Rugaț Domnul și-l strigaț pre nume*, Oamenii toț ce sunteț pre lume, Să daț veste și-n păgânătate De-a lui fapte ce-s cu bunătate. Cântațî-i lui cântecul cu cinste Și-i povestiț minuni de mainte. Vă lăudaț cu svântul lui nume, Să să veselească toț din lume Carii cearcă să știe pre Domnul, Cu inemă curată tot omul.

• 5, 5.

Pre Domnul cercaț să vă-ntărească, Să vă svânta lui față prăvască. Minuni ce-au făcut să țâneț minte Și de șanțuri dintăi, de mainte. Din svântul său rost ce-au dat giudețe, În svânta sa lege să să-nvețe. A lui Avraam svântă sămânță, Ce slujiț la Domnul cu credință, Hiii lui Iiacov ce i-au Domnul Ales șie, precum ști tot omul. Domnul nostru ce ș-au dat cuvântul Și tocmala preste tot pământul Ș-au adusu-ș de lege aminte Și de cuvânt ce-au zâs de mainte, De-au poruncit preste mii de rude, Și preste tot neamul să răspunde, Cu Avraam ce ș-au dat cuvântul Și cu Isaac, cu giurământul Ce-au pus cu Iacov de-nvățătură, Cu Izráil în veci legătură, Zâcând : „Îț voi da țara ce țâne Hanaanul din zâle bătrâne, Jirebia ta cea măsurată Și de Hanaan împresurată“. Că la număr aveai ceată mică Și casa ta era puțântică, Când umblai mutându-te prin țară, Ca un oaspe tinzând cort afara. Și te mutai din limbă pre limbă, Și di-mpărățâi nepățând scârbă. N-au lăsat om să te asuprească, Nice pre-mpărat să te mâhnească : „De unșii miei nime să s-atingă, Să facă prorocilor miei tângă“. Și trimisă Domnul foame-n țară, De-aducea de-aiuri pâinea cu cară, Că strică Dumnezău din tot viptul, De să fece foame-n tot pământul. Trimisă nainte-le pre omul, Pre Iosif1, iubitul de Domnul, Ce l-au datu-l frațâi pre vânzare La robie fără scumpărare, De-l zgârciră-n obez cu-nchisoare, Heri prin suflet i-au dat în prinsoare, Pănă i-au venit ce-au zâs cuvântul, De ș-au făcut veste-n tot pământul. I-au dat Domnul cuvânt de strânsoare, Și-mpăratul l-au scos din chisoare, Trimisă de-l scoasă din șerbie Boiérin, de-i dede slobozâie. Și-l pusă-mpăratul domn în casă Și-ntr-avere-ș mai mare-l aleasă, Preste boieri, și să sfătuiască, Ca pre sine să-i înțălepțască Bătrânii lor și să le dea minte Tuturor ce sunt mai denainte. Și-ntră Iacov la Hamos în țară, Și izrailtenii s-așezară Și crescură de să înmulțâră, Și pizmașii stătură cu pâră,

