Ursita
Ştefan cel Mare avea o singură fiie. Ea purta dulcele nume ilustu a reginei care adusese căderea Troiei, şi al împărătesei care a răspândit asupra răsăritului mângâierea creştinătăţii, al Cosânzenei, ideal de frumuseţe în basmele poporului-român... ea se numea „Elena“.
Soarele îi împleti cosiţele din rupturile razelor sale, luna îi dărui albeaţa argintoasei sale lumine, seninul cerului se răsfrânse în azurul ochilor domniţei. Trandafirii au uitat florile surorile, pentru a răsări pe a sa guriţă. Privighetoarea îi dete melodioasa-i voce. Zefirul ce adie în serile de mai, îi împrumută aromatica-i suflare. Iar depărtatul cedru, înălţâdu-se pe culmile Libanului, se tânguia adesea cătră Sântul Dumnezeu: este cineva mai zvelt decât mine!
În 1482 muscalul trimise în Moldova, la curtea lui Ştefan cel Mare pe un sol numit Mihailo Plesceev, ca să-i spună din partea ţarului următoarele vorbe:
— Tu ai o fiie, şi eu am un fiu. Aflu că fiia ta e mândră şi înţeleaptă; despre fiul meu pot zice cu fală, că nimeni nu-l întrece în putere. Popoarele noastre sunt de aceeaşi lege şi ruşii şi moldovenii au primit Sânta Cruce din mânile apostolului Andrei. şi noi şi voi scriem deopotrivă cu buchiile lui Chirilă. Duşmani ai tăi sunt: craiul leşilor şi hanul Crâmului; tot dânşii, îmi sunt duşmani şi mie; de vom fi uniţi, îi strivim sub picioare. Aşadară, mână-n mână să-i cununăm pe copiii noştri.
Mult iubea Ştefan-vodă pe drăgălaşa sa fiie; o iubea cu acea iubire cu care plutitorul, crescut şi înălbit în lupte cu furtunele mării, întâmpină o zi liniştită în adăpostul schelei. Dar şi mai mult iubea Ştefan-vodă frumoasa Moldovă!... El uită toate şi răspunse solului moscovit:
—Iată Elena mea, ia-o!
A greşit eroul Moldovei, însă a greşit pentru că-şi iubea ţara mai pe sus de toate, şi greşelele născute din iubirea ţărei le iartă Dumnezeu în cer, trebui să le ierte şi oamenii pe pământ.
La plecare, Ştefan cel Mare binecuvântează pe fiia sa şi-i zise, dându-i o carte scrisă pe pergamenă cu slove de aur:
— Ia, Eleno, acest letopiseţ, în care sunt spuse vitejeştii fapte ale ţării tale; citeşte-l în orice parte a lumii te va arunca oarba soartă; citeste-l şi adu-ţi aminte că eşti româncă!
Letopiseţul se începea cu aceste cuvinte: „Românii îşi trag viţa din râmlenii cei vechi, iar cine au fost râmlenii cei vechi, o ştie lumea...“.
Frageda Elenă sărută mâna bătrânului tată; ochii domniţei n-au lăcrimat atunci, dar i-a lăcrimat vocea, când zise:
— Mă supun voiei tale!
Şi a plecat......
Ţarul avea o a doua femeie, greaca Sofia Paleologina, şi un fiu din prima căsătorie, Ion cel Tânăr, moştenitor al tronului şi acum bărbat al domniţei Elena.
Sofia născu ţarului un fiu numit Vasilie; Elena născu moştenitorului tronului un fiu numit Dimitrie;
În scurt după aceea moare junele Ion şi, bun sau rău, oricum va fi fost el, fiia lui Ştefan-vodă rămâne văduvă, azvârlită singură într-o ţară străină...!
Moartea lui Ion cel Tânăr a deşteptat întrebarea: cine să fie moştenitor al tronului? copilul Sofiei sau copilul Elenei? Vasilie sau Dimitrie? fiul sau nepotul ţarului?
O soacră greacă şi o noră româncă au dezbinat deodată toată lumea muscălească în două tabere: cei mai mulţi şi cei mai buni ţineau pentru drepturile Elenei, care ştia să placă muscalilor, vorbindu-le în limba lor şi încungiurindu-se totdeauna de pământeni; vreo câţiva însă, o mică ceată, apărau drepturile Sofiei, care era puţin iubită, depărtându-se de societatea muscalilor şi ţinind la curte o mulţime de greci venetici.
