Traducere-adaptare de Constantin Stamati

Holteiul
Ca să te urez dă-mi voie pentru tânăra soţie,
Cu care te-ai însurat,
De neam mare şi-nvăţată, frumoasă cu avuţie.
Iată dar c-ai căpătat
Ce doreai cu fierbinţeală.
Mulţumeşte soartei tale... Şi nu sunt la îndoială,
Că nu eşti fericit, frate?
Dar tu taci şi oftezi foarte.
Cauţi în jos cu-ntristare, au nu eşti mulţumit poate?
Ori doar a ta însurare te-au făcut să mă urăşti?

Însuratul
Of, nu, eu sunt tot acela, şi să nu mă osândeşti;
Căci fericirea mea, frate, cu totul s-au prefăcut.
Soarta îmi este a plânge holteiia ce-am pierdut.

Holteiul
Deci dar şi tu nu eşti poate bucuros de însurare?

Însuratul
De-ai şi polei otrava, dar îi tot otrăvitoare.

Holteiul
Spune-ncalea, câtă zestre femeia ta au avut?

Însuratul
Of, vai mie!
Despre a ei avuţie
Mai bine să fi crăpat decât să o fi văzut;
Nu zic că nu-i învăţată.
Isteaţă şi delicată,
Politicoasă.

Holteiul
Apoi ce vrei altă?

Însuratul
Îi pentru alţii frumoasă...
Iar eu plâng şi zi şi noapte a mea soartă ticăloasă,
Îmi blastăm şi norocirea,
Mă jur şi pe Dumnezeu,
Că o aşa osândire
Nu vreau duşmanului meu.

Holteiul
Dar cum de-ai căzut în cursă tu, cel atât de ferit?

Însuratul
Ursita mea cu urgie negreşit m-au prigonit
Să fiu într-o adunare de dame soiuri înalte,
Unde, văzând o fecioară, chipul ei mi-au plăcut foarte;
Ochii judecăţii mele amorul cel cu turbare
Orbindu-i, mă îndemnară să-ntreb şi a ei plecare,
Şi ea îndată se uniră cu mine să se-nsoţească...
Oh! atunci a mele zile de ce să nu se sfârşească,
Sau păzitorul meu înger pentru ce nu m-au propit
Să nu primesc orbeşte tocmelele ce-au voit
Ea şi neamurile sale?
Strămoşii noştri tocmele nu făceau la însurare,
Şi petreceau înmiit,
Decât noi mai fericit;
Iar acum alt timp este,
Căci moda şi etichetul în lume împărăţeşte;
Şi-aceste ceremonii pe bărbatul nătărău
Îl stăpânesc,
Îl orbesc
Şi-l fac de păţeşte rău.
Astăzi şi copiii, frate, te-nşeală cu meşteşug,
Bătrânii cu vicleşug,
De-a dreptul nu vor să meargă nici măcar un minut.
Cugetul, prieteşugul le au toate de vândut;
Şi dacă eşti cu avere, te pândesc să te însoare
Cu a lor fete modiste, ca să le porţi în spinare...

Holteiul
Dar de ce mai prelungeşti
Şi nu vrei să-mi tâlcuieşti
De-a tale tocmele,
Ce ţi-au părut grele?

Însuratul
Dacă vrei, acum îndată, cu sufletul întristat,
Ţi-oi spune cu ce tocmele către socri m-am legat.
Întâia tocmeală
„Oricând cucoana la ţară într-adins sau cu-amăgeală,
Sufleteşte sau trupeşte ar pătimi de vro boală,
Eu să fiu dator pentru al meu soţ,
Să-i aduc din Iaşi pe doftorii toţi.”

Holteiul
Au doar din aşa pricină oamenii să nu se-nsoare,
Ca să nu se bolnăvească?

