finanţare, apoi pentru a fi lansat în producţie. N-a bănuit nici unul dintre noi că cea mai serioasă confruntare cu studioul ”Moldova-film” ne aştepta după finalizarea şi prezentarea filmului, cînd a ieşit la iveală faptul că are o durată de două ori mai mare decît cea prevăzută în planul de producţie. Conform planului, filmul trebuia să aibă două acte (circa 20 min.), iar noi am prezentat spre aprobare o variantă de 40 de minute. ”Infracţiunea” comisă de echipa de filmare punea în pericol planul de producţie al întregului studio ”Moldova-film”. Iar aceasta însemna că un colectiv de circa 600 de oameni va rămîne fără prime. Şi iată, în acele zile am descoperit un Iacob, pe care nu-l cunoscusem. I-am văzut caracterul în acţiune şi am asistat la o lecţie de curaj. Curajul de a apăra o cauză. În ce mă priveşte, trebuie să recunosc că am avut clipe de şovăire, şi în timpul unei discuţii cu conducerea studioului chiar i-am şoptit lui Iacob că am putea renunţa la unele secvenţe. Credeam atunci (şi mai cred şi azi) că astfel naraţiunea filmului ar fi devenit mai dinamică. Dar Iacob mi-a strecurat printre dinţi: ”Poate că ai dreptate, dar te rog să taci!”

Şi am tăcut. Astfel a fost salvată integritatea filmului. După premieră, am tot aşteptat un moment potrivit ca să-l întreb totuşi pe Iacob cum să-mi explic această ”rugăminte” de a tăcea atunci cînd am dreptate. Dar nu a fost nevoie nici de întrebarea mea, nici de răspunsul lui, pentru că peste cîţiva ani, cînd am mai vizionat o dată filmul, cu ocazia unei serate jubiliare consacrate lui Vlad Ioviţă, mi-am dat seama că senzaţia de lungime exagerată a dispărut. Ba chiar mi s-a părut că e mai scurt decît ar trebui să fie. Peste alţi cîţiva ani filmul mi s-a părut şi mai scurt. Pentru că între timp unii dintre protagoniştii lui plecaseră la cele veşnice. Iar azi mă îngrozeşte gîndul că numărul celor plecaţi este mai mare decît al celor rămaşi. Emil Loteanu, Mihai Grecu, Anatol Codru, Gheorghe Malarciuc, Andrei Lupan, Serafim Saca, Gheorghe Vodă, Grigore Vieru, Andrei Vartic… Cu fiecare an ei sînt tot mai mulţi, iar noi, cei rămaşi, tot mai puţini şi adeseori mă gîndesc cu strîngere de inimă: ah, dacă secvenţa cu Vodă sau cu Vartic ar fi fost un pic mai lungă!...

Abia azi, cînd nu mai este nici Iacob, îmi dau seama care a fost motivul ce l-a determinat să sacrifice dinamismul naraţiunii cinematografice. El a înţeles că valoarea şi forţa documentului sînt mai presus decît performanţele narative. Atunci cînd i s-a oferit şansa de a alege între ambiţiile artistice personale şi rămînerea în memoria posterităţii a unei generaţii întregi de intelectuali, el s-a mulţumit cu rolul de salahor al istoriei. Anume aşa spunea Iacob: să rămînă cît mai mulţi, prin ”rămînere” avînd în vedere imortalizarea lor în secvenţe inedite, în care confraţii lui de generaţie să uite de prezenţa camerei de filmare, să aibă un comportament firesc, să se simtă în apele lor şi fiecare dintre ei ”să rămînă aşa cum este”. Ca mai apoi, peste decenii, să putem spune: ”Au rămas aşa cum au fost”.

