Ş-aveau suflet de voinică.

Mă voi grăbi a ajunge la schitul Hangului, pentru două pricini de căpetenie, adică: foamea şi osteneala. De două ceasuri de când ne primblam apostoliceşte prin dealuri şi prin văi, nu ne hrănisem decât cu privelişti poetice şi cu aer curat; aveam deci toată dreptatea de a dori o gazdă bună şi o masă creştinească, precum le-am şi găsit la maica M. Ce folos, însă! c[...]n ziua aceea eram goniţi de o soartă poznaşă, care avea de gând să ne prefacă în antropofagi.

De-abia începuserăm a ne odihni puţin, pregătindu-ne fălcile cu sperarea unui borş călugăresc, când iată, nu ştiu cine se apucă de pomenit schitul Durău, zicând că se găsea cale de jumătate de ceas numai de locul unde ne aflam, şi noi îndată, ca nişte nebuni, uitând şi foamea, şi masa ce se gătea, fără a ne îngriji nicidecum că amurgise, îndată, zic, ne şi pornirăm spre Durău, cu hotărâre să ne întoarcem mai târziu la Hangu. Judecătorul însă, mai cu minte decât toţi, rămase şi ne dovedi încă o dată prin această faptă înţeleaptă că în privirea ştiinţei mulţumirilor trupeşti, superioritatea spiritului judecătoresc asupra celui poetic este netăgăduită şi că deosebirea între amândouă este ca de la pământ la cer.

În vreme de jumătate de ceas voiajul a fost destul de vesel, mai ales că Ceahlăul ni se ar[...]n toată mărirea lui, ca un uriaş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzând în întuneric stâncile mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui, şi numai Panaghia, stânca cea piramidală de pe creştetul său, era încă luminată de razele aurite ale soarelui. Unul din noi, privind Ceahl[...]n minutul acela, îl asemănă cu un urs negru, purtând pe cap un coif de aur; altul iar, ţintindu-şi ochii asupra Panaghiei, ne ţinu un cuvânt foarte tainic în înţelesul lui, vroind a găsi oarecare asemănare între ea şi legea creştinească, care a ieşit din întunecimea păgânismului plină de lumina adevărului...

Stânca se pierdu în umbră foarte apropo pentru orator. Noi însă începeam a ne căi că ne porniserăm de la Hangu, fiindcă noaptea se îndesa la tot pasul şi că de-abia mai puteam cunoaşte drumul şi bolovanii ce slujeau de punţi fireşti pentru trecerea pâraielor.

Nu am trebuinţă să mai adaug că ne-am rătăcit. Lucrul acesta, deşi cu adevărat nu ni s-ar fi întâmplat, totuşi l-aş iscodi din capul meu pentru interesul acestei povestiri; c[...]n ziua de astăzi, o primblare la munţi, fără cea mai mică rătăcire, pare ca o călătorie pe marea furtună sau ca o nuntă fără lăutari. Poftesc dar pe onoraţii cititori, iubitori de adevăr, să binevoiască a-şi închipui trei tineri zdrobiţi de osteneală, şovăind pe la guri de prăpăstii adânci ca nişte umbre rătăcite pe malul Aheronului şi neavând altă sperare înaintea ochilor decât de a petrece o noapte flămândă în adunarea urşilor şi a mâţelor sălbatice.

Poziţia noastră era cât se poate de urâcioasă; însă providenţa, care se îngrijeşte de soarta celor buni şi nevinovaţi, binevoi a ne socoti şi pe noi din numărul acestora, şi ne trimise întru ajutor un cioban tânăr şi voinic, care ne sluji de călăuză până la Durău.

Ajungând însă acole, soarta ne dete cea de pe urmă şi mai grozavă lovitură. Egumenul se dusese la târg, luând şi cheile de la cămară!

Am rămas trăsniţi pe loc când am aflat această veste înfricoşată; şi unul din noi s-a culcat cu faţa în sus, zicând că a şi murit. Dacă ceream ceva, călugării ne răspundeau:

-- N-avem nimic, fiilor; noi suntem nişte sărmani ce ne ţinem numai cu Domnul.

-- N-aveţi măcar o picătură de vin?

