— Fă-te-ndărăt acasă!

Tâlharii deteră pinteni cailor, lăsând pe Ivan să-şi urmeze calea sau să se întoarcă, după plac. La cârciuma pomenită, ei descălecară şi traseră cu urechea; nu s-auzea alt zgomot decât bătaia unei mori ce era nu mai departe de o azvârlitură de puşcă; la moară lucea o zare de lumină; altmintrelea peste tot era tăcere şi o noapte mândră din luna lui iunie. Hoţii s-apropiară de bordei şi, văzând uşa deschisă, se îndemnau unii pe alţii să intre mai întâi, căci se temeau de vreo cursă; dar Ion, cumnatul căpitanului, cel cu binişul de căpătate, apucă înainte, şi după el merg cu toţii. Ardea înlăuntru un fel de candelă, ce d-abia lumina; pe pat dormeau duşi amândoi turcii, cu armele lângă dânşii; unul bătrân şi celălalt tânăr, ca de vreo 19--20 anişori. Hoţul cu binişul luă mai întâi armele, apoi, ridicând de urechi pe turcul cel tânăr, îl dete pe mâna unui tovarăş de ai săi, care-l trecu altuia, şi astfel bietul băiat, până să n-apuce a se trezi bine din somn, se pomeni mort, fără d-a zice nici kârk! Turcul cel bătrân, deşi dormea ca un turc, dar Ion nu nimeri tot aşa de bine cu dânsul; era mai ţeapăn, mai voinic turcul, şi şiret; căci simţind unde vor să aducă treaba, el se lăsă greu, de pică pe jos, şi amăgi într-astfel pe ucigaşi. Nu ştiu dacă v-am spus că, osebit de pistoalele şi de cuţitele ce tâlharii purtau la brâu, apoi mai aveau şi câte unele legate cu găitan de fir şi aninate de gât, ca să le fie pentru scăparea din urmă... Pe când sta de se lupta Ion cu turcul, acesta, răsturnat pe jos, dete cu mâna peste pistolul hoţului, care se legăna de gâtul lui, şi apucându-l fără veste îl slobozi în pântecele tâlharului... Lovitura fu ţeapănă, căci glonţul, străbătând pe Ion, se înfipse într-un tovarăş d-ai lui. Ion şovăi şi căzu jos... tâlharii se pătrunsese de groază, şi turcul se furişă şi fugi afară... Ion se văieta înfăşurat în binişul lui... "Cumnate Ioane, îi strigă căpitanul, stăpâneşte-ţi firea... las' că te-om răzbuna!" Precum zise, aşa şi făcu; turcul speriat, neştiind încotro s-apuce, dase fuga spre locul ce se vedea la moară; dar în raza luminii, hoţii da cu puştile şi cu pistoalele într-însul ca la semn.

Ameţit de frică şi cătând tot la moară, turcul căzu în scocul morii şi roata îl ridică zdrobit şi sângerat. Acum cel puţin se credea el scăpat; dar oamenii de la moară, deşteptându-se din somn de atâta huiet, ori că au socotit că-i vreo stafie, ori c-au crezut că-i vreun hoţ, se repeziră cu ciomegele pe dânsul şi-l uciseră de tot... Peste un ceas muri şi Ion... Ceata îşi urma drumul înainte; când se revărsă de ziuă, ea trecu hotarul muntenesc, unde muri de oboseală şi de pierdere de sânge celălalt hoţ, ce se rănise... Căpitanul şi tovarăşii lui plătiră moartea acelor doi soţi, ucigând un biet om nevinovat, şi se duseră în cale lungă până dincolo de Craiova... Nu ştiu ce se mai făcu căpitanul şi ceata lui... dar era voinic om căpitanul şi inimos tare!