Dar Iacob mai ştia un lucru extrem de important, pe care subsemnatul l-a aflat mult mai tîrziu: nu numai omul trebuie să ”fie aşa cum este” , adică să-şi păstreze sinceritatea, firescul şi naturaleţea. Este la fel de important să-şi păstreze integritatea şi opera lui. Să nu fie mutilată, iar apoi interzisă, aşa cum s-a întîmplat cu filmul de debut al lui Iacob Burghiu ”Colinda”, reabilitat şi revenit pe ecrane abia în anii restructurării gorbacioviste. La fel de dramatic a fost şi destinul filmului ”Povîrnişul”, destin împărtăşit şi de Vladimir Beşleagă (coautorul scenariului), pe care debutul cinematografic l-a dezgustat atît de mult, încît nu a mai trecut pragul studioului ”Moldova-film”.

În 1984, cînd se lucra asupra filmului ”Vlad Ioviţă”, Iacob Burghiu era un om păţit. Rănile se cicatrizaseră, dar mai sîngera memoria ce păstra umilinţa la care fusese supus şi regretul amar că nu mai poate vedea nimeni aceste filme aşa cum le concepuse el. Iacob deja ştia cu cine luptă şi mai ştia cum să lupte. Nici un pas înapoi. Oricare ar fi consecinţele. Tîrgul cu regimul întotdeauna te duce la pierderi sau la pierzanie. Revenise la studio cu doi ani mai devreme pentru a realiza filmul ”Fii fericită, Iulia”, după scenariul lui Andrei Burac. În timp ce unii colegi de-ai lui se dădeau în vînt după scenarii venite de la Moscova (care erau aprobate mai uşor de autorităţile cinematografice unionale), Iacob a luptat pentru un material literar autohton şi a avut un cîştig dublu. Pe lîngă faptul că a mai adus în cinematografie un scriitor, a reluat colaborarea cu Mihai Volontir şi a avut posibilitatea să filmeze cîteva secvenţe documentare de la înmormîntarea lui Vlad Ioviţă, în felul acesta nu doar anticipînd filmul despre Vlad, dar şi rezervîndu-şi dreptul de a-l realiza. Datorită acestor filmări s-a produs o premoniţie incredibilă, cu un efect artistic de zile mari.

Dacă este adevărat că scriitorii (în romanele pe care le scriu) şi regizorii (în filmele pe care le realizează) povestesc nişte versiuni ale vieţii lor, pe care ar fi dorit, dar nu au avut posibilitatea să le trăiască, sau, dimpotrivă, fac tot ce le stă în puteri ca să evite istoriile zămislite de ei, despre Vlad Ioviţă am putea spune că în filmul documentar ”Fîntîna” el şi-a povestit… sfîrşitul. Dar am înţeles acest lucru abia din filmul lui Iacob Burghiu, din scena cutremurătoare, în care secvenţa cu sicriul ce coboară în groapă este urmată imediat de secvenţa din filmul lui Vlad ”Fîntîna”, în care camera lui Pavel Balan coboară încet în adîncul fîntînii. Gura fîntînii se face tot mai mică, tot mai mică, înghiţită parcă de întuneric… pentru ca în clipa în care ar urma să se prefacă într-un punct luminos pentru a dispare iremediabil, să fim surprinşi de o sclipire jucăuşă de lumină provenită din… adîncul fîntînii, la fundul căreia clipoceşte sfios o vînă de izvor, abia descătuşată dintre pietrele milenare.

Episodul reprodus demonstrează că în această peliculă una din cele mai inspirate performanţe ale regiei a fost integrarea filmelor lui Vlad în… filmul despre Vlad. Puţini sînt cei conştienţi de complexitatea şi delicateţea acestei probleme care se configurează în zona interferenţei dintre narativ şi discursiv, ficţiune şi nonficţiune, etic şi estetic, textualitate şi intertextualitate. Unul dintre ei este Dumitru Olărescu, care de mai mulţi ani studiază filmul de artă şi ştie cîte surprize te aşteaptă, cînd intenţionezi să creezi o operă de artă din… alte opere de artă, de exemplu, un film din mai multe filme (create anterior de autor). În cazul unor filme biografice, în care este respectată cronologia evenimentelor, autorii nu se confruntă cu probleme deosebite. Lucrurile se complică atunci cînd principiul de organizare a materialului este altul decît cel biografic, cînd naraţiunea nu este una ”prozaică”, ci poetică.

