După ce fură plătite toate proviziunile şi puse la dispoziţia majordomului, începurăm a le cinsti pe nemţoaice cu vin şi li­chioruri întru atâta, încât ele, încântate de primirea noastră şi ceva ciacâre, intonară în cor cântecul Du, mein lieber Augustin23 . Apoi se puse Ludwig, acompaniat de trâmbiţele noastre, să cânte un vals, iar Menier, cuprinzând, cât ai bate în palme, pe una din cele mai tinere nemţoaice de talie, începu a se învârti cu dânsa. Orchestrul nostru improvizat îl auziră coloniştii, care cu fete şi flăcăi alergară spre noi. Şi iată că se începu cel mai umoristic

• Coloniile străinilor, ce s-au aşezat în Bugeac şi Basarabia meridională, poartă în semn de amintire a patriei acestora nume ca Paris, Mannheim, Ber­lin, Friedenthal etc.

bal campestru, la care Menier, înotând în sudoare, sărea în cămaşă ca un ţap, târmosind24 dama lui în toate părţile şi făcând pasurile cele mai extravagante spre mirarea tinerilor, care se si­leau să-l imiteze.

Dar după o oră de o aşa bachanalie, Spiridon dădu cu trâmbiţa semnalul de pornire. Publicul, atât de neaşteptat improvizat, se depărtă, şi noi ne pornirăm mai departe. Trecând cale de vro zece kilometri, dădurăm din nou într-un şes pustiu şi fără urmă de locuinţă.

Soarele începu a se pleca spre apus, dar arşiţa şi năduşeala creşteau mereu, ca şi când venea dintr-un uriaş cuptor. Dinspre apus o ceaţă de nouri groşi şi întunecaţi se ridica cu repejune, întinzându-se peste orizont. Săgeţi de fulger spintecau din timp în timp nourii, urmate de lungi intervale de tunet, dovadă că vije­lia era încă departe.

Atunci Spiridon dădu semnalul să ne oprim. Domnilor, zise el, noi vom înnopta aici, fiindcă vijelia ce vine după o aşa arşiţă şi năduşeală, va fi cumplită, şi noi trebuie cât mai în grabă să ne pregătim a întâmpina şuvoiul de ploaie, ce ne poate cauza pagube enorme şi mari calamităţi. Deci sărim cu toţii în ajutor mutual, să ne întindem corturile şi să le întărim bine. Proviziile şi puştile trebuie bine acoperite, ca să nu se ude. Mai departe e de neapărată lipsă o baricadă de furgoane, în care să închidem caii; căci aceştia prea lesne ar putea fugi de spaimă în pustiu, lăsându-ne pe jos. Deci la lucru cu toţii, căci după al meu calcul ne rămâne numai o jumătate de oră timp.

Imediat ne şi apucarăm de lucru, urmând cu stricteţe coman­da, când iată că Spiridon, care sta cu faţa spre apus, exclamă cu îngrijire:

— Fraţilor, un şi mai mare pericol vine spre noi! Şi el arătă cu mâna spre nourii mohorâţi ce acopereau soarele, aruncând pe şesuri o umbră nocturnă. — Vedeţi, acea ceaţă surie ce se dis-tinge destul de lămurit de nourii de ploaie, este fum. Ierbile şe­sului, unde am lăsat focul nestins, s-au aprins în urma noastră şi pojarul vine spre noi. Dacă şuvoiul nu va stinge focul înainte de ce acesta va ajunge la noi, atunci furgoanele cu praf, puşti şi provizii vor zbura în văzduh. Cosim deci cât mai în grabă iarba în jurul furgoanelor, scăpând astfel de pieire averea noastră, de la care depinde viitorul expediţiei.

Şi imediat mohorul uscat din jurul taberei fu cosit, smuls şi tăiat, care cum putea. Noi lucram cu aşa sârguinţă, că eram uzi de sudoare, silindu-ne a câştiga ceva timp spre a aşeza corturile, de care ne apucaserăm mai înainte. Noi ne zbuciumam în toate părţile cu o precipitaţie, precum o are omul numai în momente de pericol, căci vijelia se apropia cu mare repejune: tunetul mu­gea tot mai puternic şi mai des, iară pe fundul vânăt al nourilor se desena o dungă roşie a pojariştei mereu crescânde, şi limbi de foc se încrucişau cu săgeţile de fulger, ce spintecau clăbucii surii ai fumului.