Istoria fusese cam lungă, mai ales că şi mie mi-au scăpat din minte multe din amănuntele ei. Unsprezece ceasuri sunase, şi mai toţi ascultătorii se apropiase de uşă, cu şăpcile şi cu căciulile în mâini (la Focşani pălăriile se obicinuiesc numai duminica şi zilele de sărbătoare). Povestitoul luă cu dânsul şapca în mână, dar pe pragul uşii el sfârşi într-astfel istoria:

— Să vă mai spun însă că eu, rămânând singur, — căci trebuie să ştiţi că toţi ţăranii fugise unul după altul — mă pusei pe gânduri, aprinsei un foc mare-mare; întinsei un covor dinainte-i şi mă lungii. Eram acuma singur stăpân şi chiriaş al casei, de vreme ce chiar şi cârciumarul fugise. Mă uitam cum ardea focul şi stam de mă gândeam: cam peste o jumătate de ceas, intră un biet păcătos de neamţ şi se apropie de foc; îşi scoase căciula; îi mulţumii:

— Ce veste, domnule neamţule?

— Până să nu intru în sat m-am întâlnit cu o ceată de oameni călări, care mi-au cerut pipa.

— Ei! ş-ai dat-o?

— Ba nu, n-am vrut şi m-am pomenit cu două gârbace pe obraz...

— Mulţumeşte lui Dumnezeu c-ai scăpat cu atâta. Aceia erau hoţi; acuma ieşiră d-aci din cârciumă, unde au jefuit o sumedenie de oameni.

— Ah! mein Gott! strigă neamţul şi, fără s-asculte ce-i mai spuneam, şi-a luat geanta şi băţul şi s-a pornit neamţul ca o săgeată.

....................................................................................................

— Vorbă de pomană la moşneagul acesta! îmi zise ispravnicul, după ce ieşi bătrânul boier. Aşa are el obicei să tot spună la secături. Nu eram cu totul de părerea domnului ispravnic... dar starea mea de osândit politic nu mă ierta să am păreri deosebite. Dădui dar din cap cu un zâmbet de învoire, şi cu capul plin ca o baniţă de aceste povestiri, mă dusei să mă culc...

Seara de azi şi patul de ieri vor rămânea ca amintiri plăcute. 1 martie. E ziua plecării... Dejunăm în pripă. Ispravnicul mai dă ceva porunci, şi ne pornim însoţiţi de patru cazaci... În dreapta şi-n stânga norodul cu căciula în mână se-nchină la noi... când zic noi..., înţelege pe ispravnicul şi nici pe dânsul, ci... pe cazacii noştri, sau mai bine tot zgomotul ce făceam. Din zi de dimineaţă vremea e frumoasă, dar cam ger... trage un vânt rece, de ustură...Eu mulţumesc în mine dlui Cataragiu pentru blana sa, şi ispravnicul mulţumeşte ursului în care e-nvelit... cu dânsul, el cuprinde mai toată trăsura... Eu mă stârcesc într-un colţişor, fără d-a cârcni... Crivăţul suflă aspru din partea munţilor, ale căror culmi se văd albind de omăt... Drumul ne duce prin nişte câmpii ce par pustii, nici un copac, nici o casă; ici şi colea nişte pârâiaşe, ce le trecem fără pod, nişte sătuţe sărăcăcioase; pretutindeni o privelişte de pustietate şi un ce jalnic... Poate că starea mea îmi arată toate într-astfel. P-alocurea în câmpie, mai ales lângă vaduri, se zăresc nişte cârciume ticăloase, de o înfăţişare îndoielnică, din ale căror cerdace, în dalbele zile ale verii, ochesc tâlharii pe călător şi râd, pitiţi la umbră, de oamenii stăpânirii... căci aici e ţara tâlharilor, şerpuită de pâraie, scăldată de Putna şi de Siret, aşa de mult lăudate în cântecele bătrâneşti: adăpostită sub plaiurile cu potici ascunse şi cu colnici nerăzbătute; în dreapta sunt poalele munţilor care-ncing ţara Vrancei, acea vatră de oameni îndrăzneţi, cu obiceiuri patriarhale păstrate de la străbuni, care de veacuri au păzit ţara de unguri şi neatârnarea lor de boierii pământeni... Dincoace, pe coasta aceea, stearpă astăzi-mâine, la vară, se vor înălţa mii de viţe, mândria ţării şi-mbilşugarea locului, căci aci se cheamă că sunt Odobeştii. Vinul bun de la podgorie, vecinătatea ambelor hotare, muntenesc şi unguresc, blândeţea şi starea umilită a ţăranului, avuţiile pământului, toate adunate la un loc au făcut ca câmpia Putnei să fie cuibul vestit al hoţilor. Toţi tâlharii cei mari s-au cutrierat pe aci... aci au voinicit Voicu şi tovarăşii lui... de-abia un sfert de ceas d-aici e locul unde s-a dat prins după o zi de luptă crâncenă; alături cu mine stă chiar acela care povăţuia pe biruitorii lui. Pe dată ce vezi malurile Seretului, ţărmurii Putnei, înfăţişarea câmpiei şi a muntelui, te pătrunzi lesne despre mişcarea ce ele dau acestor locuitori, în veci pribegi şi risipiţi... Înfăţişarea cârciumilor îţi spune de sineşi tot ce s-a petrecut în ele şi ce are să se mai petreacă; parcă se şi aud chiotele beţiei, înjurăturile tâlharilor, râsul lor grosolan şi văietările bieţilor împilaţi... Ş-apoi, spre a desăvârşi priveliştea, în laturile drumului mare, pe aproape de sate, se vede înălţându-se din ţărână fumul unor colibe, care şi acelea sunt cârciumi, de altă fire... Printre locuitorii locului s-au amestecat o mulţime de sârbi, de bulgari cu feţe mohorâte, care nu se ştie de unde vin şi nu se ştie cum îi cheamă... Iată-mă sosit, după ce am trecut Putna, la un sat slut şi jigărit ce-i zice Gârlele şi unde s-a petrecut mai deunăzi un groaznic măcel.

