M-a înălţat la rangul de poet.

Să-i fac un imn? Ar fi cam în zadar.

El are gust mai bun... pentru zahar.

— Iată, zise el, demisia mea din calitatea de poet. Damele citiră râzând aceste versuri şi apoi dna Dorian, luând braţul lui Alexis, îl duse în sala de prânz, zicându-i:

— Se spune că poeţii sunt adeseori cu stomacul gol; sper dar că vei împărţi cu mulţumire dejunul meu.

Masa, după obiceiul ţării noastre, era acoperită cu o mare varietate de comestibile, numite de bătrâni mezelicuri, făcute în casă: smântâ nă, murături, păstrămuri, dulceţuri etc., aşezate în ordin pe farfurii de Saxa, semne vederate şi gustoase de îmbelşugarea cămării, probe de spiritul de gospodărie al stăpânelor castelului.

După dejun, Margărita propuse o primblare cu sania, şi fără întârziere se suiră cu toţii într-o sanie elegantă, la care erau înhămaţi doi cai negri de o rară frumuseţe. Telegarii, aţâţaţi prin gerul atmosferei şi prin clinchetul zurgalăilor, plecară ca nişte zmei, ridicând un nor de pulbere de omăt sub copitele lor.

— Vă place primblarea cu sania? întrebă Margărita pe Alexis.

— O găsesc răpitoare ca un vis, domnişoară. Visat-aţi vreodată că zburaţi prin aer? Întocmai acest efect îmi produce lunecatul saniei pe zăpadă.

— Şi mie tot asemene mulţumire îmi face. Îmi pare că mă găsesc într-o lume fantastică, unde sunt condusă pe aripile unui zmeu, chiar ca în poveşti.

— Margărită, întrebă dna Dorian, se află şi lupi în lumea ta fantastică?...

Şi, fără a aştepta răspunsul fiicei sale, ea ţinti ochii cu grijă spre marginea pădurii pe lângă care treceau în repejune. Caii dădeau semne de spaimă, sforăind şi muşcând zăbalele, iar vizitiul, strângând frâiele cu putere, cerca să-i liniştească cu glasul.

— Gheorghe, Gheorghe! strigă dna Dorian, ce se vede alergând spre noi de la pădure?

— Or fi niscaiva câini, cucoană, răspunse vizitiul.

— Ba sunt lupi, lupi, Gheorghe!... Vai de mine, suntem pierduţi.

— Nu vă temeţi, zise Alexis, nu vă temeţi, căci nu-i nici un pericol. Am revolverul cu mine. El se sculă pe picioare şi văzu alergând spre sanie trei lupi.

— Gheorghe, adăugă el către vizitiu, poţi să stăpâneşti caii?

— Pot, cucoane.

— Ţine-i vârtos în mâini, ca să nu răpească sania. Lupii veneau mereu cu guri căscate ca la o pradă sigură.

— Domnule Alexis, suspină plângând dna Dorian, scapă pe Margărita!

— Apără pe maman, domnule Alexis! strigă copila, îmbrăţişând pe maică-sa; şi amândouă, strânse piept la piept, se uitau la tânărul lor tovarăş, ce sta gata a se lupta de moarte cu fiarele sălbatice.

Alexis, conservând toată prezenţa de spirit în acel moment critic, aşteptă să se apropie lupii, apoi întinse revolverul, chiti şi dete foc. Una din fiare se rostogoli ucisă în omăt, şi celelalte se opriră lătrând.

— Mână acum, Gheorghe, dar ia seama la prăvălişuri. Vizitiul pocni din bici şi telegarii se izbiră la fugă; cei doi lupi rămaşi se luară iar la goană şi în câteva minute fură alăture cu sania. Colţii lor se vedeau sângeraţi şi răsuflarea lor se auzea hârâind. Damele, îngrozite, scoaseră un ţipăt fioros, iar Alexis, chitind lupii cu sânge rece, descărcă revolverul în ei. Amândoi se zvârcoliră în loc, fiind răniţi, şi începură a se mânca între dânşii, luptând cu furie şi pătând omătul cu sângele lor. Sania se depărtă cu o repejune ameţitoare şi sosi în curând la castel.

Cine poate descrie manifestările de recunoştinţă ale dnei Dorian şi ochirea îngerească cu care Margărita recompensă purtarea lui Alexis? Dna Dorian îl sărută cu dragoste ca pe copilul ei, iar Margărita îi strânse mâna zicând:

— Ne-ai scăpat, pe maică-mea şi pe mine, dintr-un pericol de moarte; din momentul acesta te consider ca un frate iubit! Alexis era astfel de uimit, că nu găsi nimic a răspunde. El ridică frumoasa mână a Margăritei şi o sărută, fără a şti ce face; iar din acel sărutat inocent izvorî scânteia menită de a-i înflăcăra inima pentru toată viaţa lui. Însăşi Margărita simţi un fior fierbinte în sânul ei, fior prevestitor al unui amor nemărginit!

Ziua întreagă se trecu în convorbiri asupra incidentului ce transformase pe Alexis în erou; iar seara, când lămpile aprinse umplură salonul de o dulce lumină, tinerii, prin îndemnul dnei Dorian, se puseră a face muzică. Clavirul răsună armonios sub degetele febrile ale copilei, în vreme ce Alexis, cuprins de extaz, întorcea foile notelor; pe urmă frumoasa diletantă începu a cânta o arie napolitană foarte originală, precum sunt toate melodiile populare ale Italiei.

— Minunat! strigă Alexis cu entuziasm; îmi pare că mă găsesc la Neapoli. A! domnişoară, ce glas dulce şi armonios aveţi! Şi cu câtă expresie ştiţi a cânta!... Nu vă fac complimente; vă mărturisesc adevărul cu toată francheţea... rareori mi s-a întâmplat să fiu astfel de pătruns în suflet... Copila se roşi de o tainică mulţumire, ce-i producea admirarea lui Alexis, iar dna Dorian, adresându-se fiicei sale, zise:

— Vezi, Margărită, că ai un glas de primadonă? Tu nu vroiai să mă crezi pe mine.

— Ba te cred, scumpă maman, replică Mărgărita, sculându-se şi sărutând pe maică-sa cu veselie.

— Dacă-i aşa, cântă pentru mine melodia cea fără cuvinte, care îmi place mie atât de mult. Amicul meu va judeca de am gust bun.

— Oi cânta-o bucuros, răspunse Margărita, dacă dl Alexis va promite să compuie cuvintele ce-i lipsesc. Şi grăind astfel, graţioasa copilă se uită cu amicală zâmbire la tânărul nalt.

— Promit tot, domnişoară, numai să am mulţumire de a vă mai auzi cântând.

Margărita se puse din nou la clavir şi cântă o melodie pătrunză toare, ce deştepta mii de visuri poetice în suflet. Glasul ei când se accentua puternic, când se reducea la o suspinare armonioasă, când exprima cu foc tainicele aspirări ale inimii, şi produse în sufletul lui Alexis o profundă tulburare.

Fără a zice un cuvânt, el luă albumul de pe gheridon, se retrase deoparte şi scrise următoarea poezie, în vreme ce Margărita urma cântecul ei:

Auzit-ai, frate, de un plai frumos

Care-n veci răsună de cântări iubite?

Unde se-mpreună cerul luminos

Cu albastrul mării cei nemărginite?

Acolo mi-e dorul, acolo mă vreu,