Sughiţa-n sine cu poftă văzduhul lin şi curat,

Încât ai crede, văzând-o, c-a priceput ce-i lumina

Şi nu mai poate să guste întunericul şi tina,

Pe când n-a trecut o clipă: iată, broasca înapoi

Se-ntoarce iarăşi în noapte, în mocirlă şi-n noroi!...

Vitejia cea mai mare, inima cea mai aleasă,

Mii de bunătăţi cu care nu ştiu cine te-nzestrasă,

Sunt, iubitule, ca fierul ruginit şi fără preţ,

Până când încape-n mâna lucrătorului isteţ,

Ce-l apucă strâns în cleşte, îl curăţă pe cărbune,

Şi dintr-o grămadă neagră mi-l vezi scoţând o minune,

Strălucită ca oglinda, gingaşă încât, suflând,

Suflarea-i întipărită pe luciul cel plăpând!

Acel lucrător, Răzvane, se numeşte...

RĂZVAN

Se numeşte?

VIDRA

Setea de-a merge-nainte... Iată ceea ce-ţi lipseşte,

Acea sete care frige şi-ngheaţă inima mea!

Dar trebui s-o aibi, Răzvane! Eu voiesc, ş-o vei avea...

Atunce când buza Vidrei obrazu-ţi pârlit l-atinge,

Ochii mei în ochii-ţi cată, mâna mea pe mâna-ţi strânge, Sufletul meu desfăşoară

Câte-o părticea mereu,

Ce pe furiş se strecoară

Adânc în sufletul tău!

Vidra-i pentru tine-n lume

Ca izvoarele de munte

Ce fac Dunărea să spume

Din păraiele mărunte...

VULPOI

(vine şovâind)

Hi, hi! Dunăre!... Departe!... Căpitane, eu sunt beat,

Ş-aş vrea să-ţi spui, căpitane, un lucru foarte ciudat...

Adicăte, căpitane... zău, n-are nici o pereche...

Dar lasă-mă, căpitane, că să ţi-o spui la ureche...

RĂZVAN

Spune...

VULPOI

Apoi, căpitane, ştii leahul cel blestemat?...