Pana se scârbeşte a povesti asemenea uricioase cruzimi; casa pătimaşului e spartă şi bortită... un sârb cu nevasta, cu moşul şi cu un copil al său au fost măcelăriţi... făptuitorii sunt la isprăvnicie şi tăgăduiesc... Să trecem înainte!

Vântul tot suflă tare; noi trecem Şuşiţa, un pârâu, a căruia obârşie e depărtată cu un ceas de locul ce-mi este hotărât... cat la el ca să-i prind cunoştinţa şi, după apele-i repezi şi tulburate, după prundişul din matca lui, nu-mi lasă îndoială că e fecior de munte... Atât de mult cat la dânsul, încât nici bag în seamă c-am părăsit câmpia şi că ne oprim la gura unei văi, prin care Şuşiţa iese în dreptul Panciului... Apoi iar luăm Şuşiţa în sus, pe o cale ce s-ar numi mai bine chiar patul pârâului... Alături unul cu altul vin satele Varniţa şi Verzii... sat răzeşesc... p-aci-s locuitori mulţi... Apa prin care umblăm sapă muntele după placu-i, răzleţindu-se şi îngustându-se, despicând văi răsfăţate şi restrângându-se deodată în maluri... Din nenorocire, pe cer plutesc nori posomorâţi; viscolul ne vine de pe culmea munţilor, şi în dreptul Răcoasei omătul pică cu fulgi îndesaţi; noaptea se apropie; zăpada întunecă cerul; trăsura abia se mişcă; vântul răstoarnă pe surugii... Copacii se acoperă cu alb; Şuşiţa muge cu jale... Adevărată zi de exil!... Ispravnicul înjură, iar eu scot capul din trăsură afară şi râd văzând cum pică omătul şi cum se zugrăvesc pe cer crestele munţilor; răsuflu aerul şi mă grăbesc a mă împrieteni cu locurile ce mă vor găzdui.

Era noapte adâncă, când ajunserăm la Câmpii, unde se-ncep adevăraţii munţi... Vremea era tot rea... ar fi fost cu primejdie a înainta... şi moldovenaşul meu de ispravnic n-avea pentru ce a-şi primejdui pielea. Stăm acolo de cinăm şi ispravnicul trimite de ştire egumenului mănăstirii, care e depărtată de un ceas; iar eu îmi încep exilul, dormind pe un pat fără pernă, fără saltea, fără obială ... Aci se-ncep zilele mele de-ncercare, şi cu toate acestea am dormit până s-a făcut a doua zi, ziuă mare şi luminoasă.

