Au intrat Ditrich şi Cati.

– Aţi tras clopoţelul? întrebă Ditrich.

– Da.

– Să v-aduc mâncarea de seară? zise Cati.

– Nu dragă! dar bine c-ai venit tocmai acum. Eram să trimet să te cheme. Iat-un lucruşor, Catincuţă; trebuie să-l dai în mâna duducăi. Spune-i că ţi l-a înmânat pe-ntuneric, în coridor, un om pe care nu l-ai putut vedea şi care a fugit, rostind numai aceste cuvinte: "La mademoiselle Marie pentru reprezintaţia de aseară". Ţine secretul până la o vreme, adaosei, vârându-i în mână o bancnotă de cinci fiorini.

Cati ieşi cu nécessaire-ul şi, fireşte, cu bancnota.

– Tu, prostule, du-te în uliţa Lorch; caută casa nr. 86, întreabă pe doamna Victoria Przikszewska, dă-i în mână, auzi, în mână, această scrisoare, cerând să răspundă. Ce ţi-am spus?

– Că-s prost.

– Adevărat; ş-apoi?

– Ca să mă duc în uliţa Lorch.

– Minunat! mai departe?

– Să mă duc mai departe?

– Ba spune mai departe!

– Să caut casa nr. 68.

- 86, gogomanule!

- 86, cuconaşule.

– Şi ce să mai faci?

– Să-ntreb pe doamna Chiftoria Şicşicşicska.

– Victoria Przikszewska, măgarule.

– Chiftoria Şicşicşicska, cuconaşule.

– Întreabă dar numai pe o doamnă văduvă polonă; crez că doară n-o fi două văduve polone sub acelaşi acoperimânt!

– Văduvă polonă, nr. 86.

– Casa, iar nu văduva, nr. 86, mă-nţelegi acum?

– Şi s-aduc un răspuns.

– Să nu spui cumva cine te-a trimis.

– Atâta?

– Fuga!

Doamna Victoria Przikszewska, sau, cum o numea Ditrich, Chiftoria Şicşicşicska - al patrulea personaj principal al romanului meu, ego fiind cel dintâi - văduva unui căpitan austriac ucis în Ungaria, primea de la recunoscătoarea ocârmuire o pensiune atât de mică, încât, pentru a nu muri de foame, spre economia finanţelor statului, ea era silită a întreprinde negoţul frumuseţelor goale şi leneşe. În acest mod, trecând, asemenea căscării, de la om la om, Victoria, într-una din zile, a dat peste Feldeş, şi Feldeşul, tot atunci, dete peste Victoria. "Ah! zise vicleana polonă, uitându-se galeş în ochii celui mai slut şi mai bogat student al Universităţii, ah! în zadar am căutat până acum un bărbat care să mă-nţeleagă!" "Oh! răspunse bunaticul baron, topindu-se de focul cochetăriilor celor mai rafinate, oh! în deşert am visat până azi o femeie care să mă iubească!" "Nu sunt cu stare!" "Nu sunt frumos!" "Ai sâmţiminte dulci, cari sunt destule pentru a aprinde amorul femeii!" "Ai un chip îngeresc, care e de ajuns pentru a învăpăia dorul bărbatului!..." Victoria a leşinat şi Feldeşul s-a apucat s-o trezească prin o detunătură de sărutări, însoţite, fireşte, de gâdilitoarea frecătură a piramidalului său nas. Rezultatul melodramei a fost că baronul, spre a înlătura sărăcia polonei, o luă în întreţinere cu două mii de fiorini pe an, o trăsură de birjă şi daruri neprevăzute în budget; iar polona, viceversa, spre a înlătura diformitatea baronului, îi hărăzea de porunceală ceea ce le beau sexe, dupe dreptul naturii şi al nomenclaturii, ar trebui să hărăzească numai bărbaţilor frumoşi, sau, cel puţin, nostimi.

Rosen de mai multe ori învita pe intimii săi amici - între cari eu eram primul actor, actor în ambe înţelesurile acestui cuvânt - la ceai, la Victoria. Polona cânta din piano şi din gură; vreunul din musafiri o ajuta din flaut sau din violină; vreo două-trei amice şi conbreslaşe ale gazdei, întovărăşite de nenorocitorii lor, încingeau o polcă sau un valţ; vreo câţiva studenţi sau militari se puneau la pichet sau la stos, şi seara trecea pe nesimţite, spre mulţumirea tuturora. Nu ştiu dacă, înconjurată fiind de o societate atât de variată, şi ascuţită de gelozia baronului, omul cel mai lesne-crezător din lume - nu ştiu, zic, dacă Victoria, alunecându-se pe calea virtuţii şi aducându-şi aminte trecutul, n-a avut cumva alţi amanţi, secundari, întâmplători sau gratis. Prezumţiunea juridică mă face a o presupune ca ideal de credinţă femeiască. Eu, unul, pe cinste, nu i-am făcut niciodată curte, nu din amicie pentru baron, nu pentru că frumuşica văduviţă nu mi-ar fi plăcut, ci, simplu, de lene: Victoria şedea prea departe. O dată numai, după a sa dulce rugăminte, i-am scris în album un sonet impromptu, în care ziceam, pare-mi-se, cu o pompă prea poetică, că fericirea cea mai fericită este de a fi fericit în fericire.

Ditrich îmi aduse de la Victoria un bileţel cu cuvântul "Czekam", adecă, leşeşte, "aştept".

– Ad-o birjă!

Aveam pe masă o mască; m-am mascat, am pus în buzunar scrisoarea baronului cu "pot", din care am şters cuvântul "Spiţer", fiindcă porecla mea era cam universalminte cunoscută, am aruncat pe umere blana şi... iată-mă înaintea întrigatei polone, într-un salon baroneşte îmbrăcat, tête-à-tête.

– Doamna mea, cine sunt vei şti mai pe urmă. Deocamdată, să nu pierdem timpul în vorbe. Cunoşti această slovă?

Îi arătai scrisoarea.

– O, Doamne! slova lui Rosen.

– Citeşte.

– Domnule, cine eşti? Spune-mi cine eşti? Om sau dimon?

– Sunt prea moral pentru a fi drac; condiţia de om îmi convine mai degrabă; dar vorba nu e despre personalitatea mea, ci numai despre necredinţa baronului: mâini sau poimâini, doamna mea, ai să fii delăsată; o să pierzi acele mii de fiorini; ai să rămâi cum ai fost mai înainte, în intervalul vieţii d-tale între capitănie şi baronie... Eu, unul, sunt în stare a dărâma planurile lui Rosen şi a-ţi întări poziţia; dar trebuie să-mi dai o ascultare deplină şi nemărginită. Te învoieşti? Mâine este balul mascat. Trebuie să fii acolo. Baronul are să vie, de asemenea, din îndemnul meu, pentru a întâlni pe noua sa amantă, pe care tot eu o voi împiedeca a ieşi din casă. Costumul lui voi şti mâini şi ţi-l voi arăta în bal. Ceea ce ai să vorbeşti vei şti tot atunci. După ce vei veni, abordează-mă şi spune-mi cuvântul "czekam", pentru ca să te pot recunoaşte. Eşti blondă ca şi iubita lui Rosen, eşti de aceeaşi statură... lucrul va merge bine! Vino la nouă oare tocmai; mă vei vedea plimbându-mă cu mânile pe piept à la Napoleon; ş-apoi am să fiu neconstumat, cum mă vezi acuma.

– Ascultă, mască. Dacă vei izbuti a-mi înlănţui pe Rosen, apoi...