Însă nimic nu se mişca, nici un pai, şi pământul părea a aştepta cu supunere urgia ce i-o trimitea cerul impunător. Apropierea momentului decisiv se anunţă prin un vuiet sinistru, şi vijelia dezlănţuită şi scăpată din închisoare, izbucni cu o putere în­fricoşată. Un trăsnet de tunet zgudui şesul până-n lungă depăr­tare. Pojariştea cu flăcări încovoiate se întindea înainte, aruncând troiene de sperlă şi scântei, ce ne acopereau furgoanele. Corturile noastre, smucite din ţăruşi şi învălătucite în ciuciuleţe, se duse­ră de-a rostogolul la vale. Cu multă trudă abia izbutirăm a ne târâi pe brânci, tupilându-ne sub furgoane, căci ploaia turna ca din cofă, cu fulgere şi trăsnete ca de o canonadă de sute de tu­nuri. Doi cai, îngroziţi de sălbatica furtună, se smuciră în toate părţile şi, rupând căpestrele, săriră din cercul de furgoane, apu­când-o la fugă şi dispărând peste scurt în ceaţa de fum şi de ploaie. Pojariştea însă, ajungând până la locul cosit, înconjură furgoanele ce se aprinseră în unele părţi din scânteile picate, pe care însă ploaia le stinse.

Acea cumpănă, precum o numesc moldovenii, a durat cam jumătate de oră; apoi începu a se potoli. Cerul se însenină spre răsărit, iar când înserase cu totul, strălucea luceafărul ca un mare diamant pe mantaua albăstrie a eterului.

Noi ieşirăm de sub furgoane nu aşa de uzi ca mânjiţi de sperlă şi tină, fiindcă şiroaiele se scurgeau din toate părţile spre vale.

— Acuma, camarazilor, zise Spiridon, alergăm după corturile ce le-a luat şuvoiul, căci dacă nu le dobândim îndată, apoi le duc apele în Dunăre.

Doi vizitii o apucară după caii fugiţi, camarazii se împrăştiară să caute corturile, iar eu şi Zaiko rămaserăm ca santinele lângă furgoane. Abia pe la 10 ore seara se reîntoarseră cercetaşii, târâind corturile întinate şi ude. Nimeni din noi nu se mai gândea la cină, atât de osteniţi eram, ci fiecare, intrând pe sub pălăncile furgoanelor, se aşeză la culcat, şi peste scurt începu a răsuna în tăcerea pustiului horcăiala trudiţilor dormitori.

Când ne trezirăm din somn, răsărea soarele pe cerul mândru şi senin. Dimineaţa era caldă şi frumoasă, dar aerul răspândea un miros neplăcut de fum. Ce tristă privelişte oferea acuma împrejurimea! Acele şesuri bogate, pe care cu puţine ore înainte se întindea un covor imens de ierbi mirositoare, prin care undu­lau spicurile aurite ale mohorului, aveau acuma aspectul unui linţoliu negru-cenuşiu, din care se ridicau clăbuci de abur, ce se urmăreau ca nişte fantasme până în depărtatele văi. Nici un su­net, nici o mişcare, nici o voce de păsărică nu se auzea în acest vast cimitir. Până şi ciocârlia, ce salută cu ciripitul ei zorile dimineţii, părăsi şi ea acele locuri, peste care vărsară moarte dezlănţuitele elemente. Atunci mă gândii la viaţa noastră, în care nu arareori vijelia pasiunilor ne nimiceşte speranţele, arzându­ne organismul şi împingându-ne spre mormânt.

Pe la 9 ore se reîntoarseră în fine şi vizitiii cu caii fugiţi, pe care îi găsiră înglodaţi în vatra râului. Preparativele de plecare terminate, caravana noastră se puse în mişcare, spre a părăsi cât mai în grabă acele locuri triste şi devastate de foc.

La 5 ore seara ne oprirăm pe malul lacului Chitai, lângă colo­nia bulgărească numită „Vechiul Traian“, 20 de kilometri de la oraşul Chilia Nouă. Popasul acesta era de neapărată lipsă, căci toţi eram acoperiţi de sperlă şi glod din cap pân-la picioare, având asemănare cu hornarii; deci trebuia să ne spălăm.