2 martie. Egumenul soseşte călare... Priveşte-l la faţă şi-ntreabă-l de viaţă!... el vine în odaie cu o pipă nemţească în gură şi ne dă ziua bună şuguind... La urmă vin formalităţile: ispravnicul mă trădă lui, precum mă primise de la escorta mea din Iaşi... sub luare de adeverinţă. Acum nu mă mai poate pierde şi, dacă s-o întâmpla una ca aceasta, are cu ce mă reclama. Se citeşte ofisul domnesc care zice: "să se închiză Alecu Russo, ca un răzvrătitor al orânduielii publice din ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi gens-d'armis destoinici şi nemitarnici; ca să ţie la cea mai aspră opreală, fără a i se da de scris sau a priimi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşenia păcatelor"...

Mă uit cu jind la dl ispravnic, care se întoarce acasă la d-lui, şi, împreună cu noul meu temnicer, apuc calea închisorii. Şi calea şi vremea merge tot stricându-se din ce în ce mai mult... suntem în zilele Babelor, adică nouă zile d-a rândul are să fie şi frumos şi urât, are să plouă, să ningă şi să bată vântul, şi din când în când soarele se va arăta rânjind cu razele sale... Sosim pe omăt... în preajmă-mi văd numai brazi şi stânci... locul îmi pare întristător... îndată dar mă şi duc de mă culc... seara la cină mă trezesc... dar numaidecât adorm din nou, fără de a căta împrejur.

3 martie. Vremea e pe schimbare. Deşi e vânt şi omăt, mă strecor p-afară... priveliştea nu e veselitoare; satul stă în fundul unei văi scobite de apa Şuşiţa... casele nu se văd, dar fumul din ogeacuri stă chezaş pentru ele... schitul, deşi mai înălţat decât satul, stă rezemat de nişte munţi, care cu păduri, care despuiaţi... unii pare că sunt bolnavi... N-am nici o carte şi mi-i tare urât!... Temnicerul meu se porneşte mâine... Cat pe fereastra odăii mele... şi văd chiliile mănăstirii şi biserica... se face o îngropăciune... Totul aci e trist.

Nu ştiu de ce sunt tot posomorât. În zadar îmi tot povesteşte părintele la istorii; mi-e urât! Au venit ceva vizite; mi-e urât şi de dânsele. Mi-e urât chiar de a scrie... Altă dată vă voi povesti istoriile părintelui şi obrazele vizitatorilor mei.

....................................................................................................

5 martie. Mă aflu cu totul singur... De urât spun să-mi aducă din biserică o carte, pe care în zadar o răsfoiesc, fără de a putea citi un cuvânt pe dânsa... Trag tutun şi mănânc de patru ori pe zi... Îmi spun că sunt două ceasuri turceşti, şi eu am şi mâncat de seară... Mă culc... dar de dormit nu-i nădejde; în zadar cat de un ceas a îmblânzi pe Morfeu... Aud zgomot... mă scol; un trimis de la Focşani îmi aduce rufe şi straie... Mă pun iarăşi în pat, ca să citesc...

6 martie. Şi să nu cred în semne!... Aseară, până să nu vie trimisul de la Focşani, feştila lumânării de seu trosnea şi eu ziceam în mine: "A să vie cineva; de n-ar fi hoţii, ştiu c-ar păţi-o, sărmanii; un biet exilat! ce mai pomană!..." Dar n-am vreme să scriu... citesc, căci mi-au venit şase broşuri şi un Théophile Gautier ... sunt bogat!

7 martie. Timpul e întunecat, dar gata de schimbare... Ies în pridvor... aerul e primăvăratic, şi se aude cântând în pădure... Cat la munţii ai căror brazi i-am şi numărat, şi visez a câmpie... Mă-ntorc în odaie şi mă pun la fereastră... Iată biserica; schitul şi biserica sunt zidite de Matei-vodă Basarab... au spoit acum din nou vechea biserică... e simplă, de un stil ce nu-i poţi zice nici într-un fel... Este şi o pisanie veche de când cu clădirea... dar e slavonească... Din slavoneşte, ştiu numai două vorbe ruseşti şi alte două leşeşti, şi acelea sunt pentru trebuinţele mele particulare; de aceea nu mă pot îndeletnici cu citirea pisaniei...

