Alergasem vreo şapte ceasuri în goana mare, când, trecând pe lângă o trăsură, cunoscui obrazul unui prieten; într-o clipă ne făcurăm semne şi stăturăm. E de prisos a-i spune numele: e bălai, rău scris la stăpânire şi poartă adesea căciula ţurcănească.

— Unde mergi? fu întrebarea sa.

— În exil, fu răspunsul meu. — Ce spui?

— Priveşte la tovarăşii de drum.

— Unde? — Dincolo de Dunăre.

— Pentru ce? — Reacţie a întâmplărilor de la 25 ianuarie.

— Bine, tu nu erai amestecat în ele.

— Ce face aceasta? Vă pedepseşte pe voi în mine.

— Altceva...

— Mai întâi, aceasta ar fi de ajuns.

Apoi, se fac arestaţii în toate părţile şi pe tot minutul. Astă-noapte toţi caii de poştă au fost puşi pe cercetări.

— Mai sunt şi alţi exilaţi?

— Doisprezece...

— Nu şuguieşti?

— Aş vrea să pot. Călătorie bună! Dar stai! Tu unde mergi?

— Mă duceam la Bârlad; dar acum am schimbat părerea. Mă întorc la Iaşi.

— Ţin'te bine... au să te pună la gros.

— Cale bună!

— Aşijdere!

— Să trăiască întâmplările de la 25 şi reacţia!

— Formele s-au păzit? Judecata a fost lungă?

— Cât să mă urc în trăsură... Dar ce gândeşti tu, iubitule... Mă pornii pe râs la exclamaţia radicalului meu: mâinile noastre se mişcau în aer ca nişte telegrafe, pe când surugiul cu un chiot mă zbură în poştă.

Priveliştea locului ce străbatem e tristă, stearpă şi pustiită; sunt tot câmpii întunecate de crivăţ şi semănate pe ici pe colea cu deluleţe şi movile, care nu schimbă întru nimic uniformitatea locului. D-a lungul drumului nu e casă, nici sat; la dreapta şi la stânga se zăresc în depărtare câteva colibe, ruşinoase — s-ar crede — d-a se arăta. Timpul e întunecat şi, de frig, bag nasul în blană şi strig surugiilor a goni şi mai tare...

La Bârlad întârziem un ceas; un sfert ca să cumpăr pâine, să-nghit un păhăruş de rachiu, împreună cu escorta mea, şi trei sferturi, la poştă, spre a da căpitanului vremea de a-şi face tabietul după masă şi a-şi trage ciubucul. Ce să-i faci?! Omului îi place a trăi bine!...

Până la Tecuci vremea se schimbă, când spre vânt, când spre ploaie; pulberea şi glodul se luptă pe rând asupră-mi. N-am nimica de spus despre aceste două târguri; mi se părură aşa murdare, aşa despuiate, încât nu plătesc nici vorba. Să facem însă o deosebire: la Tecuci se găsesc covrigi minunaţi.

D-aci până la Focşani ploaia pică fără-ncetare; la cea din urmă poştă era noapte adâncă; nu mai ştiam unde mă aflu, nici ce fel de ţară străbatem. Când ajunsei la domnul ispravnic, nu-mi sta prin putinţă a mă coborî din trăsură; glodul ce se strânsese pe mine mă oprea d-a mă mişca; nu puteam să înţeleg ce este în căruţă; a trebuit să aducă o lumânare, ca să mă descurc, şi opt braţe, ca să mă deznămolească. Domnul ispravnic citeşte poruncile; escorta mea mă dă pe mâinile d-sale şi primeşte o adeverinţă, ca şi când aş fi fost un colet de mărfuri. Mă spăl pe obraz de glod şi de pulbere şi, fiind abia 8 1/2 ceasuri, mă duc să mă-nchin cu plecăciune la domnul ispravnic şi la toată sindrofia; erau vreo şase-şapte inşi, cărora le plătesc buna lor primire prin câteva ştiri nouă, care trec din gură în gură, şi apoi mă duc să mă culc într-un pat de minune. În exil totul nu e de lepădat, şi niciodată un pat bun şi un pahar de ceai n-au mai mult preţ!