Anume astfel a fost conceput filmul despre Vlad Ioviţă şi orice intervenţie necugetată i-ar fi subminat integritatea. Dar Iacob a apărat atît de aprig şi cu atîta bărbăţie filmul ”Vlad Ioviţă”, pentru că miza cea mare era nu filmul propriu-zis, ci mai degrabă imaginea şi reputaţia prietenului nostru mai mare. De altfel, iniţial scenariul filmului se numea ”Un bărbat pe nume Vlad”, motiv în plus ca să nu ştirbim cu nimic reputaţia protagonistului. De unde să ştie Iacob, de unde să ştim noi că acesta avea să fie ultimul film din cariera lui cinematografică. Dar şi mai incredibilă ar fi părut perspectiva de a fi realizat un film despre Iacob Burghiu, iar acest film să fie încredinţat lui Mihai Poiată. Turnura implacabilă a destinului a fost categorică. Nici de astă dată nu am fost întrebat dacă doresc sau nu să-mi asum acest film. Nici de astă dată nu am avut curajul să refuz, deoarece era vorba de Iacob BURGHIU, cu mîna căruia la uşa mea bătuse DESTINUL.

Nimic mai dificil decît să scrii ori să faci un fim despre un prieten. Fiindcă abia atunci îţi dai seama cît de puţin îl cunoşti. Aflasem de existenţa lui Iacob Burghiu încă pe cînd eram elev şi i-am citit cartea ”Soare în cîrjă”. Atunci am rămas surprins de faptul că un bărbat poate fi nu numai talentat, ci şi frumos. El a aflat de existenţa mea mult mai tîrziu, în 1974, cînd am participat împreună la primul seminar republican al dramaturgilor, care a avut loc la Tiraspol. Un seminar despre care Ion Druţă avea să spună că au fost duşi la Tiraspol tocmai două autobuze de dramaturgi ca să aflăm că nu avem dramaturgie. O afirmaţie riscantă, dacă ţinem cont de faptul că se afla şi el printre cei urcaţi în autobuze.

Apoi au urmat evenimentele descrise mai sus şi multe altele, despre care încă nu am scris, dar am avut mereu senzaţia că spaţiul conturat de relaţia afectuoasă cu Iacob Burghiu este mai încăpător decît reuşesc eu să-l umplu. Senzaţia că nu am reuşit să valorific relaţia cu Iacob s-a accentuat mai ales după plecarea lui. Iar cînd mi s-a propus să fac filmul, m-am simţit disperat cu totul. În afară de regretul şi chiar ruşinea că nu reuşisem să-l cunosc suficient de bine în timpul vieţii, mi-am dat seama că mă paşte şi riscul declanşării unui ”conflict de interese” - dintre prietenul lui Burghiu şi… autorul unui film despre Burghiu. În viaţă, de-o vorbă, îţi poţi permite să te cerţi, dar în film?... Prietenii îşi iartă unul altuia metehnele, greşelile, trăsăturile care îi dezavantajează, dar cum să procedeze cînd unul dintre ei devine protagonistul, iar celălalt autorul unui film?

Am acceptat să fac filmul, mi-am găsit şi un coautor (Mircea Chistrugă), dar nu ştiam care va fi primul pas. Sarcina mi s-a arătat şi mai dificilă în ziua cînd m-am ciocnit de un citat din Wilhelm Dilthey: „Ultimul scop al procedeului hermeneutic este acela de a-l înţelege pe autor mai bine decît s-a înţeles el însuşi”. Citatul se referea la lectura şi interpretarea unui text, dar, de fapt, şi eu eram pus în situaţia de a ”citi” şi ”interpreta” un ”text” – viaţa lui Iacob Burghiu. Am deschis jurnalul de însemnări pentru a nota citatul dini Dilthey şi m-am ciocnit de cîteva fraze, aparţinînd subsemnatului. Din clipa în care le-am citit, mi-am dat seama că am nimerit într-o cursă, iar cel care mi-o întinse eram chiar eu. Reproduc aceste fraze: ”Este o tentaţie intelectuală irezistibilă să reconstitui destinul unui om ori să construieşti destinul unui personaj, avînd la îndemînă doar cîteva repere. Eşti pus în situaţia de a acţiona ca un detectiv pornit să descifreze o enigmă. De altfel, am ratat unele bucăţi doar pentru că am aflat cine-i „criminalul” înainte de a începe să le scriu. Pentru că pierdusem ”interesul”.