Un slujitor al schitului sosi acum de la Caşin, patru ceasuri de-aci... zice că sunt acolo trei boieri puşi sub paza satului; douăzeci de săteni îi păzesc pe rând, străjuind câte doi, zi şi noapte, la uşa lor. Pricepui îndată cine are să fie. Aceasta dovedeşte că ispravnicul de Bacău, pe care-l cunoaştem toţi, a luat lucrurile serios şi că a dat acelor boieri o însemnătate pe care ei, sărmanii, desigur, n-o merită.

Această poveste mi-a adus aminte pozna din săptămâna trecută, pe care o şi uitasem, şi acum stau de mă gândesc la două lucruri... mai întâi la cursa întinsă de dnii miniştri, în care dl aga m-a tras cu aşa multă dibăcie... a fost o adevărată comedie de perete... Păcat însă că se cam da de gol marafetul comedianţilor... Se zice că oamenii răi sunt bănuitori... apoi zău, nu-s om rău, căci n-am bănuit nimic... Apoi iar mă gândesc la purtarea domnilor actori sau artişti, şi nu mă pot dumeri cum nişte oameni, care de atâtea ori au rostit atâtea frumose maxime şi învăţături presărate prin drame, comedii, tragedii şi vodeviluri, n-au mai multă inimă şi n-au înţeles că li se cuvenea a fi ceva mai mândri, căci orişicum tot li s-ar fi întâmplat ceea ce au păţit, şi că, cu sau fără hârtia ce au iscălit aşa de mârşăveşte, ei tot erau să fie exilaţi. Sărmani nepricepuţi, care n-au înţeles că în toată această istorie, numai eu eram pe dasupra, ca fuiorul popii, şi că n-am fost, biet! decât prilejul spre a li se răsplăti pentru trebile de mai nainte; în sfârşit că, dacă n-aş fi ieşit eu la maidan, s-ar fi găsit vreun alt cuvânt oarecare. Stăpânirea voia cu tot dinadinsul a se juca cu dânşii d-a ascunsele. (Pricepeţi cuvântul cum vă va tăia capull!) Înţelepciunea turcească, după cum îmi spunea mai deunăzi temnicerul meu, zice aşa: "Stăpânirea goneşte iepurele cu carul cu boi şi-l prinde..." Parabolă orientală de însemnat!...

Paznicul meu cel mare, adică ispravnicul din Focşani, nu mă uită... chiar acum îmi trimise tutun şi câteva rânduri prea drăgăstoase. 8 martie. Vremea e minunată. Baba a-ntinerit... ea ne zâmbeşte; dar tot i se cam vede ştirbenia... Adineaori stătui faţă la prânzul slujitorilor mănăstirii şi al lucrătorilor, afară la aer... Am mântuit cărţile ce mi-au venit de la Iaşi; era un volum în şase broşuri al Magazinului istoric pentru Dacia, tipărit în ţara muntenească... N-am ce spune despre publicaţiile şi despre scopul ei... e frumos, e mare, e folositor. E multă simplitate în cronica lui Constantin Căpitanul, multe mişcări împotriva moldovenilor; dar e ieftin la vorbă şi tare ostenitor; nu plăteşte cât Miron şi alţii. Am citit foarte mult osebitele bucăţi datorite redactorilor şi m-am unit cu părerile lor, cu privirile lor istorice; dar această citire a lăsat în mine o-ntipărire rea... iat-o: peste zece ani n-are să mai fie limbă românească; vom avea româneasca italienizată, franţuzită şi nimic mai mult. De mult ce voiesc a curăţi limba, a o îmbogăţi şi a o apropia de izvorul ei, s-a format o altă limbă, pe care ţara n-o înţelege şi nu o va-nţelege în veci... Pricep ca francezii să-şi fi alcătuit o limbă din latineasca stricată şi din idiomele galice, germanice, celtice şi altele; dar n-aş pricepe ca cineva să se apuce a strica acum limba franceză. De e vorba să primim ziceri şi termeni care să înlocuiască pe cele ce ne lipsesc sau care sunt de baştină slavonă, atunci luaţi cel puţin rădăcinile latine şi daţi-le o înfăţişare românească...