Însuratul
Oh! nu le ştii, frăţioare.
O femeie cu capricii de multe ori pe zi moare.
A doua tocmeală
„În zodia cumpenii soarele când va ajunge,
Pe când se răceşte timpul, câmpii şi codrii golind,
Nesuferindu-se ţara de cucoane mari atuncea,
Eu să mă aflu gătit,
Ca să las gospodăria şi a ei linişte dulce,
Şi la baluri şi ospeţe la târg s-avem a ne duce.”
A treia tocmeală
„Soţia mea graţioasă
Să trăiască nu cu mine, ce-n deosebită casă...
Cu pompă şi răsfăţare,
Ca cucoană de neam mare;
Iar eu să am a plăti
Orişicât va cheltui,
Făr-a putea bănui.
Să aibă a da ospeţe amicilor tuturor,
Şi consoţilor lor,
De la carii să primească vizite în orice ceas.”

Holteiul
Şi mulţi sunt aceşti amici carii nu-i dau ei răgaz?

Însuratul
Soţia mea negreşit
Ştie la număr câţi sunt.
A cincea tocmeală
„În sfârşit, aici tocmeala foarte dezghiocat arată,
De dreptăţile femeii când vrea ca să se despartă,
De bietul bărbat
Dacă îi scăpătat.”
La acest punct strigăi însă că nici moartea mă desparte,
Dar de-aşa gogomănie au râs rudele ei toate.
Eu însă m-am atins.
Căci dracul m-au împins,
Ca pe un mire înfocat,
Şi-ndatoririle mele în scris socrilor le-am dat;
Vai, însă, de-mperecherea cu o femeie de modă!...

Holteiul
Dar a patrulea tocmeală?

Însuratul
Ah! să ţi-o spun nu am poftă,
Şi nu este de mirat,
Când ţi-oi spune de-acest punct, ce de tot m-au împilat,
Ca când mi-am pus pe spinare
Un bolohan mare.
Căci după acea tocmeală sunt dator a mă supune
Amatei soţiei mele cu orbească plecăciune...
Iar de-a intra în voia femeii capricioase
Nu este bărbat în lume, şi viaţă mai duioasă.
Eu însumi am păţit pozna, îndată ce m-am cununat,
Zile amare, dar ce, numai mie s-au tâmplat?
Aceasta mulţi au păţit-o, mai toţi ce s-au însurat
Când au fost de neam înalt femeia ce au luat.
Având a merge îndată în aurit faieton
La buna, mătuşa, moşu, la tot neamul cu poclon,
Precum eu m-am zbrănduit pe strade dârdâitoare,
Le-am colindat cu mireasa cu prezenturi de preţ mare;
Cheltuind făr’ de cruţare, dând ospeţe răsfăţate,
Cu zariflicuri de modă frumoase, dar scumpe foarte,
Încât într-un an de zile căzui în datorii grele.
Ah! şi abia o părpără au trecut femeii mele...
„Scumpa mea, i-am zis odată, mi s-au urât adunare,
Timpul sosi ca să mergem la ţară spre răsuflare.
Carete am minunate, pentru drum toate-s gătite”...

Cucoana
Mergi, călătorie bună!
Mă mir, neghioabe bărbate, cum de ţi-au trecut prin minte,
Că eu sunt de tot nebună
Ca să mă fac de râs lumii, să mă sui într-un coşciug,
Ce îl numeşti tu caretă şi într-însul să mă duc!
Spune, unde ai găsit-o această veche antică?
Sau poate umbla cu dânsa răposata ta bunică?
Ori nu vezi că şi lacheii râd de aşa hodoroabă?
Ah, moarte, vin’ mai în grabă!
Decât să trăiesc cu-acela ce nu ştie a trăi.
Mergi, boierule, ce stai, şi nu te mai tot codi.
Caretă de modă găseşte.

Bărbatul
Să te întreb mă îngăduieşte,
Ce fel să fie?