Concluzia care decurgea din cele notate în jurnal era următoarea: chiar dacă cunoşti totul despre ceea ce urmează să scrii, reuşita nu este garantată. Dar e valabilă, oare, această regulă şi pentru domeniul nonficţiunii, pentru textele şi filmele documentare, bazate pe fapte reale?

Aşadar, urma să încep filmul avînd doar cîteva repere. Încă nu le aveam, dar din modesta mea experienţă ştiam că ele îşi anunţă apariţia din ”propria lor iniţiativă”. Este suficient doar să fie adunată o ”masă critică” de informaţie. În primul rînd, mărturii documentare despre protagonistul viitorului film. Acestea mi-au fost puse la dispoziţie de chiar… eroul filmului, care pe atunci cînd era director al Muzeului de Literatură a avut fericita idee de a fixa pe suport video cele mai importante evenimente literare. Astfel, am descoperit 11 casete cu durata totală de circa 40 de ore, din care am surprins şi secvenţe în care îşi face apariţia sau, mai bine zis, datoria, şi Iacob, uneori asumîndu-şi atribuţiile de moderator al unor evenimente. Iar un moderator se manifestă şi în calitate de organizator al evenimentului şi este, de fapt, regizorul celor ce se întîmplă…

Am început cu selectarea fragmentelor din filmele realizate de Iacob Burghiu, dar nu am reuşit s-o fac, deoarece nu-mi erau clare criteriile de selectare a acestor fragmente. Unele ar fi fost binevenite în cazul unei abordări filmologice, adică a unui film în care ar fi fost analizată creaţia autorului, şi cu totul altele ar fi fost fragmentele necesare pentru a se integra firesc într-o naraţiune despre destinul autorului. Deoarece destinul mai rămînea învăluit de mister, am lăsat pentru mai tîrziu selectarea fragmentelor.

Nu mi-a cerut nimeni un scenariu pe care să-l scriu în prealabil şi să-l prezint spre aprobare, dar ştiam că filmul va începe să se configureze doar după ce va fi identificat naratorul. Cea mai ademenitoare, dar şi cea mai contraindicată soluţie ar fi fost un narator omniprezent şi omniscient, adică un povestitor anonim (sonorizat de un crainic), care adoptă tonul de atotştiutor, care pretinde că are dreptul să analizeze şi să aprecieze viaţa altuia, cînd abia de-şi dă seama ce se întîmplă în propria lui viaţă. Am înţeles că instanţa narativă mai este şi o instanţă morală şi mi-am zis că, dacă voi avea noroc, candidatura naratorului îmi va fi sugerată de materialul pe care îl voi colecta pe parcurs. Şi mare ne-a fost surprinderea şi bucuria cînd ne-am dat seama că am identificat naratorul chiar din prima zi de filmare. Opinia noastră (a subsemnatului şi a lui Mircea Chistrugă) a fost unanimă: naratorul va fi Costică, fiul lui Iacob Burghiu. După prima zi de filmare ne-am dat seama că filmul este deja povestit, dar încă nu există. Ceea ce ne-a dat certitudinea că anume confesiunile lui Costică vor constitui ”atractorul”, nucleul organizatoric al filmului. De fapt, prin comportamentul lui în faţa camerei, Constantin Burghiu a devenit şi coautorul filmului. Tonalitatea confesiunilor şi mărturiilor lui, evenimentele pe care le-a evocat, au sugerat şi modalitatea de selectare a secvenţelor documentare, a episoadelor din filmele realizate de Iacob şi chiar a unor persoane care ar fi trebuit să fie filmate.