Răsfoind pe Théophile Gautier, am dat peste faţa 75, ediţia din Bruxelles, unde zice: "un couvent est un monde" etc. ...Dau iertăciune lui Gautier, căci nu cunoaşte Soveja... şi mai ales fiindcă nu ştie ce va să zică a fi la Soveja fără voia-ţi... În Franţa se exilea-ză numai dinastiile şi miniştrii... Când eşti exilat, chiar raiul ţi-ar părea iad... n-aş şedea într-însul sub zăvor, nici trei zile... Tocmai despre aceasta, părintele Acati îmi povesti, până să nu plece, următoarea istorie:

"În oarecare ţară, a cărei nume istoria nu-l spune, trăia un om bogat, care, ca toţi bogaţii, murea de urât. Într-o zi, sătul de huiet, de politică, de clevetiri, de petreceri şi de adunări, el hotărî să-şi schimbe traiul, şi-ndată se şi închise în casă, fără să mai pună piciorul afară, fără ca să poftească pe nimeni la masă la dânsul, fără ca să mai vadă vreun om pe lume. Schimbarea păru tuturor ciudată; toţi în toate părţile nu vorbeau decât de aceasta, şi oraşul fiind mic şi lumea dintr-însul mult vorbitoare, ştirea ajunse până la urechile domnului, craiului, împăratului, sultanului, sau cum îi va fi zicând fericitului muritor care muştruluia acea frumoasă ţară. Istoria îi păru şi lui ciudată şi, spre a se-ncredinţa însuşi mai bine, el trimise către ipochimenul nostru un adiotant al său, poftindu-l ca să vie să prânzească cu înălţimea-sa. El însă răspunse că roagă pe măria-sa să-l ierte, fiindcă nu-i stă prin putinţă a ieşi din casă afară. A doua poftire, a treia poftire, şi acelaşi răspuns... Învederat se simţea că stăruinţa lui era îndărătnică, mai ales că se ţinea acum de trei săptămâni. E însă cunoscut că, dacă supuşii au uneori stăruinţă, apoi şi domnitorii au voinţă, şi — ce e mai mult — au putinţa de a-şi îndeplini voinţele. Aşa şi prinţul despre care vorbim, supărat peste măsură de aşa nesupunere, îşi aşternu într-o zi voinţa într-un luminat ofis, prin care poruncea să se pună la popreală omul care nu primise cinstea de a ospăta cu măria-sa şi să-l ţină închis în casă, neiertându-i câtuşi de puţin a ieşi afară. Un ministru, un agă sau un adiotant — nu se spune lămurit care din toţi -- fu însărcinat să-i facă cunoscut luminata poruncă şi să-l ţină sub pază. Dar îndată ce citi ofisul, boierul nostru îşi trânti căciula în cap şi cu mâinile în şolduri, începu să strige: "Ce va să zică!... Ba! ia, acum am să ies... nu voi să stau acasă cu d-a sila... ce am stricat eu, rogu-te?... Iaca! voi să mă primblu în ciuda tuturor... măria-sa împăratul n-are drept să osândească aşa de la sineşi, fără judecată... Ce! adică legi noi nu mai avem în ţară?"... Şi ieşi să se plimbe."

Las la chibzuirea fiecăruia morala ce izvorăşte dintr-aceasta.

9 martie. Sunt bolnav. Către seară primesc o mulţime de vizite,

adică pe untrofiţer, pe un vameş ciung şi trei cocoane; una e o mătuşă groasă, ce se crede încă tânără şi face nazuri; are în creştet un pieptene, deşi e cu părul zburlit; poartă rochie neagră, care a fost de mătase, şi un şal, iar negru. Cealaltă e munteancă; nu-i slută, dar e sulimenită şi înzorzonată şi târăşte după sine o manteluţă ce pare a fi fost de drap-de-dame. A treia, îmbrăcată cu straie jumătate vechi şi jumătate nouă, înfăţişează curat chipul acelei frumoase şi puternice denumiri româneşti ce aseamănă pe femeia slută cu ciuma... Ele vorbesc mult despre locurile de pe aci... se plâng că nu pot găsi slugi. Se vede că oamenii locului nu vor să slujească pe ciocoi; iată cuvântul pentru care aceştia îi numesc proşti; eu, dimpotrivă, îi cred, pentru aceea, oameni zdraveni. D-aci în sus se-ncepe a se găsi sămânţă de adevăraţi oameni, pe cât a mai rămas în poporul moldovenesc.