28 februarie. Abia la zece ceasuri m-am trezit; uşa se deschide şi văd intrând un cap de cazac; mă recunosc că sunt al lui. Văzând că nu mai dam nici un semn, s-au fost temut ca nu cumva să fi luat-o la fugă noaptea. Mă îmbrac în grabă şi, ieşind, întâlnesc pe contracciul poştelor, pe care nu lipsesc a-l felicita pentru buna stare a otcupului său; în sfârşit, mă pregătesc a mă porni la Soveja, unde este soarta mea d-a merge; ce-i mai de trebuinţă sunt albiturile; cumpăr dar, groaznic de scump, opt cămăşi — pentru un exilat de ajuns — două duzine de colţuni — e cam mult — şi tutun — e de prisos! — şi cât mai rămâne din ziua aceea stau de mă odihnesc şi dorm. Se aprind lumânările; sindrofia se adună; nu voi descrie acea sindrofie, căci e tot cea pe care o întâlnim în toate târgurile noastre de prin ţinute, ba chiar şi-n Iaşi. P-aici se vorbeşte mai mult pe munteneşte.

Se deschide uşa şi intră un boier bătrân, care pare a fi un patriarh al locului... e îmbrăcat moldoveneşte, şi eu stau de-l privesc cu curiozitate, sau ca pe o curiozitate. Nu ştiu pentru ce, de câte ori întâlnesc câte unul din acei sălbatici care au păstrat vechile straie, mi se pare că, în felul lor, ei judecă foarte sănătos şi au în sineşi un ce pitoresc; iar când vorbesc, graiul lor, şi de n-ar fi plăcut, e plin de originalitate. Azi numai ei au rămas care să vorbească pe moldovenie... Văzând pe acesta, eu mă aşteptam c-a să înceapă a povesti, şi nu mă înşelai.

În tot ţinutul nu se vorbeşte de alta decât de un întreit omor, săvârşit în împrejurări groaznice de către şapte inşi dintr-un sat, prin care am să trec mâine. Acei oameni s-au prins, şi dl ispravnic ne arată armele ce s-au găsit la dânşii: un cuţit tare tăios, cu ascuţişul de două palme lung, o pereche de pistoale rele şi un frumos iatagan cu mănunchiul de argint săpat, care negreşit că este de furat. Crima sluji de temă, şi fiecare înşiră numele tâlharilor pe care i-a cunoscut: Voicu, Petreanu şi alţii reînviase, şi mai mult de cincizeci de ori auzii revenind în vorbă numele Olteanului. Ţara de jos a Moldovei e înteţită de tâlhari; sau că locuitorii ei au păstrat aceasta ca un rămas din vechea lor vitejie şi din obiceele de jaf ale războaielor din trecut, sau că le-a dat pronia o aplecare firească, aşa de nenorocită; dar sunt sate întregi, ba şi ocoale, care se bucură de o reputaţie foarte îndoielnică, fără ca aceasta să le fie spre ponos.

Veni şi rândul unchiaşului d-a povesti; povestea lui e cam lungă, dar am ţinut-o minte, osebit numai de gesticulaţia lui, de câteva înjurături şi de acel pitoresc al limbii, căci era şi glumeţ bătrânul. Am uitat numele tâlharilor, numirea satelor şi locurilor, dar prescriu aci istoria cu nădejde că se vor găsi şi acelea, dacă nu voi putea însumi a le pune cu vremea la locul lor.

