Nu am trebuinţă să mai adaug că pacea s-a încheiat între amândoi prin o dulce sărutare.

• * *

-- Boieri d-voastră, zise judecătoriul, de vreme ce ne-am pus pe povestit, am să vă spun şi eu o anecdotă judecătorească foarte curioasă: Logofeţia Dreptăţii, în pricina căminarului...

-- Destul, destul! strigarăm cu toţii şi lumânarea se stinse în ciuda judecătorului.

De-abia puseserăm capetele pe perne, de-abia începuse somnul a ne fura şi iată că unul din noi se scoală iute, strigă cât poate să ne trezim, aleargă prin cameră, aprinde lumânările, face în sfârşit o zvoană atât de mare, încât cu toţii sărim din paturi, socotind că s-a aprins mănăstirea sau că ne calcă tâlharii.

-- Ce este? îl întrebăm.

El însă cu o faţă liniştită ne pofteşte foarte serios să ne aprindem ciubucele şi să ne aşezăm greceşte pe divan. Fieştecare din noi, jumătate speriat, jumătate râzând, urmează după poftirea lui; toţi ne punem în rând ca nişte boieri divănişti, şi tulburătorul atunci, luând un aer de Mirabeau, ne zice:

-- Boieri dumneavoastră, trebuie să vă mărturisesc că orice întreprindere neîmplinită din partea unui om mi s-a părut cea mai vie dovadă de slăbiciunea caracterului s[...]n urmare noi patru, care ne-am pus viaţa în primejdie, ca să vedem portretul domnului Alexandru Lăpuşneanul, suntem ameninţaţi de a fi cuprinşi în categoria mai sus pomenitului, adică a omului fără caracter, de vreme ce proiectul nostru a picat în apă sau, mai bine zicând, a rămas baltă. De datoria noastră este dar a face toate chipurile spre a scăpa de o astfel de ruşine; şi eu vă propun, onoraţi boieri, să întreprindem o faptă mult mai îndrăzneaţă decât cea dintâi, adică să ne hotărâm a merge la Ceahlău, spre a ne agăţa pe vârful lui. Acolo, fiecare va fi liber a improviza fel de fel de ode, elegii sau alte asemene parascovenii şi bocituri poetice, şi pe urmă va putea întrebuinţa tot acea libertate spre a se da de-a rostogolul până în vale, pentru deplina sa încredinţare că pământul are o mare atragere asupra atomilor şi că e mult mai lesne a cădea decât a se înălţa... Cine din d-voastră primeşte propunerea mea să ridice mâna.

Opt mâini deodată s-au ridicat în aer, şi o salvă de bateri în palme au adeverit primirea noastră. După această seanţă parlamentară, toţi ne-am dus la culcat şi pân-a doua zi ne-am îngânat cu o mulţime de visuri ciudate. Lucru de însemnat. Toţi am visat apa Bistriţei!

Când se revărsau zorile, noi ne şi luaserăm ziua bună de la sf.sa egumenul, ce ne ospătase atât de bine, şi ne agăţam voioşi pe cărarea îngustă care suie dealul Grohotişului. Trăsura noastră se auzea durduind în fundul văii pe pietrişul pâraielor, şi pocnetele biciului vizitiului răsunau din stâncă în stâncă, din deal în deal, din codru în codru, ca nişte împuşcături de pistoale. Noi însă ne suiam mereu cu ciubucele de-a umeri, strigând, râzând, chiuind prin codru, pocnind în frunze, plecând crengile alunişilor, făcând nebuniile ce ne treceau prin cap, fără a ne îngriji de prăpăstiile grozave pe lângă care şerpuia cărăruşa. Trebuie însă să mărturisesc că negura ce acoperea muntele ca un văl vânăt ne oprea de a vedea cu ochii primejdia acelui drum. Cu cât lumina se ivea pe cer, aburii de prin fundul văilor se ridica în văzduh şi da lucrurilor o privire fantastică. Când şi când, un stejar nalt, răzbătând pâcla, ni se arăta ca o nălucă din altă lume, cu braţele întinse, cu trupul învăluit de un giulgiu alb; şi din vreme în vreme câte un vultur speriat bătea din aripi şi se izbea în sus, umplând codrul de ţipete furioase.

De mult mergeam, iar vârful Grohotişului nici că se mai zărea.