După ce am vizionat cele 11 casete video, ne-am ales cu un nou coautor. Acesta s-a dovedit a fi însuşi protagonistul viitorului film, Iacob Burghiu. În unele secvenţe documentare el se adresează cu indicaţii şi sugestii către colegii săi şi către participanţii la evenimentele literare. Noi am decis că prin intermediul montajului vom readresa aceste indicaţii protagoniştilor şi chiar autorilor filmului. Unele sînt rostite (”în cadru”, adică în faţa camerei), altele sînt doar sugerate. Astfel am ajuns la un procedeu narativ, care creează impresia că Iacob a preluat cîrma regizorală şi este nu numai protagonistul, ci şi coautorul filmului.

Mai întîi, o fotografie a lui Nicolae Răileanu, de pe care privirea lui Iacob Burghiu injectează emoţie camerei noastre de luat vederi, îndreptată spre locul unde a fost cîndva casa părintească.

Apoi, de pe o altă fotografie, mîna lui Iacob întinsă spre depărtări ne arată ”de unde vin strămoşii” - bunelul Dănilă Burghiu, tata Iacob, mama Eudochia – fotografiile lor apar parcă din neant şi se apropie de noi…

Au fost şi indicaţii pentru care nu am găsit soluţii. De exemplu, următoarea: ”Dacă vrei să-l ridici pe erou, mai întîi trebuie să-l cobori… Trebuie numaidecît să-l cobori şi atunci el se ridică, el creşte...” (Dintr-un interviu acordat lui Dumitru Olărescu).

În schimb, o altă predilecţie regizorală a lui Iacob (exprimată în acelaşi interviu ) ne-a servit de minune: ”Îmi plac ochii omului, ochii care nu mint. Chiar dacă ei se întorc de la cameră...” Sugestia lui ne-a permis să justificăm o galerie de fotografii din cele mai expresive, de pe care ne privesc ochii protagonistului şi ai… coautorului nostru.

La un moment dat, Iacob se adresează participanţilor filmului, de parcă i-ar ruga să nu obosească spectatorul cu detalii inutile: „Eu vă rog foarte mult, în două-trei propoziţii să vă expuneţi, fiindcă aş vrea doar o metaforă, aş vrea doar ceea ce este esenţial.” Şi, datorită miracolului cinematografic, pe nume ”montaj”, vorbitorii îi urmează îndemnul. Şi Mihai Cimpoi, şi Petru Lucinschi, şi Ion Ungureanu vorbesc despre Burghiu în doar două-trei fraze.

Este o ocupaţie ingrată să povesteşti un film, iată de ce am reprodus doar cîteva exemple, în care Iacob Burghiu se manifestă în calitate de regizor al filmului despre Iacob Burghiu. Deşi s-a învrednicit de un premiu special al Festivalului ”Cronograf”, nu atît filmul propriu-zis m-a determinat să aştern aceste rînduri, ci faptul că în timp ce l-am realizat am descoperit un alt Iacob Burghiu, pe care nu am reuşit să-l cunosc cît a fost în viaţă.

Cînd l-am rugat pe Costică Burghiu să ne spună, care a fost cea mai importantă întrebare pe care n-a reuşit să i-o adreseze tatălui său, Iacob Burghiu, el ni s-a destăinuit: ”Nu am reuşit să-l întreb dacă a fost fericit”. Feciorul unui scriitor şi regizor, ajuns diplomat, era măcinat de regretul că nu a reuşit să-l cunoască îndeajuns pe tatăl său, cînd acesta mai era în viaţă. Deşi ştia că e grav bolnav, nu a îndrăznit să i-o adreseze. De ce? Pentru că sonorizarea acestei întrebări i-ar fi trădat concluzia fatală că boala este incurabilă şi că sfîrşitul e aproape. Această întrebare ar fi însemnat sfîrşitul speranţei. Speranţă de care avea nevoie şi tatăl, şi fiul.

Nici eu n-am reuşit să-i adresez cele mai importante întrebări. Iacob avea atîtea planuri, el crea impresia unui om atît de sigur că boala este un episod trecător şi că în curînd totul şi toate vor reveni la normalitate, încît ne insufla şi nouă siguranţa că, dacă nu azi, mîine va părăsi spitalul pentru a se apuca de lucru. Astfel aveam să aflu că nici prietenii nu reuşesc întotdeauna să-şi adreseze cele mai importante întrebări.

