Ca să scape de cîra ei, fiul de boier puse de tăie scîndurile, făcîndu-le ţăndări mărunte. Iară spurcata astupă toate găurelele casei şi puse scîndurile pe foc de arseră. Totuşi două scînteioare se strecură pe coş şi picară în grădină. În locul unde căzură acele scîntei, răsări îndată două steble de busuioc. Boierul avea un mieluşel ce creştea şi el prin curtea lui; acesta scăpînd în grădină, mîncă busuiocul, şi îndată i se auri lîna. Şi aşa de frumos se făcu mielul, încît nu se mai găsea pe lume un altul aşa de frumos ca acesta.

Crăpa fierea într-însa de necaz cînd văzu mielul; căci ţiganca pricepu că acesta nu era lucru curat pentru dînsa. Şi după ce mai trecu cîtinică vreme, zise bărbatului ei, cînd îl văzu cam cu voie bună:

- Cum aş mai mînca carne din mielul ăla al nostru!

- Nici să te gîndeşti la una ca asta, că mie mi-este drag, îi răspunse fiul de boier.

Văzu ţiganca că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie.

Se făcu bolnavă. O săptămînă încheiată îşi chinui bărbatul cu gemetele ei. Într-o noapte se făcu că răsare din somn; şi dacă o întreba bărbatu-său, că ce i s-a întîmplat, ea îi răspunse:

- Am visat că unde venise o descîntătoreasă şi unde îmi zicea că dacă voi să mă fac sănătoasă, să cer de la tine să tai mielul ăla al nostru şi să-i mănînc drobul.

- Fugi d-acolo, nevastă, îi răspunse el, ce stai tu de vorbeşti? Unde s-a mai văzut pe lume un miel aşa de frumos? Cum să-l tăiem? Mai bine să aducem pe toţi vracii să-ţi dea leacuri care să te facă sănătoasă.

- Leacul meu ăsta este, îi mai zise ea. Daca nu vrei să tai mielul, înţeleg că tu vrei să mor eu.

Şi, neavînd încotro, fiul de boier puse de tăie mielul şi-l dete la bucătărie să-l gătească.

Gaşperiţa se duse îndată în bucătărie şi puse la cale ce să se facă cu mielul, ca să nu mai rămîie nimic din el. Trimise maţele la pîrîu, cu o credincioasă d-ale ei, ca să le spele, după ce numără pînă şi cel mai mic măţişor, şi-i spuse că va plăti cu capul ei de va pierde vreun crîmpei din ele. Credincioasa bahniţei, spălîndu-le la pîrîu, nu ştiu cum făcu şi rupse un căpătîi. De frică, îl dete pe gîrlă.

După aceea se întoarse acasă, aduse toate maţele şi le dete iarăşi la număr.

A doua zi ducîndu-se fosta soţie a boierului la pîrîu cu cofa să aducă apă, se uită la vale pe rîu şi văzu acolo pe un dîmb doi copilaşi, jucîndu-se cu două mere de aur, de lucea pămîntul, şi rămase acolo pînă seara uitîndu-se cu jind la dînşii, căci ei îi da în gînd că poate să fie copiii dînsei.

Întorcîndu-se acasă, o luă spurcata de cioroaică la bătăi.

Dară ea zise:

- Nu mă mai bate, stăpînă, că ce-mi văzură ochii, o săptămînă să te tot uiţi, şi tot nu te îndestulezi.

Daca auzi aşa, se duse şi cioroaica, şi în adevăr că şi ea se uitase acolo privind la copilaşi. Şi cum şi-ar aduce aminte oare a se depărta, cînd vedea aşa frumuseţe nemaiauzită? Se jucau copiii şi se zbenguiau, de-ţi era dragă lumea să priveşti la dînşii.

Înţepenise împieliţata, zgîindu-se cu ochii acolo. Şi venind mama copiilor şi trezind-o din buimăceala în care căzuse:

- Vezi, stăpînă, nu-ţi spuneam eu că nu te poţi îndestula de o aşa frumuseţe, de te-ai uita nu ştiu cît?

Procleta le puse gînd rău, şi tot plănuia, cum ar face ca să-i răpuie.

Într-acestea venea lume după lume de se uita la dînşii. Din toţi privitorii o babă bătrînă, mai pricepută, dorind şi ea să-i aibă de feţi ai ei, ducîndu-se acasă, aduse cu dînsa o furcă mică şi un toiegel. Cu acestea se duse în marginea rîului şi, arătîndu-le aceste unelte, îi strigă cu un grai duios.

Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dînsele; şi fata puse mîna pe furcă, iar băiatul pe toiag.

Luîndu-i baba cu sine, îi îmbrăcă cu nişte zdrenţe şi îi duse acasă la dînsa.

Nu trecu mult după aceasta, şi boierul făcu clacă, adunînd pe toţi copiii şi fetele din sat ca să înşire mărgăritare. Se duse şi baba cu copiii ei.

Acolo, la şezătoare, unde se strînseră toţi de vorbea la verzi şi uscate, spuind la glume şi la ghicitori, sta şi feciorul de boier.

El se întîmplase în acea zi să fie cu voie bună, şi zise:

- Ştiţi ce? copii! Decît să flecăriţi la glume şi la cîte nagode toate, mai bine spuneţi-vă fiecare basmul său.

Toţi într-o glăsuire priimiră de bună cugetarea boierului. Şi spuseseră unii, una; alţii, alta; pînă ce veni şi rîndul copiilor babei, ca să-şi spuie şi ei basmul lor. Dară ei sfiicioşi, cum îi lăsase pe ei Dumnezeu, răspunseră:

- Apoi, de, boierule, noi ce să spunem? că nu ştim nici un basm.

- De! nu vă mai fandosiţi acum. Spuneţi şi voi, ia, ce v-ăţi pricepe.

Atunci băiatul începu:

- "A fost odată trei fete cari munceau în cînepişte, înşir-te mărgăritari; şi trecînd p-acolo un fecior de boier mare, înşir-te mărgăritari.

Fata cea mai mare zise: «De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş îmbrăca curtea cu un fus.» Înşir-te mărgăritari.

Fata cea mijlocie zise: «De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aş sătura curtea cu o pită.» Înşir-te mărgăritari.

Fata cea mai mică zise şi ea: «De m-ar lua pe mine de soţie feciorul ăla de boier, eu i-aş face doi feţi-logofeţi cu totul şi cu totul de aur.» Înşir-te mărgăritari.

Feciorul de boier luă de soţie pe fata cea mai mică şi, daca o duse acasă, îi dete spre slujbă pe fata unei ţigance."

Afurisita de ţigancă cum auzi începutul unei astfel de basm prinse a zice:

Un tăciune,

Ş-un cărbune,