Apa lacului e foarte limpede şi fundul lui acoperit de prundiş de mare. Cu plăcere nespusă ne scăldam în cristalinul fluid, şi cine ştie cât am mai fi rămas acolo, de nu ne chema vocea vigi­lentului nostru şef la pornire, fiindcă până-n seară încă trebuia să ajungem la Chilia, spre a ne afla gazdă şi a recuira provizii de mâncare, căci eram hămesiţi de foame şi osteneală. Dar bine zice proverbul: Chaque medaille a ses revers25; dacă viaţa ar consta dintr-un singur şir de plăceri, ar deveni la urmă monotonă, iară monotonia ar naşte monstrul dezîncântării, care înghite fără cruţare toate iluziile vieţii.

Când caravana noastră intră pe străzile Chiliei, locuitorii nu dormeau încă şi derbedeii oraşului, văzându-ne, se adunară în jurul nostru, presupunând în noi o bandă de actori ambulanţi sau o trupă de voltijori26, lucru mai verosimil acesta, ce se im­punea prin aspectul furgoanelor noastre pline de câini prepeli­cari şi corturi de pânză. Gloata tot creştea, şi când ajunserăm înaintea hanului ce-l ţinea un bulgar, furăm năvăliţi cu întrebări: cine suntem şi de unde venim? când vom începe reprezentaţiile? ş. m. a. Dar imediat gloata năzuielnică se împrăştie, căci un ofiţer de cazaci însoţit de vro câţiva subalterni, începu a-i arde cu biciu­rile pe cei mai obraznici. Acel ofiţer era căpitanul Zguriev, care, sărind de pe cal, cu un strigăt de bucurie îmbrăţişă pe Spiridon.

— Eu de mult te aşteptam, îi zise el, şi îndată ce am primit epistola ta, am închiriat acest han, care acum stă la dispoziţia ta. Spune-mi numai, amice şi scumpe camarad, cu ce-ţi pot servi momentan?

— Foc, provizii şi paturi, căci suntem rupţi de foame şi obosiţi, răspunse Spiridon.

— Mergi de adă îndată proviziile pregătite, porunci căpitanul corporalului său, care se şi depărtă în fugă, iară noi intrarăm în otel, unde ne întâmpină otelierul cu lampa aprinsă în mână.

Proviziile aduse fură predate majordomului nostru, şi la 10 ore ne aşezarăm la cină cu un apetit grozav. Cina consta mai mult din peşte; extra de hors doeuvre, aveam o ciorbă de cicigă à la russe (uha) cu caşă de hrişcă*, o matlotă27 de scrumbie şi che­fali, friptură de morun pe grate, omelette soufflée28 şi deserturi, iară ca adaos la vinurile noastre o duzină de şipuri de vin de Cotnar, câştigate de Zguriev de la un prieten de peste Dunăre.

Cinarea a durat cam până pe la miez de noapte. Trudiţi pre-cum eram, ne scularăm de la masă cu toţii afară de Spiridon şi Zguriev, care, ca vechi camarazi de serviciu, îşi petrecură până-n zori de zi între sunetul pocalelor şi dulci amintiri.

A doua zi hotărârăm a ne odihni câteva zile spre a termina pregătirile pentru vânătoare. Mai întâi de toate trebuiau curăţite puştile şi carabinele, iar corturile spălate, fiind negre şi murdărite ca după un război. Mai departe aveam lipsă de luntre de puşcaşi pentru vânatul prin labirintele de stuf ale lacurilor şi pentru prin­derea somnilor, un sport acesta, ce promitea, după cum ne asigură Zguriev, un spectacol rar şi interesant; iar ca ultim punct al progra­mului se primi vânătoarea de mistreţi şi lupi de pe insulele Dunării.

Acest program alcătuit de versatul Zguriev era sub împre­jurările date atât de ademenitor, încât noi abia ne puteam pre­domni arzătoarea nerăbdare, ce ne turmenta; ne apropiam doar de ţinta expediţiunii noastre, de acel vânat cu multiplele sale peripeţii, surprinderi şi pericole, în care se arată voinicia vână­torului faţă de disperata fiară, ce câteodată îşi vinde foarte scump viaţa, aruncându-se cu turbare asupra prigonitorului ei.

* Un fel de mămăligă de hrişcă urluită.