La 183... ceata aceea străbătea ţinutul Putnei în toate părţile. Era vara şi mare lipsă de păpuşoi în ţara de jos; căile erau cutreierate de neguţători şi de care, ce mergeau să ia merinde în ţara de sus... Într-o zi, ceata de care e vorba întâlneşte pe drum, pe lângă Adgiud, doi turci; îi calcă, îi jefuieşte într-un minut şi încalecă apoi, luând d-a lungul malurile Siretului în jos. Deasupra Mărăşeştilor întâlneşte vreo şasezeci de care moldoveneşti şi munteneşti, ce se duceau să cumpere păpuşoi; pe dată ce tâlharii rostiră un cuvânt şi arătară pistoalele, toţi căruţaşii o rupseră la fugă care-ncotro putu, unii punându-se cu burta la pământ, alţii ascunzându-se prin mărăcini, alţii alergând cât îi ţinură picioarele; hoţii traseră pistoalele mai mult în vânt; nimeni nu fu atins; dar numai spaima! Ei adunară vreo şapte mii de lei, care tot sunt cevaşi pentru nişte tâlhari şi care sunt foarte mult pentru nişte ţărani. Nemulţumindu-se însă pe atâta, ei, tot în ziua aceea, cârmesc înspre munţi şi apucă drumul d-a dreptul prin câmpie... aveau cai buni, hoţii!... Pe la apusul soarelui, iată-i că sosesc la un sat: pe câmpie nu daseră peste altcineva decât peste un biet răzeş, ce-şi treira grâul. Hoţul milă n-are! Unul din ei luă binişul din spinarea românului şi-l puse pe al lui; apoi intrară în sat. Tocmai în ziua aceea, pentru păcatele mele, venisem şi eu prin ţară, într-o căruţă cu un cal şi trăsesem la hanul din sat, ca să noptez acolo cu vreo patruzeci de care, ce-şi făceau conacul . Ştiam că locurile acelea sunt cutreierate zi şi noapte de hoţi şi mă feream de vreo pacoste... Vremea era cam tulburată; tuna cam înfundat şi începuse a pica stropituri late de ploaie. Nu era cu putinţă să mă adăpostesc în cârciumă, de mulţi ce erau într-însa... Mă-nfăşurai şi eu într-o ipingea veche de aba, mă stârcii în căruţă şi cârciumarul îmi azvârli d-asupra o rogojină. Doar că apucasem să mă culc, răsuflând abia-abia, şi simţii că se ridică rogojina; o mână îmi dete ipingeaua în lături şi mă pomenii faţă în faţă cu căpitanul cetei de hoţi... Numai cât avusei vreme să azvârl la dracul punga mea cu vreo două sute de usluci; îndată mă şi scol şi intru în cârciumă în urma căpitanului... Era tare întuneric; ...hoţul cheamă pe cârciumar şi-i porunceşte s-aprindă lumânarea.

— N-am lumânare, răspunde arendariul, dar de-i aştepta puţin, m-oi duce să iau de la vornic... Auzii răsunând o palmă; unul din hoţi scoase o legătură de lumânări şi, scăpărând cu amnarul, aprinse două. Una mi-o deteră mie în mână, poruncindu-mi să o ţin. Mă făcuseră sfeşnic, tâlharii! Drept să spun că ighemoniconul meu de boier se cam zburlise; dar oprii paraponul pe seama mea. Pe cealaltă lumânare o lipiră de sobă... Nu ţin minte să fi văzut vreodată în viaţa mea chipuri aşa mândre; ai fi jurat că nu-s tâlhari. Ş-apoi ce arme, ce straie la dânşii! numai firuri şi săpături de aur, împrumutate de pe la călători... Eu, biet, stam în mijlocul casei numai cu cămaşa şi anteriul pe mine, şi cu cizmele în picioare; şalul de la brâu se desfăşurase în valvârtejul de la-nceput... Şase hoţi ieşiră afară... apoi îndată începură a intra în odaie ţăranii, tovarăşii mei de conac şi de pagubă, câte unu-unu: toţi şezură pe laviţa de la perete, fără să crâcnească; după dânşii veniră şi hoţii, care începură a cerceta pe fiecare şi a scormoni prin buzunare şi prin chimire. Despre parte-mi, cu mare foc şi grijă cătam la toate câte se petreceau. Pe dată ce vreunul era jefuit gata, mi ţi-l azvârleau pe un crivat mare ce era între sobă şi perete, de ajunsese acolo să stea grămădiţi ca nişte saci de făină. Când mântuiră această poznă, doi dintre tâlhari luară pistoalele în mână şi ieşiră afară de strajă. Ceilalţi şase chemară din nou pe cârciumar şi-i porunciră s-aducă din pivniţă vin şi o putinică de icre moi, care trebuia să se afle acolo.