Cucoana
Oh, cerule! sunt datoare să-i spun şi să-i tâlcuiesc
În ce anume caretă am eu să călătoresc;
Întreabă pe graf Lucescu, şi el îţi va spune ţie
Cum are să fie;
Şi ce mă superi pe mine?
Ştii că am dorit să-ţi cer toate, aşadar, cer de la tine
Să fie careta nouă
Într-o oară, sau mult două.

Bărbatul
Acum n-am bani.

Cucoana
Mie pre puţin îmi pasă,
Cer caretă englezească, purcezi, du-te şi mă lasă.
(Alerg, caretă de modă găsesc şi o târguiesc
În zeci mii şi îndată cu sinet plătesc.)

Bărbatul
Careta este la scară, lacheii au gătit toate.

Cucoana
Mă lasă acum în pace, mă aflu mâhnită foarte.

Bărbatul
O las, şi peste un minut, femeia mea ca o fiară
Mă cheamă şi mă întreabă: “Este careta la scară?”
„Acum, soro, acum, dragă, voi zice şi se găteşte.”

Cucoana
Acum, soro, acum dragă... aceasta ce vorbă este?
Unde ai deprins cuvinte aşa groase să grăieşti?
Nu ştii că acum nu este de modă să le rosteşti,
Cum era în vremea veche şi cum se vorbea odată?
Acum cine ştie lumea şi vorbire delicată
Nu-şi porecleşte cucoana numind-o „soro dragă”.
Doar de te-au deprins ţăranii aşa cuvinte să-ţi placă,
Căci ei obicinuiesc numai aşa fel de vorbe groase,
Iar biata femeie rabdă ca o sclavă ticăloasă.
Dar ce taci? ce nu vorbeşti?

Bărbatul
Ce porunceşti să mai zic?

Cucoana
În careta mea să puie al meu tot calabalâc.

Bărbatul
(Eu pân-acum nu-nţeleg dacă sunt serv sau bărbat.)
Spune-mi la drum ce să iau, să m-apuc de încărcat?

Cucoana
Tot ce trebuie să aibă o damă de neam înalt;
Oh! dar cât sunt de mâhnită, şi mamzela m-au lăsat,
Dar prinţului Furtunatic nu te-ai dus să dai de ştire
De-a mea în grabă pornire?
Dar mai ales cu cuzinul' ce şi ţie ţi-au plăcut?

Bărbatul
Ca să mă fac eu şi crainic, timpul nu m-au încăput.

Cucoana
Bârfeşti, mă rog dumitale, mai mult decât se cuvine.
Deci francezul meu îndată cheamă-l să vie la mine.
(Către francez)
Te rog, mon aimable Jean-Jacques,
Gătiţi-mă de purces, Dieu! nu ştiu ce să fac...

Bărbatul
Şi iată un răscol mare în casa mea s-au scornit,
După cum odinioară în Sodoma ce-au pierit,
De părea că biata casă
Îi cu fundu-n sus întoarsă;
Pun în caretă căţălul ce i l-au dat un iubit,
Pun şi motocul cucoanei de un amic dăruit;
Acolo găvănoşele, aici şipuri, butelcuţe;
Aice pun cănăraşul în aurită puşcuţă,
Aici capele, bonete, crinoline şi festoane;
Acolo fleacuri de modă ce trebuiesc la cucoane.
S-au suit şi strălucita, adică a mea soţie,
Iar pentru mine-n caretă loc n-au rămas să mai fie,
Şi aşa eu cu lacheii într-un furgon m-am suit,
Şi m-am luat după dânsa, ca un bărbat mangosit.
Deci ajungând la moşie, chelarul ne-ntâmpinează:
„Bine-ai venit, cuconiţă!” pe ea o felicitează...