IV

Pentru omul activ, trândava aşteptare e insuportabilă; spre a ne distrage niţel, umblam deci toată ziulica derbedei prin jurul şi interiorul Chiliei Nouă, oraş cu 8265 locuitori de diferite ginţi, între care preponderează mai ales bulgarii şi ruşii-nekrasovţi. Cum se vede, acest punct a trebuit să aibă în vechime o mare însem­nătate, servind ca chei, ce-şi deschidea porţile navigaţiunii dunărene, căci şi acuma gârla se numeşte Chilia. Ruinile cetăţii, ce se află în distanţa de un kilometru de la oraş şi 36 de la Is­mail, reprezenta un fel de avant-post pe cursul râului, controlând navele şi plutele, ce se urcă pe Dunăre spre Ismail sau ies de acolo cu mersul în contra cursului.

Ruinile cetăţii Chilia zac pe un loc, unde se împreună patru gârle ale Dunării, alcătuind tot atâtea insule, şi anume Cofa, care-i cea mai lungă, apoi Chisliţa, Catic şi Joneşti. Temelia cetăţii e înconjurată de un canal, iar o parte a zidului are drept reazem fundul unui mic golf, spre nord însă o mlaştină de 18 kilometri şi 4 1/2 kilometri lărgime, ce se extinde până la malurile lacurilor Chitai şi Catlabuh. — Spre sud, tot astfel de mocirle se trag până la gârla numită Sulina cu insulele Tătăreşti, Poitiţoleti şi Cetal, şi gârla Sf. George. De la cetate până la acea gârlă poate fi în linie dreaptă o distanţă de 36 kilometri.

Priveliştea de pe ruină asupra acestei regiuni este una din cele mai monotone. În lung şi lat nu zăreşte ochiul decât ţarini plane, triste şi gălbii, traversate de vinele Dunării, ce curge ostenită, încovoindu-se în toate părţile. Colo-n depărtare se pierde orizon­tul într-o dungă roşietică a ciochinelor de stuf, ce predomneşte toată vegetaţia de pe acele locuri, împestrită ici-colea cu pâlcuri de răchiţi, sălcii şi lozii.

Eu şi Grünbaum şedeam pe zidul ruinei, cufundaţi în gânduri. Cerul era senin, dar în aer se simţea umezeală cu miros de mare. Un lin vântişor legăna oceanul de plante acvatice ale acelei imense extinderi, producând un neîncetat foşnet ca de haină de mătase. Pe gârla râului treceau cu repejune luntre, barcase cu vin­trele şi vapoare cu ogiaguri, din care ieşeau în treacăt valuri de fum negru. Sus în aer se auzea piscul, cârâitura şi şuierul felu­ritelor păsări de baltă şi de mare, ce zburau în cete nenumărate în toate direcţiunile. Bâtlanii, erodii, nagâţii, rândunelele de mare şi pescarii cu al lor ţipăt pătrunzător te impresionau în modul cel mai neplăcut.

Toate aceste mişcări din văzduh, de pe apă şi uscat, întipăreau acestei regiuni caracterul unui pustiu posomorât, impunător, dar fără mângâiere, un viu contrast cu înfloritele şesuri ale Bugeacu­lui, ce-ţi leagănă fantezia în dulce reverie.

Se vede că şi camaradul meu sta sub aceeaşi impresiune, căci adresându-mi-se îmi zise cu melancolie:

— Drept să-ţi spun, prietene, că n-aş dori să trăiesc mult pe aceste locuri: ele îmi inspiră o tristeţe nespusă, o apăsare su­fletească, mai ales dacă cuget la patria mea cu falnicii ei munţi, ce sărută cu ale lor vârfuri nourii călători; comparând-o cu aces­te mlaştini nesfârşite, simt apăsarea unei oribile năplăiri29.

— Te cred, amice, răspunsei eu, cunoscut fiind că munteanul nu suferă stepele, precum nu suferă marinarul continentul şi văleanul munţii şi codrii. Ţi-oi aduce drept dovadă un fapt întâmplat.

Guvernul nostru a voit să colonizeze Caucazul cu moldove­nii halupnici din Basarabia, adică cu cei ce n-au încăput la împărţeala pământului luat de la proprietari. Privind la aceşti nenorociţi ţărani cu gloatele lor de copii, necunoscând nici o artă sau meserie, ci trăind ca pălmaşi numai din năimeala mâinilor lor în timp de vară, câştigând abia un franc pe zi, se credea gene­ral că proiectul de emigraţie, lansat odată între aceşti nenorociţi, va fi imediat îmbrăţişat şi dus la împlinire, şi aceasta cu atât mai vârtos, cu cât administraţia îi da fiecărui din emigranţi gratuit 6 hectare de pământ, eliberându-i pe 6 ani de dăjdii şi punându-le la dispoziţie material de zidit case, unelte agricole şi sămânţă pentru cele 6 hectare. Astfel de îndemânări un proletar numai în vis le poate vedea. — Şi ce crezi?