10 martie. Azi am făcut chef şi veselie!... Aşa şi se cuvenea, azi e duminică; ...în ziua Domnului toată fiinţa cată să se veselească... chiar şi exilaţii.

Dimineaţa am ieşit în cerdac, ca s-arunc o privire... timpul era frumos şi ascultam cu plăcere cântecul cocoşului, colo în sat. Deodată, aproape de mine, aud plânsete şi văieturi, şi zăresc la picioarele mele, într-o mare ogradă care este totodată loc de păşune al cailor, livede de pruni şi cimitir, vreo douăsprezece muieri stând în picioare pe nişte morminte şi bocindu-se cu foc. Aşa e obiceiul la ţară; vreo două săptămâni după moartea bărbatului, copilului sau vreunei rude, muierile vin pe toată ziua şi la orice vreme să plângă pe mormânt... Am intrat în odaie ca să nu mai aud văieturi, şi mi-am adus aminte de o descriere, cam în felul acesta, în Cel din urmă mohican de Cooper.

Am petrecut dimineaţa ascultând cântecele olteneşti ale lăutarilor din sat... i-am încercat pe toţi cu luare-aminte. Mâine au să vie să-mi povestească toate mai cu amănuntul.

Iată programa concertului: Variaţii pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mândru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte şi care par a face oarecare deosebire între neamul lor şi al oamenilor de la câmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat şi se aduce ca al ardelenilor. El cântă tot felul de cântece, şi moldoveneşti şi mocăneşti şi ardeleneşti şi în sfârşit ştie a o întoarce şi pe struna acelei poeme aşa de simplă şi nevinovată, aşa de dulce şi plină de dor şi duioşie, ce se cheamă doina! Iată şi povestea ei pe scurt:

"Era odată un cioban, care albise păstorind oile la munte şi, cu mult chin şi nevoie, îşi agonisise vreo douăzeci de oiţe şi tot pe atâtea capre, pe care le păştea zi şi noapte, păzindu-le cu acea îngrijire ce poartă, biet, creştinul, bunului căpătat cu sudoarea frunţii sale. El le mâna în livezile cele mai mănoase, le adăpa la izvoarele cele mai limpezi, şi pe când turma păştea şi se adăpa, el cânta cu fluierul. (Aci mocanul se opreşte din povestire şi cântă din fluier un cântec cu viers alene şi prelungit; apoi iar începe.) Într-o zi, măre, obosit de umblet şi de nevoi, ciobanul mi se culcă sub un copac şi adoarme de somn adânc şi doarme dus, încât nici că bagă-n seamă când turma lui, păscând iarba pe ici şi colea, se pribegeşte în râpe depărtate. Trece pe acole un creştin şi, văzând pe cioban că doarme singur şi sforăie la soare, îl trezeşte din somn... Mai întâi el cată să-şi vadă turma; apoi pune mâna pe fluier şi, plin de jale, cântă un cântec de dor ardelenesc. (Aci povestitorul cântă iarăşi.) După aceea se scoală ciobanul şi, privind în toate părţile, ca să-şi zărească oiţele, el zice aşa în sineşi: "Bun e Dumnezeu!... El mi le-a dăruit... el o să mi le-napoiască, ori o să-mi dea altele la loc!" Ş-apoi iar s-apucă de cântat, umblând cam obidit pe cărări pustii. (Mocanul cântă iarăşi, şi râdea, voinicul, povestindu-mi acestea.) Deodată i se pare că-şi zăreşte pe un munte oile şi caprele şi dă zor să le ajungă cântând din fluier un cântec de danţ: iac-aşa! (Aci cântă vesel povestitorul meu.) Dar degeaba! căci era numai o nălucă; nu fusese nici oi, nici capre, ci numai stâncile de piatră care albeau şi roşeau la soare... Acum iar se tânguieşte şi iar cântă cu dor (aşa face şi mocanul), până când soseşte pe muchia unui munte şi de acolo, într-o râpă depărtată, zăreşte oile păscând. Atunci ciobanul cântă vesel din fluier şi se pune pe danţ."

Povestitorul nu juca, dar p-aci, p-aci, căci degetele-i se-ncordau pe fluier cu iuţeală şi umerii şi coatele lui se săltau după mişcarea rapidă şi sărită a cântecului.