-- Măi fraţilor, zise unul din noi, cine din voi are arme cu el?

-- Eu, răspunse altul; am un pistol mic.

-- Şi ce-ai face cu pistolul dacă ne-ar ieşi un urs înainte?

-- Auzi întrebare! Aş trage în el.

Cel dintâi clătină din cap, zicând:

-- Să dea Dumnezeu! dar pare că n-aş crede. Mulţi voinici se arată după bătălie, dar şi mai mulţi se arată înainte. Nu râdeţi şi ascultaţi mai bine ceea ce mi-a povestit un moşneag de la Vrancea; pe urmă vă veţi încredinţa dacă îi vine cuiva în gând să tragă cu pistolul sau cu puşca, când i se întâmplă să se găsească bot la bot cu un urs care nu înţelege de diha, Catrino. Nevasta unui pădurar se dusese într-o zi prin codru, să culeagă fragi; cum culegea, biata femeie aude mornăind la spatele ei, se întoarce iute, şi ce să vadă?

O dihanie fioroasă, un urs grozav de mare ce se ridicase pe două picioare şi da din cele dinainte, ca şi când i-ar fi făcând semn să vie ca să-l sărute. Femeia nu-şi pierdu cumpătul, ci, răcnind o dată din toată puterea, îi aruncă coşciugul cu fragi în cap. Ursul meu, ruşinat, se vede, de o primire atât de rea din partea sexului frumos, se duse fugind să-şi ascundă ruşinea în fundul codrilor, şi pădurăriţa, pe de altă parte, îşi luă iute tălpăşiţa, după cum zice vorba, şi pân-acasă ţinu numai o fugă; însă cum a ajuns a şi picat la pat bolnavă de friguri. Câte babe din sat, toate au descântat-o, au căutat-o, dar degeaba, căci mergea din zi în zi mai r[...]n sfârşit, o cloanţă bătrână o sfătui să se afume cu păr de urs, zicând că nu era alt chip de scăpat. A doua zi de cu noapte pădurarul, luând puşca pe spate, se porni în codru ca să-i aducă păr de urs; el se suia pe o cărăruşă îngustă ca aceasta a noastră şi gândea întocmai ceea ce gândim noi acum, adică: cum să facă şi ce să facă dacă s-ar întâlni cu o jiganie mârâitoate. Tot mergând şi gândind, iată că ajunge la vârful dealului, ce era foarte greu de suit, de pildă ca piscul pe care ne agăţăm noi acum, şi cum se urca pe brânci, deodată se loveşte cap în cap cu un urs...

-- Iaca ursul! a strigat deodată cel ce mergea înaintea noastră pe cărare şi s-a oprit tremurând ca o vargă. Acest ţipăt ne-a înfipt pe loc, şi ochii noştri s-au ţintit înainte asupra unei matahale negre ce se zărea de-abia prin pâclă. Cel ce avea pistolul îl uită frumos în buzunar, şi nimănui nu-i veni în gând ca s[...]ndemne a se înarma cu el. Din norocire acea grozavă matahal[...]nceput a şuiera peste puţin, căci nu era altă decât un român care sta lungit pe iarbă. Mare ruşine ne-a cuprins atunci pe toţi, aflând că ne speriaserăm degeaba şi mărturisesc cu umilinţă că din galbeni la faţă ce eram, ne-am înroşit ca nişte demoazele de pension.

-- Iată, domnilor, ne-a zis atunci povestitorul, iată cum se face că-şi uită cineva armele-n brâu la vreme de nevoie. Nu mai am trebuinţă dar a urma istoria pădurarului.

Acolo era tocmai vârful Grohotişului. Ne-am pus jos să ne odihnim, şi în vreme de jumătate de ceas am stat faţă la una din cele mai frumoase privelişti. Razele soarelui începeau a răzbate printre copacii de pe creştetul munţilor şi dau negurii ce-i cuprindea o vopseală roşietică; iar în fundul văilor, unde pâcla era încă deasă, abia se zărea, ca printr-un vis, apa Bistriţei, ce părea ca o dungă albă. Acea dungă se făcea din minut în minut mai lată şi mai limpede; şi, deodată, când soarele s-a ivit pe cer, umplând toată întinderea de lumină, deodată frumoasa vale a Bistriţei a sticlit ca o panoramă, cu râul său repede, pe care se coborau vreo câteva plute, cu munţii nalţi şi tufoşi ce o împrejură, cu satele sale semănate pe costişe ca nişte jucării şi, într-un cuvânt, cu tot farmecul care împodobeşte natura sa mândră şi sălbatică. Nu voi uita niciodată impresia ce am primit la acea minunată privelişte!