Câteva familii se şi mutară în acele locuri îmbelşugate cu vegetaţia lor tropicală, unde creşte mândrul fenice, bogatul măslin şi castan, unde în codrii seculari se înalţă pe tulpina cedrilor viţa de vie cu struguri gustoase de poamă sălbatică, şi unde vinaţele de Cahetin întrec în calitate pe ale Franţei şi ri­valizează cu cele din Tenedos şi Cipria. Şi acest Eldorado a pro­dus în ţăranul nostru din Basarabia aceeaşi impresiune, ce o simţi, prietene, acum. Urma urmelor a fost că emigranţii moldoveni, cu femei şi copii, desagii pe umeri, s-au întors îndărăt la vechea lor mizerie, găsind-o mai plăcută decât bogăţiile din raiul Cau­cazului. Spune-mi acum, nu-i aceasta o enigmă ciudată a naturii omeneşti?

— Spre a cerca explicaţia acestei enigme, îmi zise Grünbaum, socot că mai întâi trebuie lămurită însemnătatea cuvintelor cos­mopolit şi patriot. Deviza cosmopolitului este: unde-i mai bine, acolo mi-i patria. Acest soi de oameni cred că se trag mai ales din naţiunile nomadice ale Asiei, la care simţurile predominante sunt cele senzualistice. Fiind necontenit nomazi, natura n-a pu­tut dezrădăcina din ei pasiunea pribegirii. Dacă află binele, ei caută şi mai binele. Aceasta au dovedit-o emigraţiile istorice, din loc în loc, din ţară în ţară. Ei nu purtau cu sine îndemânări, ci numai în sine cultul religios al unei dumnezeiri create de a lor imaginaţie, însă fără a se lega prin acest cult cu legea societăţii sau a se îndatori spre ajutor mutual de filantropie, lucru ce ar lănţui libertatea mişcărilor nomade. Şi spre a nu se mustra cu cugetul, ei supun idolul cererilor acelui ce l-a creat, iară în caz de nereuşită idolul este batjocorit şi biciuit, precum o fac ghileacii, ciuccii, camceadalii şi mai toţi idolatrii din nord şi săl­baticii sudului.

Cu aşa principii de o libertate absolută şi independentă părăsiră ei ţările îmbelşugate din Asia, Siberia meridională şi Cau­caz, emigrând în pustiurile Mării Negre şi înaintând necontenit spre centrul Europei mai sărmane în ale vegetaţiei, unde nici o plantă hrănitoare nu creşte fără a fi stropită cu sudoarea de pe fruntea laboriosului cultivator. Şi iată că de pe plaiurile acelui Eldorado al Caucazului se năpustiră asupra Europei nenumăratele oarde de huni şi mongoli, zdruncinând-o până la Carpaţi, Bal­cani şi Sudeţi, cucerind ţările şi trăind ca fiarele sălbatice din munca băştinaşilor. Apoi nu-i aceasta o enigmă, ce se poate ex-plica numai prin faptul că instinctul este productul unei deprin­deri înrădăcinate, ce trece din neam în neam, din veacuri în vea­curi şi căreia natura îi imprimă la urmă sigiliul unei legi nestră­mutabile. — Aşa-i şi patriotul cu deprinderile sale moştenite din veacuri. El poartă în sine nu numai cultul religios, ci şi cultul îndatoririlor reciproce, al înrudirii de sânge şi al ajutorului mu­tual de filantropie. Aceste simţiri se nasc în el din cultura intelec­tuală, ce-i inspiră dragoste pentru cuibul în care s-a născut şi vatra în care a trăit. Ea-i infiltrează iubire către confraţi, făcându-l să respecteze cu umilinţă tradiţiile, legendele, povestirile neamu­lui său şi mormintele, în care se odihnesc oasele strămoşilor, părinţilor şi fraţilor săi; el adoră amintirile gloriosului trecut al naţiunii sale, de care cu extaz vorbeşte, precum cu întristare povesteşte cataclismele ce i-au încruntat ţara, — toate aceste pa­triotul le lasă ca moştenire din părinţi în copii, din generaţie în generaţie.