1 Pronunțat I-o-.

Făcându-le ură la-mpăratul,

Cu inemă strâmbă din tot sfatul, Cu-nșelăciuni să le facă smântă

În șerbi ce-are Domnul gloată svântă. Trimisă pre Moiséi, a sa slugă,

Și pre Aron ce-au ales să-ș ungă. Pusu-ș-au la dânș Domnul cuvântul

Cu minuni să facă-n tot pământul, Toată țara lui Hamos să vază

Pentru Izrail ce să lucrează. Trimisă-ntunerec în tot omul

Ce mâniară în grai pre Domnul. Toate apele le fece crunte,

De-au murit tot peștele de frunte. Izvorât-au broaște-n toată țara,

De să va-ntr-înș pomeni ocara, Că și la-mpăratul giuca-n haine,

Pren sicrie și prin toate taine. Muște cânești le-au trimis cu ace,

Și de múșini n-avea-ncătro face. Ploaia, smida le-au umplut și focul,

De-au țara ars ș-au bătut cu totul. N-au scăpat de vii rodită viță,

C-au și scoarța ros de pre mlădiță. Somochinii toț ce făcea roadă

Smida strică, și tot pom de coadă. Trimisă lăcustă și omidă

De mâncară ce-au rămas de smidă, Cât n-au rămas nemică verdeață

De otavă, de buriană creață. Și le bătu toată pârga-n țară,

Și de-averea lor să scuturară. Și ș-au scosu-ș din șerbie Domnul, Cu argint, cu aur, pre tot omul. Și nu era nime să să sâmță În răgúla lor cu neputință. Și păru eghiptenilor bine Că-i porniră de sârg dintru sine, Că inema le era-ngrozâtă De puterea Domnului cea svântă. Și le tinsă Domnul umbră groasă, De le făcea zua răcoroasă, Iară noaptea le schimba-n lumină, Cu núor de foc, ca-n zî senină. Și cerșură de le-au dat crâsteie1 Și potârnichi de căra cu speie. Și din ceri le-au trimisu-le hrană, De să săturară toț de mană. Le-au scos izvor din piatră la sete, De bea apă toț fără scumpete. Ca ș-au adus Dumnezău aminte De svântul său cuvânt de mainte, Cătră Avraam ce-au zâs c-a face, Că-i va crește sămânța cu pace. Și ș-au scosu-ș Domnul cu tărie Oamenii săi cătră bucurie, Și ș-au dat aleșilor să-ș facă Veselie-n viață, să le placă, Împărțându-le țări desfătate, Cu avere și cu bunătate,

1 Poate fi citit și cârsteie.

De să așezară-n țări păgâne, Împărțându-ș ocine streine. Pentru ca să-i țâie giurământul Și să-i cerce legea și cuvântul.

PSALMUL 105

Rugațî-vă Domnului, că-i dulce, Că i-i mila din veci, de pre-atunce. Cine va putea spune de Domnul, De puterile lui, în tot omul, Să-i vestească laudele toate, Ca să să-nțăleagă preste gloate? De-aceia va hi mare ferice Ce vor feri giudeț să nu strice Și vor face dereptate-n lume, ’N toată vremea, să-ș facă bun nume. Adu-ț, Doamne, și de noi aminte Întru bună vrere de mainte Și ne cercetează-ntr-agiutoriul, Să ne dai cu bine de tot sporiul. Să vedem aleșii tăi în bine Și să ne veselim cum să vine, Cu gloata ta s-avem bucurie, Laudă să-ț avem de moșie. Greșitu-ț-am și noi denainte Cu părinții noștri de mainte, Făcut-am nainte-ț strâmbătate Și nu vrum să facem dereptate. A noștri părinț nu-nțălesese În Eghipet a tale ciudese Ce-ai făcut cu dânș într-acea țară, Și mila ta cea multă uitară. Și te mâniară-ntr-acea oară, Suindu-să-n mare cu pohoară. Și i-ai mântuit cu al tău nume, De țî s-au vestit puterea-n lume. Marea Roșii îngrozâș să sece, Vad uscat să stea pănă vor trece. Și i-ai petrecutu-i preste-arină Ca pentr-o pădure fără tină Și i-ai scosu-i de ce le-au fost greață, De la mâni de pizmaș, pre povață. Ceia ce le făcea supărare Apa i-au acoperit din mare, De n-au scăpat unul de poveste Să-ntoarcă la urmă să dea veste. Și-i crezură svintele cuvinte, Și-i cântară laudă-nainte. Lucrurile lui de sârg uitară Și pre sfatul lui nu s-așezară. Și-i gingășiia pentru bucate În pustie, făcând răutate, Ispitind pre Dumnezău la sete. Și i-au adăpat fără scumpete, Trimițându-le sațâu în suflet. Ce ei mâniară-l cu rău cuget Pre Moiséi1, gâlcevind în gloată, Împutându-i în tabăra toată

1 Pronunțat Mo-i-.

Căce i-áu dat Domnul preuțâie Lui Aáron într-a sa svinție. Și prin ce le-mputară cuvântul,

Să desfece de-i sorbi pământul Pre Datan și Aviron cu totul, Și pre vinovaț i-au arsu-i focul De prin cățâi, cădind cu tămâie, Ne-având treabă ei la preuțâie. Și-n muntele lui Hóriv vărsară Vițăl cioplit, de i să-nchinară. Și-i mutară slava, fără treabă, În chip de vițăl ce paște iarbă, Și de Dumnezău n-avură știre, Ce le era Domn de mântuire, Ce-au făcut pentru dânșii ciudese Prin Eghipet, minuni, semne dese, Și prin țara lui Hamos prin toată, Prin Marea cea Roșii semne gloată. Și vru Domnul în pripă să-i piarză Cu ceia ce nu vrură să crează, De nu vrea sta1 Moiséi2 pre rugă, Ce l-au ales adevară slugă, Să-l întoarcă de cătră mânie, Că-i vrea pierde3-n pripă cu urgie. Și țara dorită defăimară, Că-n samă cuvântul nu-i băgară, Și-n sălașele lor morcotiră, Glasul Domnului nu-l socotiră.

