Dosul armatei lor era spre vadul Râmnei, faţa privea spre Focşani, avantposturile se întindeau până la ţărmii Siretului.

Plini de încredere în puterea forţei numerice, siguri că moldovenii sunt prea slabi pentru a se putea opune, bazaţi pe ura aristocraţiei cătră Ioan-vodă, inamicii sperau că vor ajunge la scopul lor chiar fără vărsare de sânge.

Astfel, oprindu-se la Jilişte, Petru cel Şchiop trimise porunci la toţi boierii Moldovei să vină a i se închina la marginea ţării, primindu-l ca pe un stăpân nou, venit cu steag de domnie de la înalta împărăţie.

Până atunci, în aşteptare, domnul muntenesc bea vin de Drăgăşani în sănătatea frăţâne-său; turcii beau haşiş în onoarea prorocului; secuii beau ce găseau pentru a nu rămânea nici ei în urmă...

Tabăra era fără şanţuri. Străjile stăteau la o mare distanţă... Ce le păsa lor, fie oricum va fi, când victoria era atât de sigură?

17. Vornicul Dumbravă, înaintând în cea mai mare tăcere, surprinse într-amurgul serii, înconjură şi dezarmă 400 munteni, cari păzeau de departe intrarea taberei.

Mai nainte de zori soseşte Ioan-vodă cu grosul oştii. Află numărul, spiritul şi dispoziţiunea vrăjmaşilor; şi concertează la moment, cu scânteia giganticului său geniu, schiţa acţiunii.

Dimineaţa era brumoasă, ca mai totdauna în învecinările apelor.

Inamicii dormeau în linişte, iar caii lor păşteau în voie pe câmp.

Ioan-vodă trimite înainte pe bravul Dumbravă cu cozacii, pentru a încungiura tabăra şi a lovi din dos despre vadul Râmnei.

El însuşi îşi desfăşură armata într-o singură linie puţin profundă, reţine centrul, înaintează aripele şi se răpede asupra inamicilor din celelalte trei părţi, izbind cu centrul său faţa taberei, cu aripa stângă pe acea dreaptă şi cu aripa dreaptă pe cea stângă a vrăjmaşilor.

18. Tabăra duşmană, după maniera turcă, introdusă atunci şi la munteni, era aşezată în următorul mod.

Parcul, compus din căruţe şi cămile, forma dosul. Mai încoace, spre mijlocul taberei, se aflau corturile căpeteniilor, în giurul cărora stătea în cuadrat infanteria.

Baterie de tunuri o acopereau: unele denainte, celelalte la spate.

Cavaleria se lungea în două linii perpendiculare parcului, în interiorul cărora era închisă toată tabăra, ca între două ziduri paralele.

19. Inamicii visau. Visuri dulci de victorie, de triumf, de pradă! Turcii visau paradisul lui Mohamed pe undoiosul sân al frumoaselor roabe moldovence.

Muntenii şi secuii, smeriţi tovarăşi ai otomanilor, dobândeau în vis tot ce nu trebuia păgânului: turme de porci!

Deodată, când abia se lumina de zi, îi trezeşte o muzică infernală: strigăte de furie, ţipete de durere, tropotul cailor, zângânitul armelor...

Vornicul Dumbravă sfarmă parcul şi pătrunde până la corturile capilor; iar unde nu e vornicul Dumbravă, acolo este Ioan-vodă: Ioan-vodă din faţă, Ioan-vodă din dreapta, Ioan-vodă din stânga!

20. Las pe oamenii de atunce a face tabloul măcelului: "Era un spectacol hidos; spaţiul câmpului sta aşternut de cadavre, presărat de arme, îmbuibat de sânge; numai pe alocurea vedeai câte un rănit mai zbuciumându-se încă între viaţă şi moarte, vrând să fugă, vrând să se ţină pe picioare, încercând a se ridica din ţărână şi iarăşi căzând"...

Orgolioasa armată a lui Satana, zdrobită de mânia cerului, în poemul lui Milton!

21. Cincizeci de mii de inamici îşi dederă sufletele, invocând în agonie unii pe Crist, alţii pe Mohamed.

Petru cel Şchiop scăpă, nu se ştie cum, la învecinata Brăilă.