Cucoana
Fi donc! ce surpriză îmi face ghiujul acest făr’ de minte,
Urează ca din vechime cu ruginite cuvinte!
Cucernicul meu chelar, ca zăpada înălbit,
Strângând umerii ofta, clătind capul şi zicând:
„De acum a mea odihnă, cum se vede, s-au sfârşit,
Nu ştiu a mea bătrâneţe prin ce faptă i-au greşit”.
Aşa bătrânul grăiră,
Şi pe-a sa onestă faţă lacrimile năvăliră,
După care îmi şopteşte bătrânul cu întristare:
„Boierule, vai de tine şi de-a ta avere mare!”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deci cucoana intră-n casă, se mânie şi întreabă
Unde-i sala pentru masă.

Boierul
Aceasta...

Cucoana
Nu-i nici de o treabă,
Pentr-o sută de persoane măcar aici loc nu este;
Nu, nu, eu nu sunt născută ca să trăiesc ţărăneşte,
Mie îmi trebuie altă sală.
(Bufetciul s-au uimit auzind aşa tocmeală,
Cămărăşiţa au fugit afară,
Tânjind şi ea a mea soartă amară.)
Iară eu, ca vai de mine, după dânsa mă târam...

Cucoana
Salonul acel de baluri să mergem ca să-l vedem.

Boierul
Acesta-i destul de mare...

Cucoana
Oh! îmi vine ameţeală
Dac-această şură lungă dumneata o numeşti sală;
Căci acum nu se trăieşte ca în timpul de demult...
Dar ietacul pentru mine?

Boierul
Eu acesta l-am avut.

Cucoana
Dar, mă rog, a dumitale?

Boierul
Cu dumneata la un loc.

Cucoana
Alei, zău, ce dobitoc!
O, ciel! şi cum se poate
Să sufăr aceste toate!
Îţi spun drept că eşti neghiob, deşi eşti cu boierie,
Şi-ţi hotărăsc în sfârşit traiul nostru cum să fie.
Dacă soarta mea cea rea, şi cea cu totul nedreaptă,
Au voit să ne vedem ochi la ochi câteodată,
Apoi ca să ne vedem,
Osebite odăi să avem.
Vizite vei primi în odaia dumitale,
Liber, făr’ de supărare.
Asemenea şi eu din partea mea
Voi petrece cum voi vrea.
(Către lachei)
Oh! aduceţi-mi aice acel de drum tualet,
Ca să scot şi să privesc la a prinţului portret,
Cât îi de cu graţii, şi el nu-i cu mine,
Oh, şi eu fără de dânsul voi muri de mâhniciune!
Şi dumneata eşti sminteala, nu i-au spus când am purces,
Căci prinţul să mă petreacă ştiu bine că ar fi mers;
Dar iată, livadă văz.

Boierul
Prea frumoasă de primblare.

Cucoana
Nu cumva cu dumneata? Ah, Doamne, câte gândeşti!

Bărbatul
Îi foarte cu rânduială, şi prea minunat rodeşte...