1 ar fi stat.

2 Pronunțat Mo-i-.

3 ar fi pierdut.

Și-ș rădică preste dânșii mâna, Să-i dărâme, să zacă ca tina Prin pustie, și să le oboară Sămânța-n limbi ca nește ogoară, Și prin țări departe să-i rășchire, Să-i destrame ca pre nește hire. Și lui Veelfegór îi jărtviră, Idol spurcat, de să zăciuiră. Și mâncară jărtve de la morțâi, De să pângăriră-ntr-înș cu toțâi. Și pre Dumnezău îl mâniară În pângăriciuni-ș ce lucrară. Și căzură la război de armă, De pieriră mulț fără de samă. Și certă Fínees vinovațâi, De-ngrozî cu dânșii și pre alțâi. Și le fece despre Domnul pace, De-i opri să nu pieie de lance. Și i s-au socotit de la Domnul În rod de rod nainte-a tot omul, Ce i-au dat cu uríuc preuțâie Pănă-n veac pre rudă să ș-o țâie. Mâniară-l la apa de sfadă, De pățî printr-înș Moiséi dosadă, Căce lovi-n piatră cu toiagul, Cu mânie între tot șireagul, Că nu s-au socotit în cuvinte, Amărându-l, scoțându-l din minte. Și ce le-au zâs Domnul n-ascultară, Sa piarză pre păgânii din țară, Ce să mestecară în tot rodul Cu păgâni, luându-le izvodul. Și pregiur ciopliții lor slujiră, Pregiur idoli, de să rătăciră, De-ș giunghiară cuconii de sfară Dracilor, vărsând sânge prin țară. Sânge nevinovat, feț și fete, De-ș cuconii da fără scumpete. Făcându-i cu hananeii sfară Idolilor, lucru de ocară. Țara lor de sânge fu cruntată Și de lucrurile lor spurcată. Și-ș urgisi Domnul de la față Oamenii și moșia cu greață, Și i-au datu-i a pizmaș pre mână, Supt putere de limbă păgână. Și pizmașii lor îi asupriră Supt mânule sale, de-i smeriră. Că i-au izbăvitu-i de ori multe, Ce ei l-au amărât cu sfat iute, De i-au zgârcit răutatea-n gârbă. Ce Dumnezău le-au căutat de scârbă Și le-au auzâtu-le de rugă, Văzându-i în greu din vreme lungă, De giurământ ș-au adus aminte, Căindu-să cu milă herbinte. Și i-au datu-i să fie-n cruțare, Cu ieftinătatea sa cea mare. Și-n robie le-au datu-le s-aibă De cătră toț iușor și oslabă. Și tu, Doamne Dumnezău, ne scoate Și ne strânge din limbile toate, Să-ț mărturisim de svântul nume, Să să ducă vestea preste lume De lauda ce ti-om lăuda-te,

Fălindu-ne-ntr-a ta bunătate.

Binecuvântat ești, Doamne svinte.

Domnul lui Izráil de mainte.

Și gloatele toate să grăiască, Bună cuvântarea să-ț trăiască.

PSALMUL 106

Rugațî-vă cu dulce la Domnul, Că i-i mila din veci pre tot omul. Izbăvițâi Domnului grăiască, Ce i-au scos din mână vrăjmășască, Și di prin țări i-au scosu-i la urmă, De i-au adunatu-i la o turmă, Din răsărit și din scăpătate, Din séver și din mări de departe. Rătăciț în pustii, fără vlagă, Cercând cale de oraș, să margă Să-ș găsască loc de lăcuință, Flămânz și-nsătaț, de ticăință Sufletele lor într-înș săcasă, Cercându-ș lăcuință de casă. Și strigară la Domnul, în scârbă, De le greul iușură din gârbă, Și i-au scosu-i la cale direaptă, Să-ntre-n lăcuință așezată, Să-ș mărturisască la tot omul Minunea și mila de la Domnul. C-au săturat suflet de la lipsă, Suflet flămând masă dulce-i tinsă, Ce ședea la umbră-ntunecată,

Loc de moarte, lipsă ferecată.

Prin Domnul cuvânt ce-i mâniară,