Fusesem tentat să numesc acest material ”Un suflet în două trupuri”, căci nu am găsit o definiţie mai sugestivă a prieteniei. Anume aşa aş fi procedat, dacă l-aş fi scris înainte de a realiza filmul. Dar pe parcurs am înţeles, cu riscul de a reconsidera prietenia noastră, că relaţia dintre Iacob şi umila mea persoană face parte dintr-un ”sistem” mult mai complex şi că nu am fost singurul care s-a bucurat de atenţia şi susţinerea lui. Această descoperire ar fi trebuit să mă întristeze, dar de fapt a fost sursa unei revelaţii – mi-a sugerat finalul filmului: şase secvenţe în care Iacob potriveşte microfonul pentru cei care urmează să cuvînte la evenimentele organizate de Muzeul de Literatură: Argentina Cupcea-Josu, Agnesa Roşca, Igor Creţu, Arcadie Suceveanu… Pentru unii îl ridică mai sus, pentru alţii îl coboară mai jos… cu intenţia de a-i ajuta să fie auziţi. În cea de a şaptea secvenţă Iacob ţine în faţa lui Iurie Sadovnic o carte cu versuri. Iar Iurie Sadovnic, acompaniindu-se la ghitară, cîntă:

Cum o să mori cînd viaţa ta va trece

Mai vie în ai tăi moştenitori…

O fi o coincidenţă bizară, dar aşa cum Vlad Ioviţă şi-a filmat plecarea, coborînd în adîncurile pămîntului împreună cu fîntînarii, la fel şi Iacob Burghiu a anticipat finalul filmului despre Iacob Burghiu prin faptul că i-a ajutat pe colegii lui să fie auziţi. Chiar şi pe cei care i-au prevestit sfîrşitul.

De fapt, şi Vlad Ioviţă, şi Iacob Burghiu prin aceste secvenţe şi-au intuit nu plecarea, ci rămînerea. Şi iată de ce. Finalul filmului este precedat de Andrei Vartic, care spune un lucru extrem de important: ”Aceasta făcea parte din strategiile lui: de a gestiona cultura şi de a se gîndi la viitor, de a căuta oamenii talentaţi şi de a-i băga pe ei în prima linie, dîndu-se pe dînsul în spate. Acesta era Iacob Burghiu”.

Deci, susţinerea pe care mi-a acordat-o, afecţiunea cu care m-a tratat pe mine şi pe alţi colegi mai tineri au fost doar cîteva din multele şi diversele semnale care ne-au comunicat că Iacob Burghiu a fost ”chemat” pentru o deschidere morală şi intelectuală mult mai largă decît susţinerea sau promovarea unor prieteni.

Mircea DRUC: „Ca om care le vedeam pe toate prin prisma politicului, eu îl percepeam pe Iacob Burghiu ca pe unul dintre intelectualii noştri de la VGIK, de la alte instituţii din Moscova, care contribuiau la apropierea zilei cînd avea să înceapă lupta noastră de eliberare naţională”.

Petru LUCINSCHI: „Un om adevărat, în sensul deplin al acestui cuvînt, trebuie să trăiască cu mintea proprie şi cu sentimentele altora... Iacob Burghiu e un exemplu care corespunde întru totul acestui adevăr”.

Constantin BURGHIU: „N-am simţit din partea lui să fie nemulţumit de ţară. N-am simţit niciodată. Prin dragostea lui extraordinară, prin revenirea lui de la Moscova aici, de a rămîne aici, de a crea aici, pe loc. Aici era sursa lui de inspiraţie... de a face bine aici, în Moldova”.

Iacob a sacrificat cinematografia şi a acceptat funcţia de viceministru al Culturii, apoi pe cea de consilier prezidenţial, pentru că i s-a oferit şansa de a face pentru neamul său mult mai mult (şi într-un mod mai operativ) decît ar fi reuşit prin eventualele filme turnate în aceşti ani, cînd finanţarea cinematografiei, practic, încetase. El a avut vocaţia unui om de stat preocupat de abordarea şi soluţionarea unor probleme de anvergură naţională.

1 2