Frate-său, domnul muntenesc, fugi la Floci, datorind mântuirea vieţii eroismului unei ilustre familii, în care virtuţile se par a fi fost ereditare.

Cu treizeci de ani mai înainte visternicul Radu Golescu fuse celebru prin vitejiile sale.

El lăsă doi fii demni de tată: clucerul Alb şi vornicul Ivaşcu Goleşti.

Aceştia sunt cari scăpară în bătălia de la Jilişte zilele domnului muntenesc, precum o mărturisea mai în urmă el însuşi într-un act oficial: "Mai mare dragoste am văzut de la jupânul Ivaşco vel-vornic şi de la frate-său, jupânul Alb vel-clucer decât de la toţi ceilalţi; fiind foarte bucuroşi a-şi pune ei capetele lor pentru capul domniei mele, căci să nu se fi întors ei asupra oştii moldoveneşti cu suliţele, apoi capul domniei mele ar fi căzut; şi atunci jupânul Ivaşco vel-vornic a scăpat din război rănit; iar jupânul Alb velculcer şi-a lăsat capul său acolo, la vadul ce se zice Râmna, lângă satul Jilişte, pentu capul domniei mele"...

Goleştii, nu Petru cel Şchiop, meritau de a se bate cu un Ioan-vodă... o, nu! fericită ar fi fost România dacă tocmai cei aleşi ai săi n-ar fi ridicat niciodată o fratricidă armă unul asupra altuia!

22. Pe când boieri munteni scăpau viaţa domnului lor, domnul moldovenesc scăpă vieţile boeirilor săi.

Părcălabul Ieremia Golia, de care avurăm deja ocaziunea de a vorbi în vro câteva rânduri şi vom mai vorbi şi mai la vale, combătea cu o deosebită bravură alăturea cu Ioan-vodă, adecă acolo unde lupta era mai crâncenă, rezistenţa mai înverşunată, pericolul mai mare.

O armă inamică se rădică asupra viteazului boier. În focul bătăliei nu e chip a te feri de toate loviturile. Încă o clipă, şi pârcălabul era mort. Ioan-vodă preveni acea clipă; buzduganul principelui turti pe îndrăzneţul duşman.

Ieremia Golia rămase viu...

23. Pentru a micşora gloria eroului nostru în strălucita victorie de la Jilişte, un critic maliţios ar putea, la prima vedere, s-o reprezinte ca un rezultat al neştiinţei şi al neglijenţei capilor armatei celei biruite.

1. De ce oare să se fi oprit ei la Jilişte, pe când trebuia să păşească dreptînainte asupra Iaşului?
2. De ce, oprindu-se cum au făcut, ei nu-şi întăriră poziţiunea?

Aceste două imputări, ce se par a fi capitale, devin puţin serioase în faţa unei aprofundate expoziţiuni de motive.

Era forţa majoră ca duşmanii să se oprească la Jilişte, şi dacă nu era de asemenea o forţă majoră, cel puţin era o puternică raţiune militară ca ei să nu se retranşeze în poziţiunea lor.

Să analizăm.

24. 1. Armata lui Petru cel Şchiop se compunea din trei elemente eterogene, turci, munteni şi secui, cari, venind din diferite părţi, nu puteau năvăli în Moldova mai nainte de a se fi întâlnit şi concentrat undeva afară din hotare: Jiliştea fu, prin natura sa, punctul cel mai nemerit pentru atare operaţiune.

Sosirea câteştrelor detaşamente nu putea ocurge în aceeaşi zi, fiind plecate din distanţe şi în împrejurări variate; astfel încât detaşamentul sosit la Jilişte cel dintâi trebuia să aştepte acolo sosirea celui de al doilea, şi apoi ambele să adaste până la sosirea celui de al treilea: iată deja un interval de mai multe zile.

Turcii veneau de departe, secuii de peste Carpaţi, chiar muntenii nu erau toţi de pe aproape, cele mai brave fiind tocmai de la Olt; încât, după un marş foarte îndelungat până la Jilişte, le trebuia tuturora deopotrivă un timp de odihnă.