Cucoana
Poame de a dumitale nime nici vrea, nici pofteşte,
Pentru că mult mai gustoase s-ar putea să se găsească,
Iar la planul ei cel simplu cine poate să privească?
Căci a grădinei podoabe trebuie să fie multe,
Aici moale ca şi puful, văi cu brazde aşternute,
Florării mirositoare,
Dâmburi ademenitoare,
Acolo fontaluri, tocmai ca stecla preveditoare,
În care cerul albastru şi copacii de pe maluri
Se prevăd ca în oglindă, palpitând pe a lui valuri,
Iar peştişorii într-însul unul pe altul s-alungă,
Şi acolo pe aproape să fie frumoasă luncă;
Aici aleie umbrite, nepătrunse nici de soare
Unde turturica geme şi suspină pân’ ce moare,
Acolo de sub o stâncă o încântătoare zână,
Izvorând de cristal apă, focul inimii alină,
Şi lângă care o grotă umbra sa făgăduieşte,
Unde amorul şede cu degetul la guriţă: semn că tace şi păzeşte;
Dar dumneata nu eşti demn de-aşa gusturi să ai parte,
De gustul grădinii mele... ce te mâgâieşte, frate,
Cu gusturi de un amor ordinar ca dumneata.
O, Dieu, şi de ce taci făr-a mă înştiinţa:
Gata-i către arhitector curierul cu-o scrisoare,
Ca el să vie în grabă? şi, făr’ de zăbavă mare,
Să aducă meşteri, planuri pentru o curte câmpească?
Curând, îţi zic, înadinsul îndată să se pornească.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deci a mea cucoană mare
Aşa multe mi-au vorbit.
Că ş-acum capul mă doare
De mai că n-am nebunit.
În sfârşit, în sat la mine palat mare s-au ivit,
Dar prin gând nu mi-au trecut, când dracul s-au isprăvit,
Decât ştiu că l-am plătit;
Nu era zi făr’ de mese, artificii, bal comun,
Iar eu şi ziua şi noaptea alergam ca un nebun,
Şi cu-aceste cheltuiele
Am făcut datorii grele.
Dar mai rău, că-mi cresc în cap
Coarne chiar ca la un ţap...
Odată casa cea veche dintr-un făşic s-au aprins;
Deci eu alergam cu răcnet chemând oamenii la stins;
Mă zbuciumam şi eu însumi, mă pârleam singur stingând,
Iar fudula mea soţie se trudea şi ea jucând;
În casa cea nouă, balul cu clocot mare urla,
Ş-a muzicanţilor zgomot focul de-afară ura,
Cavalerii cu şucheta se învârtea, vălţuia,
Apoi ca calul de poştă obosind femeia mea,
S-au trântit pe o bergeră şi cu un prinţ şuguia;
Tocmai atunci mă apropii şi eu de ea cătinel,
Şi-i şoptesc cu glas prea fraged: „O, amate sufleţel!
Multe mii s-au cheltuit, mai conteneşte puţin,
Întreabă aceste baluri câţi bani pe mine mă ţin.”
Dar ea parcă răsărind, cu spatele mi-au răspuns:
„Eu nu o dată ţi-am spus
Că mie puţin îmi pasă, eu n-am să le răfuiesc;
Am să petrec cum îmi place şi dulce să vieţuiesc;
Căci tu eşti boier de ţară, iar eu sunt de neam înalt,
Şi ştii cum ne-au fost tocmeala când pe mine m-ai luat;
Deci nici un cuvânt mai mult,
Căci eu n-am gust să te-ascult.”
Aşadar, ale ei toane de nevoie împlinind,
Şi peste vechi datorii alte nouă grămădind,
Toate satele le-am zălogit,
Ş-acum în oraş aicea cu dumneaei am venit,
Ca a mea mişălătate să-şi ia osânda spre plată,
Despărţindu-mă de dânsa şi plătindu-i zestrea toată.
Deci cu o aşa femeie neputând să mai trăiesc,
Amicilor, vă vestesc
Ca să fi luat mai bine pe sătăniţa din iad,
Decât femeiei de modă să mă aflu eu bărbat.

Holteiul
Bine zici, dar celelalte nici se văd în adunare.

Însuratul
Apoi voi cercetaţi bine, făr-a vă amoreza,
De ce viţă, de ce rudă este soţul ce-ţi lua,
Pentru ca să nu greşiţi,
Fiind de amor orbiţi,
Şi apoi să vă căiţi.
Aceasta ne probează că femeia desfrânată,
Îi hulită de lumea toată,
Dar mişelul de bărbat,
Este bun de împroşcat.

Pe înţeleptul Solomon l-au întrebat odinioară un ministru al său, ce voia să se însoare, pe care să ieie din trei mirese ce au găsit? Căci una este de înalt neam, a doua este cu avuţie şi a treia săracă. Deci Solomon, fără a gândi mult, i-au răspuns: „De vei lua pe cea de neam înalt, ea îţi va zice: „Scoală tu, să şed eu”; de vei lua pe cea bogată, ea îţi va zice: „Taci tu, să vorbesc eu”; de vei lua pe cea săracă, ea îţi va zice: „Cum îţi place, aşa oi face”.