Admirarea noastră negăsind cuvinte ca să se tălmăcească, s-au răsuflat prin vro două duzine de a! şi de o!, care s-au ridicat spre ceruri ca nişte imne de laudă.

Multe soiuri de peisaje am văzut prin deosebite ţări, dar rareori am întâlnit acea frumuseţe măreaţă şi sălbatică, prin care se deosebesc munţii Moldovei. Acole pământul, codrii, stâncile, pâraiele sunt încă în starea primitivă a naturii şi nicăieri nu se vădeşte mâna omului cu prefacerile ei urâcioase şi prozaice. La munte omul este mai simplu, viaţa lui este mai în linişte, năravurile sunt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gând şi la vorbă şi verde de trup ca brazii sub care trăieşte. Munteanca-i naltă de boi, albă, veselă, sprintenă, isteaţă şi frumoasă. Cum să nu-ţi bată inima de bucurie şi de mulţumire în sânul unor locuri atât de măreţe şi de poetice, locuite de un neam de oameni a căror înfăţişare îţi umple ochii şi sufletul! locuri pline de aducereaminte a strămoşilor noştri, de poveşti fantastice şi mai ales de doine armonioase!

Multe mici întâmplări am avut pân-a nu ajunge la Ceahlău; dar cadrul acestui articol nu mă iartă a le povesti pe toate. Voi trece dar sub tăcere întâlnirea noastră cu o tânără şi frumoasă româncă, ce se suia călare la munte şi care, auzindu-ne cântând un cântec vechi:

Ia-mă, leliţă, călare,

Că nu mai pot de picioare,

Şi nu pot merge pe jos

Că mi-i drumul zgrunzuros...

ne răspunse râzând şi totodată cântând:

Eu, puiule, te-oi lua

Când a face plopul pere

Şi răchita micşunele.

Asemene nu voi pomeni nimic despre nedelicateţea unui cârd de boi de frunte, care, întâlnindu-se cu noi pe podul de la Răpciune, vroia numaidecât să ne arunce cu coarnele în Bistriţă, sub cuvânt că boii trebuie să aibă pasul asupra boierilor şi feciorilor de boieri, fiindcă şi ei au fost feciori de boiieri, şi că astăzi sunt boi întregi.

Tot asemene voi păstra cea mai adâncă taină asupra unui război omeric ce am avut cu nişte amazoane în catrinţe, care culegeau poame într-o livadă şi care, văzându-ne că sărim peste gard şi că ne înaintăm spre ele ca nişte zmei, spre a le lua câteva poame, au început a ne împroşca cu coarne, râzând şi strigându-ne: ,,Nu şuguiţi, domnilor, cu coarnele, că vi se pot prinde de frunte". Noi am răspuns cu mărinimie că nu suntem însuraţi şi am dat înainte întocmai ca un zid de aramă, făr-a ne îngriji de glonţurile şi ghiulelele ce plouau asupra noastră; zic ghiulele, pentru că fetele, văzând eroica noastră îndrăzneală, începuseră a adăuga şi mere pe lângă celelalte mai mici împroşcături de care se slujeau în sistemul lor de bătălie. Atacul nostru a fost vrednic de admirare, dar şi apărarea fetelor merită nu mai puţine urări de glorie; şi găsesc de datoria mea a mărturisi că, dacă amazoanele noastre nu şi-ar fi mântuit proviziile de război, biruinţa ar fi plecat în partea lor.

Lupta se sfârşi în favorul nostru. Noi, însă, ca nişte biruitori cu inimă măreaţă, departe de a pune sub robie pe frumoasele duşmance, le-am lăudat, le-am mângâiat, le-am dat câte o frăţească sărutare şi pe urmă ne-am urmat drumul nostru, fără a fi mai fuduli decât înainte, dar mult mai voioşi la suflet, pentru că fetiţele:

Erau mândre, mândruliţe,

Cu flori galbene-n cosiţe,

Cu flori roşii pe guriţe;

Ş-aveau glas de păsărică,

Ş-aveau ochi de porumbrică,