Pe când unii ziceau: Dimitrie, ca fiu al lui Ion cel Tânăr, posedă de la tată-său însuşirea de moştenitor al tronului; alţii strigau: un fecior e mai mult decât un nepot al ţarului.
Este cumplit când se luptă bărbaţii; când puterea respinge puterea, când cuvântul răspunde la cuvânt, când francheţa se ia de păr cu franeheţa; dar de trei ori mai cumplită este lupta femeilor, o luptă în care slăbiciunea se zbuciumă a învinge slăbiciunea, ascunzând acul veninului în taina tăcerii sau înfăşurându-l în vorbe de miere şi în fineţa zâmbetului.
Venise atunci la Moscova un evreu din Polonia numit Scaria.
El lăuda legea lui Moise, defăima evangeliul, tăgăduia nemurirea sufletului, respingea Sântele icoane, învăţa a citi în cartea cabalistică faptele viitorului.
Mulţi boieri şi mulţi popi îmbrăţişară în secret teoria jidovului, care vorbea frumos şi ştia să dea greutate frumoaselor sale vorbe.
Sofia se folosi de scandalul evreismului şi şopti ţarului, desmerdându-l sub vălul nopţii, când credea că va fi mai ascultată:
— Stăpâne! noru-ta s-a aruncat în eresul spurcatului Scaria.
Apoi ea învaţă pe greci să răspândească în popor că văduva lui Ion cel Tânăr, fiia lui Ştefan cel Mare; se făcea evreică.
Elena plângea şi tremura. îngenuncheată înaintea icoanei ce-şi adusese din Moldova, domniţa cu focul inocinţei se ruga născătoarei de Dumnezeu în sonora limbă româna. Cerul ascultă ruga. Fiul grecei, ambiţiosul, Vasilie, perdu răbdarea, de a mai adăsta pană ce ţarului îi va veni gustul de a alege în fine între el şi Dimitrie, fiul româncei. Pe de o parte Sofia, aduna la sine în toate nopţile o mulţime de babe vrăjitoaie pentra a face farmece contra duşmanilor; pe de alta, vreo câţiva boieri îndemnară pe Vasilie a da otravă lui Dimitrie şi a se răscula împotriva ţarului.
Straşnicul Ion III află uneltirile muierii şi ale fiului său pe conjuraţii boieri îi decapitează, le taie mâinile şi picioarele, îi aruncă prin temniţe şi groape; pe fermecătorese le îneacă; Sofiei îi porunceşte de a nu mai apare înaintea ochilor săi; pe Vasilie îl pune sub strajă. Elena triumfă dăruindu-i o preţioasă cruce cu lanţ de aur şi un brâu presărat cu petre scumpe.
Acea zi, frumoasă-pentru gloria sângelui român, se întâmplă în 4 februariu 1498;
Când ştirea ajunse la Ştefan-vodă, el făcu o vânătoare domnească pentru bucuria boierilor şi porunci a se da poporului vin domnesc ca să se veselească.
Dar nu dormea vicleana greacă, ci ca tigrul care, pitulat în vânzătoarea umbră a tufelor, cu ghiarele pe jumătate ieşite, cu ochii aprinşi de setea sângelui. cu gura gata a sfâşia, ocheşte căprioara fără ştire şi apoi se aruncă... aşa Sofia o pândea pe Elena.
N-a trecut un an deplin, şi iată că Sofia cu fiul său recâştigară nestatornica milă a ţarului; au mai trecut la mijloc ceva ca doi ani, şi iată că Elena cu sărmanul Dimitrie s-au văzut întemniţaţi sub cea mai aspră priveghiare.
Niciodată nimeni n-a ştiut să spună care a fost vina nenorocitei odrasle a lui Ştefan cel Mare.
În 1502 ţarul zise solilor hanului tătăresc: "Am închis pe noru-mea şi pe nepotul meu pentru că aşa mi-a plăcut mie"...
Sofia triumfa.
În 1504 a venit vestea la Ştefan-vodă că fiia sa se stinge cu încetul, ca licurânda lumină a candelei, în neagra închisoare.
Bătrânul domn făcu o cruce, se ghâdi şi zise: "Datoria firească a părinţilor este de a muri înainte de copii".
De atunci el nu s-a mai sculat din pat.