-- Nu, fiilor, nici vin, nici mângâiere! Prin mângâiere călugării înţeleg rachiul.

-- Şi cu ce vă hrăniţi, părinte?

-- Cu Domnul.

Îmi venea să-i strâng de gât în numele Domnului. Am stat puţin să mai prindem la putere şi, vizitând din fugă mănăstirea, ne-am pornit înapoi spre Hangu, întovărăşiţi de un călugăr ce-l luasem să ne arate drumul şi care ducea în mână un fanar aprins. Tovarăşii mei, fiind mai buni de picior decât mine, mergeau pe jos înainte, cântând Marseillaise: Allons enfants de la patrie, iar eu îi urmăream de departe pe un cal fără şa, ce găsisem la poarta schitului şi care, nesuferind frâul, căci era sălbatic şi iubitor de libertate, se lăsa să-l cârmuiesc de o funie sadea, ce-i legasem de gât mai mult spre podoaba lui.

Nu voi uita cât oi trăi acea primblare fantastică prin întunericul codrului; toate lucrurile ce ne înconjurau luau o privire sperioasă sub razele luminii fanarului; iar mai ales umbrele noastre, prin mişcările lor deosebite, produceau o fantasmagorie cumplită. Ori încotro ne uitam, părea că se ridică înaintea noastră tot uriaşi; mii de arătări treceau iute aproape de noi, fugeau de se ascundeau în fundul codrului şi apoi iar se iveau şi iar piereau în văzduh.

Freamătul frunzelor avea un sunet misterios, care da fiori şi mă făcea să-mi închipuiesc că auzeam şoapte jalnice din altă lume.

Mai cu seamă când ţipa în depărtare vro bufniţă speriată, atunci simţirile mi se exaltau atât de mult, că mă credeam alungat de duhuri adevărate; părea că le vedeam cum mă îngânau şi cum căutau să mă rătăcească în sânul codrului. Se vede că foamea are multă înrâurire asupra închipuirii; sfătuiesc deci pe poeţii noştri să facă dietă douăzeci şi patru de ceasuri când or vrea a se apuca de vro compunere.

Cum mergeam cu toţii pe lângă călugăr, ascultând cu luareaminte o istorie de hoţi ce ne povestea, şi pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o voi povesti-o şi eu altă dată cititorilor mei, deodată zărirăm înaintea noastră un foc mic, care se leg[...]n văzduh cu o mişcare regulată ca o limbă de clopot. Am întrebat pe călugăr ce putea să fie, dar pân-a nu apuca el a ne răspunde, ne trezirăm faţă-n faţă cu un român ce ţinea un lemn aprins în mână şi pe care-l clătina necontenit dinaintea lui, pentru ca să cunoască drumul.

-- De unde vii, Gheorghe? îl întrebă călugărul.

-- De la hora din sat, părinte; am cântat din cimpoi pân' ce-a înnoptat bine; şi acum mă duc la stână în deal.

Auzind vorbă de cimpoi şi de horă, m-am apropiat de cioban şi l-am îndemnat să ne cânte o doină; îndată el şi-a scos cimpoiul din desagi, l-a umflat, l-a pregătit şi, rezemându-se de un brad, a început a suna cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu pe lume: doina de la munte, acea melodie curat românească, în care toată inima omului se tălmăceşte prin suspinuri puternice şi prin note dulci şi duioase; doina jalnică, care face pe român să ofteze fără voie, şi care cuprinde în sânul ei un dor tainic, după o fericire pierdută. Eu, de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche.

După ce sfârşi, îl rugai pe cioban să cânte şi din gură; şi el, împreunându-se cu cimpoiul, începu, cu un glas limpede şi puternic, a cânta următoarele versuri pe muzica doinei:

Frunză verde de alună;

Trece voinicul pe lună

Şi codrul voios răsună.

Trece hoţul şuierând,

Pe cărare coborând

Şi din frunze împuşcând.

Măi voinice, voinicele,

Ia-ţi tăişul de plăsele

Şi cea durdă de oţele,

Că se primblă jos, în vale,

Trei desagi plini de parale

Şi nu le stă nime-n cale.

Frunzuliţă de brad mică,

Iese hoţul din potică,

Fără grijă, fără frică,

Şi le zice: ,,Cale bună!