Diavolii cunoşteau bine locurile, căci în adevăr icrele erau aduse pentru priveghetor. Cârciumarul aduse o mescioară rotundă cu trei picioare, vin, pâine şi icrele cerute. Căpitanul se rezemă de o crăpătură ce era în perete şi slujea drept fereastră, şi ceilalţi şezură împrejurul mesei; îmi făcură semn să m-apropii ca să le fac lumină, şi se puseră pe o mâncare ţeapănă şi foarte adesea stropită la măsea... Înţelegeţi domnia-voastră că Dumnezeu n-a făcut pe boieri ca să stea în picioare pe când mănâncă mojicii; de aceea începusem şi eu a mă cam stenahorisi, când deodată s-auzi un zgomot mare dinspre sat. Prinsese de veste că la cârciumă au călcat hoţii şi veneau oamenii armaţi cu furci şi cu bâte, făcând larmă mare... Tâlharii însă nu se clintiră... Zgomotul creştea mereu; dar doi inşi, strigând mai tare, ziceau în gura mare: "Măi oamenilor, cătaţi-vă de treabă! Mergeţi pe la casele voastre, care aveţi neveste, cu muierile voastre; care n-aveţi, cu ale celorlalţi!..." Apoi răsunară două pistoale slobozite totodată în vânt, şi bărbaţi, femei, copii, toţi tăcură... Hoţii din odaie îşi căutau de bere şi de mâncare; peste puţin însă alte strigăte se auziră, împreună cu împuşcături. Fugarii luase într-ajutor mai multă lume şi veneau de această dată cu o larmă groaznică. Străjile strigară: "Ieşiţi". La aceste cuvinte, căpitanul sări peste masă cu aşa multă furie, încât mă trânti pe jos. Până să n-apuc a mă aşeza bine pe picioare, toţi dase năvală afară şi stau pe prispă dinaintea uşii. Huietul se făcuse aşa de mare, încât socotii că toată cârciuma era cuprinsă de gloată; şasesprezece focuri răsunară de rând şi se făcu iarăşi tăcere. De astă dată tâlharii se-napoiară în odaie, îşi umplură armele şi se puseră iară la masă...

— Ia spune, boierule, întrerupse aci unul din ascultători, te aud povestind multe şi mărunte; dar despre buşelile ce vei fi căpătat şi domnia-ta în vălmăşag nu pomeneşti de fel...

— Să mă ierţi, domnia-ta; eu n-am căpătat nimic. Drept vă spun că m-a prins şi pe mine mirarea când m-am văzut scăpat teafăr printre picături. Dar tâlharii erau veseli şi foarte mulţumiţi de prada zilei; nu le-a mai stătut să se lege de mine... După o jumătate de ceas, ei încălecară, ca să iasă din sat; dar tocmai la capul satului era o cârciumă în bordei, ce o ţinea un muscal, anume Ivan... doi turci se odihneau acolo... auzind împuşcăturile, ei socotiră păgânii că este vreo nuntă în vecini, măcar că era în postul Sân-Petrului; spuseră lui Ivan să meargă să vadă ce e p-afară şi iar se culcară. La o fugă de cal de la sat, Ivan se-ntâlni cu hoţii.

— Să-ţi fie noaptea bună, bădiţă, zise unul lui Ivan, dar cine eşti tu?

— Ivan cârciumarul... mă duc în sat să văd ce-i p-acolo...

— Dar la tine ce veste, bade Ivan?

— Ce să fie? Nimic. Ia, doi turci au mas la mine la adăpost.